Pe o temă în care toată lumea are păreri limpezi-cristal şi le strigă în gura mare din secunda doi, îndrăznesc să spun că eu n-am, iar vehemenţa de-o parte sau alta nu ajută. Problema e fără soluţie pe fond. Dilema liberă exprimare vs cenzură (sau, ca să fim politically correct, “moderarea conţinutului”) ne însoţeşte de două secole, de când există democraţie modernă cu presa liberă, iar re-definirea limitelor pentru vorbirea neîngrădită în public e un proces care nu se termină niciodată, mişcându-se o dată cu schimbările în morala publică, viziunea despre om şi viaţă, tehnologiile noi de comunicare etc.
Cine nu crede, să se gândescă cât de dificil a fost să decidem în societăţile noastre, altfel raţionaliste, dezincriminarea blasfemiei – sau invers, criminalizarea negării unor orori ca Holocaustul. Şi ştiţi bine că pe ambele teme consensul e fragil, mulţi europeni altfel seculari având un disconfort cu satira anti-religioasă de la Charlie Hebdo (“bun, miştocăreală, dar nici chiar aşa, frate, ar trebui o limită”) ori cu sancţionarea negaţioniştilor, mai ales dacă ei sunt din elita culturală de bonton şi o fac finuţ, prin aluzii tangente (“omul n-a zis, doar a pus o întrebare, ce, nu mai e voie să întrebăm?”).
Dacă lucrurile nu erau şi aşa destul de complicate, în ultimii 10-15 ani generalizarea internetului şi reţelelor sociale a făcut din fiecare cetăţean al planetei un vorbitor în public cu răspundere legală aferentă, după cum au statuat mai nou tribunalele. De unde înainte de internet aveai un emiţător de informaţie şi opinie publică, să zicem “jurnalistul”, la 20.000 de ascultători pasivi, iar conţinuturile se produceau cu costuri şi efort în redacţii, deci se ştia cine a zis ce şi răspunde pentru asta, azi piramida s-a răsturnat.
Avem acum 7.8 miliarde de potenţiali emiţători de mesaje care se vânează tot pe ei înşişi în calitate de audienţă. Producţia de conţinut are costuri zero, informaţia disponibilă e infinită, iar resursa rară care trebuie cumpărată cu bani este atenţia cuiva care să te asculte. De unde şi presiunea permanentă să te diferenţiezi, adică să fii cât mai strident, original, talentat, scandalos, credibil, să vii cu subiecte noi sau unghiuri neconvenţionale, să faci ceva care să te scoată din comun şi să te viralizeze. În acelaşi timp, să rămâi pe cocoaşa de acceptabilitate majoritară a bulei tale, menajându-i pudorile şi cultivându-i idiosincraziile. Asta e valabil în reclama comercială, în presă sau în politică, nu contează.
Reţelele sociale, fiecare în felul ei, ne-au oferit tuturor această platformă de exprimare. Dar ele sunt nişte firme private pe care nu le interesează ce discutăm (indiferent ce cred paranoicii, anume că cineva îi vânează personal pe motive ideologice), ci doar ca noi să petrecem cât mai mult timp online, cu cât mai multă interacţiune organică, pentru că aşa merge morişca lor de făcut bani. Ba chiar, fiind companii americane, sunt protejate de Section 230 din Federal Communications Decency Act, lege considerată temelia şi scutul internetului liber, care spune că firma nu e responsabilă legal pentru ce postează un utilizator: e o platformă neutră, nu o redacţie care-şi asumă conţinutul.
Asta în sine e o temă care se tot dezbate pro şi contra, din 1996 de când a apărut legea. Dacă iarăşi, ca naşu’ Costel, aveţi o opinie foarte clară cum e mai bine de făcut şi vă pregătiţi să daţi cu barda, zic să luaţi o pauză şi să mai studiaţi problema: s-au scris rafturi de cărţi pe subiect şi oricum ai da-o, e cu plusuri şi minusuri. Răspunderea legală a platformelor pentru conţinut ar omorî orice dezbatere liberă în care am putea şi noi ăştia mici participa; dar nici neutralitatea totală nu e de acceptat, pentru că cineva trebuie să scoată din online propaganda teroristă, drogurile, pornografia infantilă şi alte asemenea.
De teama costurilor reputaţionale, marile platforme ca Facebook, Google sau Twitter au acceptat să facă ele această epurare de conţinuturi ilegale, plus alte sarcini trasate prin legislaţii naţionale, ca în Europa, unde există legi anti-hate speech, ori “dreptul de a fi uitat” etc. Incearcă să facă asta ba investind în armate de moderatori umani (ca Facebook în baza lor de operaţiuni din Germania), ori cu algoritmi deştepţi care să grebleze automat ce-i inacceptabil în spaţiul virtual, ori o combinaţie din cele două. De asemenea, şurubul se strânge tot mai tare pentru a stopa utilizarea de conturi false sau boţi, adică progrămele care postează automat chestii dându-se drept utilizatori.
Avem deci două linii de acţiune:
- una care urmăreşte şi exclude comportament fake (cont fals; identităţi furate; cineva care se dă drept altcineva, de exemplu troli de partid care pozează în canal media);
- şi alta care exclude conţinuturi, fie din cele care ar fi ilegale în offline, menţionate mai sus, fie, mai nou fake news, adică manipulari pe un plan.
