Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Jurnal de premiere. Anii 70, anii frumoși în care eram tineri

de Mircea Morariu     Contributors.ro
Luni, 18 ianuarie 2021, 11:40 Actualitate | Opinii


Mircea Morariu
Foto: Arhiva personala

Pentru cei din generația mea și, din câte deduc, și pentru cei cu cel mult zece ani mai tineri decât mine, anii 70 au fost poate nu neapărat les années folles, ci, oricum, cei mai buni ai comunismului românesc.

Au fost anii în care se trăia (se supraviețuia ?) cu impresia unei cvasi-normalități. Adică, dacă făceai abstracție de cuvinte ori de sintagme sau, mai corect spus, de realități pentru noi abstracte, intangibile precum libertate, drepturile omului, pașaport, dacă nu îți dădea insomnii faptul că una era traiul în Estul comunizat al Europei și alta cel din Occident, dacă seara urmăreai Telejurnalul Televiziunii Române tot mai acaparat de prezența familiei domnitoare, de Întâiul președinte al României care se întronizase în martie 1974, având în mână un sceptru, detaliu ce stârnise amuzamentul șiret al lui Salvador Dali, și de academiciana cu doar patru clase primare, iar noaptea plecai, cu nenumărate precauții, urechile la emisiunile Europei Libere , dacă uitai de Tezele din iulie 1971, dacă nu te impresionau prea tare știrile despre interzicerea unui spectacol sau despre retragerea din rafturile librăriilor a nu știu cărei cărți, considerate subversive, ce scăpase, totuși, de vigilența cenzorilor, puteai trăi cu iluzia că lucrurile ar fi aproape ok în România.

Se mai găsea câte ceva în magazine, uneori chiar produse de bună calitate, puteai cumpăra la liber cafea și carne, câte ouă voiai, uneori chiar produse occidentale. Asta când nu interveneau goluri în aprovizionare și era nevoie să te împrietenești cu cine știe ce gestionar. Partea proastă e că golurile din aprovizionare deveneau din ce în ce mai dese, anunțând iminența colapsului. În anii 70 era încă relativ cald în apartamente, nu se trăia încă sub spectrul întreruperilor planificate de curent, la radio se mai difuza încă muzică occidentală (ei, nu chiar ca aceea din Metronomul lui Cornel Chiriac), pe piața neagră se găseau viniluri, iar la TVR se difuza serialul Dallas. Și, mai presus de toate, dacă îți vedeai de treabă, adică dacă nu creai probleme regimului, după o oarecare așteptare primeai apartament la bloc.

Despre ce însemna traiul la bloc sau despre bloc ca loc de memorie, cum ar fi spus Pierre Nora, ne povestea în urmă cu ceva timp, mai exact în 2016, 2017, Radu Afrim în spectacolul cu caracter pronunțat autobiografic Pasărea Retro se lovește de bloc și cade pe asfaltul fierbinte , pus în scenă cu actorii Companiei Tompa Miklós a Teatrului Național din Târgu Mureș. Despre blocul de altădată, bloc transformat în hotel cu mari probleme de supraviețuire în 2020, anul pandemiei, meditează Radu Afrim în spectacolul Grand Hotel Retro prin viziunea lui Radu Afrim realizat în împlinită colaborare cu aceeași trupă. Spectacol care, exact din motive de pandemie, de nevoia respectării regulilor de siguranță sanitară, a avut premiera on line în ianuarie 2021.

Grand Hotel Retro e un spectacol construit pe tema căutării și a regăsirii. Mioara, copilă în anii 70, astăzi scriitoare stabilită în Elveția, revine în țară pentru a se reîntâlni cu propriul ei trecut, mai exact spre a se regăsi pe sine. Vrea să își regăsească anii copilăriei. Din cei de odinioară, din vecinii de acum 40 de ani , nu mai dă decât de Tanti Tereza, decrepită, ajunsă la vârsta senectuții și care păstrează nostalgia vremurilor în care achiziționarea nu știu cărei rochii îi dăduse bucuria de a fi comparată cu Sue Ellen.

