Cel de-al treilea volum (de fapt al doilea în ordinea apariției pe piața cărții) a Enciclopediei imaginarilor din România, lucrare masivă în cinci tomuri realizată sub coordonarea profesorului clujean Corin Braga, a cărei publicare este asigurată de editura ieșeană Polirom, este consacrat Imaginarului istoric. Rolul de coordonator fiind asumat de Sorin Mitu.
Binecunoscut profesor universitar și istoric clujean , principal protagonist în urmă cu vreo douăzeci de ani și mai bine al artificialului scandal pe tema manualelor alternative, co-autor al unei astfel de cărți de uz didactic care, dincolo de faptul că a șocat atunci prin modul atipic în care le propunea elevilor studiul istoriei României, Sorin Mitu reprezenta și semnul unei fisuri în ceea ce părea a fi blocul solid, aproape de granit al școlii clujene din domeniu. Într-o lume intens, chiar agresiv polarizată, căreia chiar îi plac aproape a -priori antagonismele, în realitate foarte puțin dispusă la dialog ( a se vedea în acest sens eseul lui Horia-Roman Patapievici De ce nu avem o piață a ideilor), Sorin Mitu făcea figură de intrus în mai sus amintita școală clujeană ce părea, în acel moment, foarte puțin dispusă să accepte concepte precum mit, mitologie, demitizare, imagine, imaginar, imagologie insinuate în discursul istoric și istoriografic. Concepte deja la mare preț și cu intensă circulație la Facultatea de Istorie din cadrul Universității din București. În primul rând datorită cărții fanion a profesorului Lucian Boia Istorie și mit în conștiința românească.
Or, iată că acum Sorin Mitu și alți 20 de istorici realizează, așa după cum subliniază în Argument coordonatorul volumului „ o enciclopedie a imaginarului românesc fără Lucian Boia”. În plus, primul studiu inserat între copertele cărții, Istoricii imaginarului, studiu semnat de profesorul Toader Nicoară, argumentează că de studiul rolului imaginarului în discursul istoric s-au ocupat și alți istorici români, chiar înainte de Lucian Boia, și-culmea!- unii dintre ei au aparținut Școlii clujene însăși. Câteva exemple- Alexandru Zub, Alexandru Duțu, Pompiliu Teodor, Răzvan Theodorescu, Dan Horia Mazilu și, last but not least, Toader Nicoară .
Dacă la alcătuirea volumului consacrat Imaginarului literar au contribuit eminamente cercetători arondați Facultății de Litere din Cluj-Napoca, în sumarul tomului dedicat Imaginarului istoric găsim deopotrivă studii scrise de cercetători din Iași sau Sibiu. Examinarea, aș zice chiar descompunerea microscopică a anatomiei imaginarului istoric din România se bazează în cele peste 400 de pagini ale volumului pe analizarea a 20 de subiecte. E vorba despre biserică și religiozitate, călătorie, conducătorul providențial, corpul social, dacii, eroii, imaginea de sine, Istoricii imaginarului, întemeierile, miturilor originilor, moartea, muzeul și gestionarea trecutului, națiunea, peisajul, rasa, revoluția și revoluționarii, romanii, sașii, secuii, străinii.
Se abordează așadar, în bună parte, multe teme și perene, și controversate, precum acelea ale originilor românilor , “descălecatului”, continuității, ale apariției conștiinței naționale și, pe cale de consecință, a aspirației către unitate, a momentului din care se poate vorbi cu adevărat despre existența națiunii. Se detaliază raporturile dintre etnia majoritar românească și „alogeni” (sași, secui, evrei), se abordează concepte precum rasă și eugenie fără a se omite din discuție ororile atașate acestora. Nu sunt omise complicatele raporturi dintre Biserica Ortodoxă și Biserica Română Unită. Se iau la puricat și se caută explicații pentru exagerări și absolutizări de toate felurile (precum protocronismul intim legat de național-comunism sau dacismul care, iată, supraviețuiește și după 1989), se vorbește despre Unirea lui Mihai Viteazul, despre Revoluțiile de la 1848 din Țările Române ( se spun, de pildă, și lucruri mai puțin eroice sau convenabile despre Revoluția din Transilvania și antagonismele româno-maghiare) , se operează rafinate distincții în privința așa-numitului conducător providențial, dar se abordează și teme, hai să le spunem , mai puțin „periculoase”. Precum cele ce se referă la momentul în care românii au descoperit plăcerea și mirajul călătoriilor (inclusiv acele călătorii politico-inițiatice, la urma urmei sarcină ideologică, în țara de unde din 1945 încoace trebuia să ne vină lumina), se vorbește despre felurite modalități de conservare a memoriei (de la situri arheologice la muzee specializate), se ia în discuție, cu referiri la literatură, cinematografie ori spectacole de teatru, complexul imaginar al morții.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
