Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic
Lecții de economie

Teoria capitalului uman: analiza economică a educației

de Silviu Cerna     Contributors.ro
Marţi, 26 ianuarie 2021, 12:23 Actualitate | Opinii


Silviu Cerna
Foto: Arhiva personala

Rolul capitalului uman în dezvoltarea economică și socială este o temă veche, deși economiștii nu sunt încă de acord cu privire la importanța sa exactă. Lucrarea relevă valoarea cognitivă a acestui concept, răspunzând astfel criticilor care consideră că această terminologie devalorizează demnitatea umană, deoarece asimilează oamenii cu purtătorii de cunoștiințe și de competențe asemănători cu piesele unei mașini. Dimpotrivă, conceptul relevă importanța factorului uman în economiile moderne, bazate pe cunoaștere și competență.

1. Bazele teoretice ale conceptului de capital uman

1.1. Capitalul uman în teoria creșterii economice

Conceptul de capital uman a fost fundamentat teoretic în anii 1960 de către economiștii americani Th. Schultz și G. Becker (laureați ai premiului Nobel pentru economie: primul în 1979, al doilea în 1992). Aceștia au demonstrat că cheltuielile de natură să ducă la creșterea gradului de pregătire al unui individ augmentează productivitatea sa și, deci, îi majorează veniturile viitoare – de unde denumirea de „capital uman”.

În literatura actuală, există numeroase definiții ale acestui concept.[1] Conform definiției din publicațiile oficiale ale OCDE, capitalul uman este „ansamblul cunoștiințelor, calificărilor, competențelor și caracteristicilor individuale, care facilitează crearea bunăstării personale, sociale și economice.”[2]

O aplicație importantă a conceptului de capital uman este aprofundarea analizei creșterii economice. Astfel, teoria creșterii economice s-a bazat inițial pe o abordare cantitativă a rolului factorului muncă. De exemplu, în modelele de creștere economică bazate pe funcția de producție Cobb-Duglas, factorii capital și muncă au o elasticitate de substituție egală cu 1 (pentru a obține același volum al producției, reducerea capitalului cu 1% trebuie compensată prin creșterea cu 1% a muncii).[3] În aceste modele, munca este considerată un factor de producție omogen; el depinde de numărul populației active și de comportamentul oamenilor (creativitate, performanță etc.), însă influențează rata creșterii economice doar marginal, deorece muncitorii sunt cel mai adesea necalificați și, deci, nu au decât un rol de forță de muncă nediferențiată.

Utilizarea funcției Cobb-Douglas în investigațiile empirice cu privire la creșterea economică a permis măsurarea acțiunii relative a capitalului și a muncii asupra volumului producției totale. Acest instrument s-a dovedit însă insuficient pentru explicarea ritmului înalt de creștere economică înregistrat în țările occidentale în primii ani de după cel de-al Doilea Război Mondial și continuată apoi în anii 1950. Ca urmare, unii economiști au început să sublinieze limitele acestei abordări. De exemplu, R. Solow (premiul Nobel pentru economie în 1987) a introdus în funcția Cobb-Douglas un al treilea factor, și anume „factorul rezidual”, determinat de progresul tehnic, de cunoștiințele științifice, capacitatea de creație a oamenilor etc.[4] Este vorba, deci, despre un factor „endogen” în raport cu procesul creșterii economice, dar care încorporează o serie de elemente „exogene” susceptibile să augmenteze eficacitatea poceselor de producție. În modul acesta, s-a prefigurat o abordare calitativă a factorului muncă.

În prezent, această abordare calitativă este predominantă în literatură, deoarece permite evidențierea rolului condițiilor interne ale creșterii economice.[5] Numit adesea și „progres tehnic”, factorul rezidual reflectă importanța pe care o au – în economiile contemporane – cunoștiințelor științifice și inovațiile tehnice și organizatorice, care măresc eficacitatea folosirii celorlalți factori de producție, în primul rând productivitatea muncii. Astfel, analizele teoretice și studiile empirice cu privire la progresul tehnic au contribuit la clarificarea rolului capitalului uman în creșterea economică.

Concluzia care se degajă din aceste cercetări este că accelerarea progresului tehnic și creșterea complexității proceselor de producție crează în economiile contemporane o nouă necesitate, și anume aceea de a avea un număr cât mai mare de muncitori calificați. Iar singura modalitate de a realiza această calificare și, deci, de a crește productivitatea muncii și bunăstarea socială, este pregătirea pe scară largă a forței de muncă. Rezultă că pricipala implicație practică a teoriei capitalului uman este impusă de realitățile economice și sociale ale lumii secolului XXI.