Și uite așa aflăm răspunsul la întrebarea de ce au fost frumoși anii 70 ? În primul rând fiindcă pe vremea aceea eram copii, eram tineri. ‘’Nostalgia comunismului nutrită de o parte dintre populațiile care au trăit mult tim sub regim sovietic este o acumulare de deziluzii, inadaptare și intoxicare pebtru uz extern. Pentru cei mai mulți, această nostalgie ține de conștiința că fiecare om are un timp ce trece ireversibil, fără a țin seama de calitatea acestui trecut, idealizat pentru că a trecut.Acest sentiment, atât de comun, e nostalgia pe care ne-o inspiră vremelnicia noastră ‘’. (Thierry Wolton- O istorie mondială a comunismului, vol. al III lea. Complicii. Editura Humanitas, București, 2020)

Mioara revine, așadar, în Arcadia, exact așa cum o făcea în anii 70 Hans Cojocaru, personajul principal dintr-o piesă a lui Horia Lovinescu pe atunci celebră, se reîntâlnește cu ea, cu copilul de odinioară (excelente coperțile piesei și, desigur, și ale spectacolului), însă dă de oameni aparent, doar aparent conectați la noua realitate. Majoritatea celor care ocupă camerele hotelului au îndetetniciri normale pentru zilele în care trăiesc acum, avem chiar și o videochattistă, un copil- bătrân (regăsim și aici ambiguitatea și de gen, și de vârstă pe care o valorizează majoritatea montărilor semnate de Radu Afrim, de aici și plăcerea recursului la travestiuri, admirabil rezolvate artistic) este vizitat de o psihanalistă, însă trăiesc cumva tot în anii 70. Semnificative în acest sens două dintre replicile Mioarei- ‘’Muzica din capul meu nu are nici o legătură cu muzica de afară’’ ‘’amintirile mele au ocupat tot acest spațiu ‘’. Sufletul, trăirile, inima, mintea tuturor personajelor din Grand Hotel Pasărea Retro trăiesc doar fizic în 2020. Sufletește, sunt cantonate în anii 70. Oamenii din piesa lui Radu Afrim sunt condamnați la un fel de schizofrenie. De aici melancolia muzicii compuse de pianist, de aici încercarea nereușită de supraviețuire în pandemie a fraților Juhász, de aici sentimentul acut al eșecului și sinuciderea d-lui Szilveszter, de aici, poate chiar ca urmare a molipsirii, melancolia videochattistei. Da, e multă melancolie, e și tristețe, e și disperare în acest cel mai recent spectacol al lui Radu Afrim.

Desigur, Afrim se joacă și aici cu realitatea, recurge la un realism luat în răspăr, un realism supra-dilatat, muiat în caricatură, sare de la realitatea imediată la metaforă, de la empatie la grotesc, ne aduce în fața ochilor o lume caraghioasă, aproape à rebours, dă impresia că s-ar amuza teribil, crud, intolerant pe seama ei (de aici recursul la tușele groase, la exagerări intenționate), numai că, de fapt, totul în acest spectacol este de o delicatețe, de o solidaritate, de o înțelegere, de o afecțiune absolut emoționante.

Nu, nu prea îmi place ca în cronici să recurg la superlativul relativ. Tocmai fiindcă urmărirea unui spectacol de teatru este condiționată de un hic et nunc. Totuși risc și spun că Grand Hotel Pasărea Retro prin viziunea lui Radu Afrim este, poate, cel mai emoționant spectacol al regizorului. Asta dacă fac abstracție de Inimi cicatrizate sau, poate, de joy.mega. joy.

Radu Afrim vorbește prin vocea Mioarei, dar câte ceva din el, din noi se regăsește în toate celelalte personaje. Remarcabil interpretate de Sebesi Borbála, B. Fülöp Erzsébet, Galló Ernő, László Csaba, Berekméri Katalin, Boros Csaba, Varga Balázs, Bokor Barna, Meszesi Oszkár, Ördög Miklós Levente, Bartha László, Nagy Dorottya, Kádár Noémi, Tóth Katalin Fülöp, B Nagy Péter, Szakács László. Nu voi spune că actorul X este excelent în rol, că Y este minunat și că Z este în notă. Mult mai important este de subliniat detaliul că cu fiecare nou spectacol Compania Tompa Miklós a Naționalului din Târgu Mureș își întărește coeziunea. Confirmă faptul că este ceea ce se cheamă trupă.

Remarcabilă prin capacitatea de a fi intrinsecă, în specificul spectacolului scenografia datorată Irinei Moscu.



Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro






Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.















.*.


1564 vizualizari

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by