1.2. Principalele contribuții la elaborarea teoriei capitalului uman

După cum am menționat, unul dintre inițiatorii teoriei moderne a capitalului uman a fost economistul american Th. Schultz, care, la sfârșitul anilor 1950, a publicat un articol ce va influența toate cercetările ulterioare cu privire la acest subiect.[6] În acest articol, el își propune să îmbunătățească modul de cuantificare a contribuției capitalului uman la creșterea economică prin luarea în considerare a dimensiunii calitative a acestui factor, dimensiune determinată de deprinderile, cunoștiințele și toate celelalte însușiri personale ale muncitorilor, care permit creșterea productivității muncii. Autorul observă că pentru exprimarea cantitativă a amintitei dimensiuni calitative nu se poate proceda la fel ca în cazul capitalului fizic, unde se pornește de la evaluarea cheltuielilor de investiții necesare pentru achiziționarea sau construirea de clădiri, mașini, utilaje echipamente etc. Explicația rezidă în faptul că este foarte dificilă, dacă nu imposibilă, separarea cheltuielilor de consum, al căror scop este satisfacerea nevoilor indivizilor, pe de o parte, de cheltuielile ce pot fi considerate cheltuieli de investiții în capital uman, în sensul că augmentează volumul și calitatea acestuia, pe de altă parte. Ca urmare, Schultz propune o modalitate de măsurare a capitalului uman care ține seama de variabilele de natură să îmbunătățească acele însușiri ale indivizilor ce sunt susceptibile să ducă la creșterea salariilor obținute pe piața muncii: 1) infrastructura și serviciile de sănătate, care influențează speranța de viață și vitalitatea indivizilor; 2) pregătirea profesională (inclusiv ucenicia la locul de muncă), organizată de întreprinderi; 3) sistemul de învățământ (de la școlile elementare la universități); 4) programele de studii și de formare pentru adulți organizate în afara întreprinderilor; 5) migrația indivizilor și a familiilor în scopul găsirii de locuri de muncă. Concluzia lui Schultz este că această resursă rară, care este capitalul uman, trebuie dezvoltată prin mijloace adecvate. Veritabil precursor, el a înțeles că, în secolul XX, factorii esențiali de care depinde dezvoltarea economică sunt educația și sănătatea.

O contribuție importantă la dezvoltarea teoriei capitalului uman a avut, de asemenea, economistul american G. Becker.[7] Acesta a fost unul dintre primii economiști care a analizat comportamentele umane studiate tradițional de sociologie, cum ar fi, de exemplu, educația și pregătirea profesională, discriminarea rasială, organizarea familială, infracționalitatea, comportamentele deviante etc. În lucrarea citată, el demonstrează că sănătatea și cunoștiințele acumulate de un om sunt investiții la fel ca oricare altele. Becker se ocupă însă în principal de educație și de producerea de cunoștiințe noi, deoarece aceste două domenii ale vieții sociale au cel mai mare impact asupra creșterii economice. După părerea sa, capitalul uman este un activ, în sensul financiar-contabil al termenului, adică un element de patrimoniu, un stoc susceptibil să aducă un anumit venit. Ca urmare, capitalul uman este o formă particulară a capitalului. Mai precis, capitalul uman este un stoc de cunoștiințe și de experiențe acumulate de deținătorul său în timpul vieții prin investițiile pe care le face în educația și pregătirea sa.

În general, investiția este o operațiune financiară realizată de un agent economic pentru achziționarea de mijloace de producție. În cazul particular al capitalului uman, individul face o serie de cheltuieli pentru creșterea potențialului său productiv, a productivității sale viitoare și, deci, a salariului său. Cu alte cuvinte, salariul este remunerația pentru investiția în educație, adică randamentul capitalului uman.

Analiza lui Becker presupune că agenții economici care investesc în capital uman se comportă rațional. Într-adevăr, orice investiție implică o alegere și, deci, generează ceea ce se numește „costul renunțării” (opportunity cost).[8] Decizia de a investi sau nu în capital uman rezultă dintr-un calcul cost/beneficiu al agentului economic, presupunând că acesta dispune de toate informațiile necesare și că face anticipații corecte. Cu alte cuvinte, agentul economic se comportă inclusiv în domeniul educației ca un adevărat homo œconomicus.[9]

Majoritatea studiilor empirice cu privire la capitalul uman se înscriu în direcția de cercetare deschisă de Becker. Ele arată că există o strânsă corelație între statutul socio-economic al părinților și nivelul școlar atins de copiii lor. Efectele directe ale nivelului venitului familiei asupra deciziei de a continua studiile este totuși redus comparativ cu efectele altor factori, mai greu de cuantificat, cum ar fi calitatea instituțiilor școlare sau exemplul părinților.[10]

O contribuție importantă a lui Becker este disticția pe care el o face între pregătirea generală (general human capital) și pregătirea de specialitate (firm-specific capital). Pregătirea generală, realizată în sistemul de învățământ public, determină nivelul productivității indivizilor în toate întreprinderile în care aceștia vor lucra, deoarece este strâns legată de persoana fiecărui lucrător, iar acesta o poate valorifica pe întreaga piață a muncii - internă sau internațională. Întreprinderile sunt, deci, puțin interesate să suporte costurile implicate de pregătirea generală a unei persoane, deoarece persoana respectivă poate foarte bine să-și folosească cunoștiințele într-o altă întreprindere, care se arată dispusă să o plătească mai bine. Spre deosebire de aceasta, pregătirea de specialitate augmentează productivitatea muncitorului exclusiv în cadrul întreprinderii care îl califică și nu poate fi folosită în afara ei. Întreprinderea în cauză poate fi interesată să finanțeze o asemenea pregătire de specialitate, deoarece conducătorii săi estimează că au șanse rezonabile să-și rentabilizeze investiția: salariul pe care îl vor plăti muncitorului, după terminarea perioadei sale de pregătire, va fi mai mare decât salariul muncitorilor din alte întreprinderi, ceea ce stimulează muncitorul respectiv să rămână în întreprinderea care l-a pregătit. Însă, acest salariu va fi totuși mai mic decât valoarea sporului de producție obținut de întreprindere ca urmare a creșterii gradului de calificare a muncitorului în cauză. Diferența dintre valoarea producției suplimentare realizate de acest muncitor, pe de o parte, și salariul plătit acestuia, pe de altă parte, reprezintă remunerația (randamentul) investiției făcute de întreprindere în pregătirea sa de specialitate.

În modul acesta, teoria capitalului uman introduce ideea că educația este un bun public.[11] De aceea, Becker consideră că pregătirea generală poate fi realizată atât în mod gratuit, în învățământul de stat finanțat de la bugetul public, cât și în schimbul unor taxe plătite de cei interesați. Spre deosebire de aceasta, pregătirea profesională (specifică) poate fi suportată financiar și/sau de către întreprinderile interesate.

2. Dezvoltarea teoriei capitalului uman

2.1. Educația: o investiție creatoare de externalități pozitive

Din cele arătate, rezultă că teoria capitalului uman se situează pe linia de gândire a școlii economice neoclasice, care pornește de la premisa că indivizii sunt perfect informați și se comportă rațional. În esență, această abordare consideră că, fără educație, forța de muncă este nediferențiată; în situația de echilibru, salariul este egal cu productivitatea marginală a muncii.

Teoria capitalului uman a permis aprofundarea analizei procesului de repartiție, deoarece a demonstrat că diferențele dintre venituri sunt determinate în principal de gradele de calificare diferite. Ea a contribuit, de asemenea, la înțelegerea importanței pregătirii muncitorilor și, în general, a politicilor statului în domeniul educației, chiar dacă acestea au urmărit mai degrabă cultivarea spiritului civic, ori promovarea și integrarea socială a cetățenilor, decât creșterea veniturilor din muncă.

Teoria capitalului uman consideră educația o investiție ca „oricare alta”, în sensul că, la fel ca orice investiție, creează externalități.[12] Totuși, suportarea de către societate a sarcinii financiare implicate de educație nu stimulează întreprinderile să facă efortul financiar în scop educativ pe care l-ar putea face. Problema nivelului optim de educație din punctul de vedere al societății rămâne, deci, deschisă.

Externalitățile rezultate din investiția socială în educație sunt foarte numeroase și diverse. De exemplu, ele pot favoriza promovarea și integrarea socială a indivizilor, ori pot spori valoarea avuției sociale prin „efectul de rețea”: un anumuit volum de cunoștiințe își sporește valoarea, dacă alte persoane pot împărtăși sau dobândi cunoștiințele respective ș.a.m.d.[13]

2.2. Teoria semnalului sau filtrului

Ideea că educația nu este o investiție pentru sporirea capitalului uman, ci un mijloc de a crea externalități pozitive la nivelul societății, a fost enunțată de M. Spence, care este unul dintre pricipalii promotori a aplicării în studiul educației a ceea ce se numește „teoria semnalului”.[14] Conform acestei teorii, educația nu are doar rolul de a mări productivitatea indivizilor, ci, în primul rând, are rolul de a-i selecta pe indivizii cei mai productivi. Se poate, deci, pune sub semnul întrebării utilitatea socială a unui sistem educativ care, deși comportă costuri mari, nu augmentează productivitatea muncii.

În această abordare, diploma unui individ nu este o dovadă irefutabilă a pregătirii sale, ci un simplu semnal pentru angajator, un indiciu că posesorul acestei hârtii este mai bun decât alții care îi solicită un loc de muncă. Prin natura lucrurilor, angajatorii se află într-o situație de asimetrie informațională în raport cu candidații la angajare. Deși dispun de unele date certe cu privire la postulanți, cum ar fi, de exemplu, sexul, alte aspecte importante, cum ar fi nivelul de calificare, motivația, caracterul etc., pot fi oculatate de solicitanți. În aceste condiții, diploma constituie un semnal transmis angajatorilor potențiali. Astfel, parcugerea unei anumite forme de pregătire și obținerea diplomei de absolvire aferente, care permite transmiterea unui semnal favorabil pe piața muncii, sunt sarcini ce incumbă fiecărui individ, deoarece documentul respectiv îi crează acestuia mai multe posibilități de a găsi un loc de muncă bine plătit.

Teoria semnalului constituie o aplicare la studiul pieței muncii a „teoriei filtrului” elaborate de K. Arrow (laureat al Premiului Nobel pentru economie în 1972).[15] Conform acestei teorii, formarea profesională și în primul rând diploma servesc pentru a oferi informații cu privire la calitățile prezumtive ale indivizilor respectivi: inteligență, capacitate de muncă, perseverență etc. Educația nu servește, deci, pentru dezvoltarea capacităților indivizilor, ci pentru identificarea lor în scopul recrutării pentru încadrare în câmpul muncii. Sistemele economice performante „filtrează” indivizii în funcție de calitățile umane de care au nevoie, iar amintitul economist american (de origine română) analizează pe larg costurile și beneficiile acestui proces.

În contextul multiplicării analizelor teoretice și cercetărilor empirice, teoria capitalului uman se dovedește pertinentă pentru analiza cererii de educație, precum și pentru explicarea relațiilor între educație, salarii și șomaj.[16] Ca urmare, se poate afirma că teoria capitalului uman și teoria semnalului/filtrului sunt complementare.

Cu toate acestea, este greu de admis că rolul educației se limitează exclusiv la funcția de semnalizare, deoarece aceasta ar însemna că, de fapt, sistemul educativ are o contribuție redusă la creșterea economică. Însă, după cum am arătat, teoria capitalului uman admite existența unei anumite relații între educație și salariu; în modul acesta, ea este compatibilă cu teoria selecției (screening/signalling theory), care consideră că școala selectează și nu neapărat formează calitățile apreciate pe piața muncii. Din punct de vedere empiric, aceste aspecte sunt totuși greu de delimitat, deoarece un individ foarte titrat poate câștiga mai mult din cauză că a obținut realmente cunoștiințe și aptitudini suplimentare, nu doar pentru că a „semnalat” acest lucru potențialilor săi angajatori.

3. Educația și creșterea economică

3.1. Teoria creșterii endogene

O caracteristică importantă a economiilor avansate este caracterul autoîntreținut al creșterii economice. Acest fenomen derutant poate fi mai bine înțeles cu ajutorul aparatului conceptual și analitic pus la dispoziție de teoria capitalului uman, care, după cum am arătat, permite tratarea progresului tehnic ca un factor de creștere economică endogen. Într-adevăr, progresul tehnic și inovațiile (măsurate prin productivitatea globală a factorilor de producție) sunt creații ale oamenilor de știință, cercetătorilor, inginerilor etc., pregătiți prin investiții în capital uman.

Teoria creșterii economice endogene a fost elaborată în principal de P. Romer și R. Lucas (ultimul, laureat al Premiului Nobel pentru economie în 1995).[17] Această teorie se bazează pe principiul autoîntreținerii creșterii economice, spre deosebire de teoriile anterioare, cum ar fi amintita teorie a lui R. Solow, care explică creșterea economică prin factori „exogeni”: rata economisirii, rata de amortizare a capitalului fizic și rata de creștere a populației active. Conform acestei noi abordări, resursele investite în educația oamenilor constituie un important accelerator al creșterii economice, ceea ce permite eliminarea așa numitului „paradox Solow”.[18]

În acest cadru, dezvoltările recente ale teoriei creșterii economice au contribuit la perfecționarea modului de măsurare a stocului de capital uman, la clarificarea rolului acestui factor în producerea bunăstării și la găsirea unor mijloace adecvate pentru rezolvarea problemei sărăciei endemice din țările în curs de dezvoltare. Bazate pe modelele construite de N. Mankiw, D. Romer și D. Weil, aceste teorii arată că creșteri relativ mici ale resurselor alocate pentru acumularea de capital uman pot antrena ameliorări importante ale productivității muncii și, deci, creșteri semnificative ale volumului producției.[19]



Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro








Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.















.*.


1183 vizualizari

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by