Or, de aici încep problemele, care sunt de mai multe feluri. Una ţine de dificultatea tehnică de a modera acest univers în plin Big Bang care e spaţiul virtual. O estimare din 2018 arăta că pe Facebook erau 1.5 miliarde conturi active zilnic; într-un minut se postau 500.000 mesaje şi 136.000 fotografii; pe Youtube se încărcau 500 ore de video pe minut. Se utilizau cam 117 limbi principale, cu diverse sisteme de scriere; alături aveţi un fragment din Biblie într-una din limbile oficiale din Birmania.
Moderarea umană perfectă a acestei avalanşe cacofonice de informaţie este imposibilă, indiferent cât de mult s-ar investi, iar algoritmii sunt la fel de imperfecţi, oricât de mult şi-ar lăuda firmele de social media progresele în Inteligenţă Artificială (AI). De multe ori AI sună mai mult a glumă involuntară: toţi am avut experienţe de suspendare pentru că algoritmul a înţeles fix pe dos ceea ce am scris (combaţi idei naziste iar lor li se pare a fi propagandă; dacă pui poze, te-ai fript definitiv, alea sunt şi mai uşor de detectat, şi mai greu de înţeles în contextul real). Apelul la moderatorul uman rar poate lămuri situaţia; angajaţii sunt total depăşiţi de volumul de muncă. Are aerul că în spatele discursului avântat despre tehnologii miraculoase care anticipează ce voi gândi eu mâine, stă de fapt o bătălie disperată de a zăgăzui un fluviu de informaţie cu instrumente destul de rudimentare, cum ar fi cenzura automată pe bază de cuvinte-cheie. Atâta se poate face, mai mult nu, nu-i nici o ruşine să recunoşti asta; măcar clipurile cu decapitări se scot suficient de repede cât să ne declarăm mulţumiţi.
Însă cu fake news, adică minciună şi manipulare în limbaj natural, intrăm pe un cu totul alt nivel de dificultate; de fapt intrăm în zona imposibilului, nu doar tehnic, dar în primul rând filozofic. A minţi, a exagera, a spune jumătăţi de adevăr, a ataca un preopinent, sau a face glume şi ironii (chiar proaste) ori a scrie pamfletăreşte – fac toate parte nu doar din arsenalul de campanie al politicienilor, dar chiar din comportamentul de zi cu zi al oamenilor, de când e lumea. Toţi ne prezentăm pe noi înşine în cea mai bună lumină, adică ascundem aspecte ale realităţii; manipulăm pe ceilalţi, adică ne jucăm cu mintea lor încercând să-i facem să acţioneze în avantajul nostru (uneori numim asta leadership); combinăm jumătăţi de adevăr cu opinii sau scorneli pentru a fi mai interesanţi, ascultaţi, a căpăta un ascendent şi a trage un ce folos. Ce-i o campanie electorală dacă nu chiar asta? Curăţarea reţelelor sociale de astfel de tipuri de exprimare, grupate sub umbrela “fake news”, e imposibilă, deoarece ele sunt parte integrantă din limbajul natural al lui Sapiens de când a apărut pe pământ.
De fapt, studiile arată că în contexte informale, adică cele care constituie majoritatea instanţelor de comunicare umană, vorbirea noastră e plină de astfel de imprecizii şi distorsiuni sistematice de sens; exprimarea analitică şi pur informativă, analizabilă cu criterii ca adevărat / fals, este o excepţie. Diferenţa de registru între un articol din presa scrisă tradiţională (predominant formal, deşi nu integral) şi postările pe social media (în mare majoritate, informale) introduc o altă diferenţă care abia de curând a început să fie analizată în sociolingvistică. Nu există acum, şi nu vor exista în viitorul previzibil, sisteme AI care să recunoască fără erori contextele culturale complexe, jargoanele profesionale, limbajul cu dublu înţeles, băşcălia, metafora, pamfletul.
Iar când vine vorba de libertate de exprimare sau de a face campanie electorală, a unor lideri importanţi cum este Donald Trump, această imposibilitate de a defini cu criterii clare, operaţionalizabile, ce este fake şi ce nu, devine dramatică şi are efecte politice. Noi ştim, ca în faimoasa butadă cu frumuseţea, ce este un fake atunci când îl vedem concret, dar când încercăm să-l prindem în criterii pentru legiferare, noţiunea se pulverizează. Tocmai de aia Angela Merkel, nici pe departe vreo admiratoare a lui Trump, s-a declarat îngrijorată de suspendarea contului său Twitter: pentru că intrăm pe un teren alunecos şi nu ştim unde ne vom opri.
Marile companii ca Facebook, Twitter sau Google nu doresc deloc să facă pe cenzorii utilizând principii incerte cum e “fake info”. De fapt ar prefera să fie complet scutite de astfel de sarcini ingrate, care le aşează la mijloc între grupuri sociale ori tabere politice aflate în conflict, adică între ciocan şi nicovală. Mark Zuckerberg a repetat de câteva ori, inclusiv la audierile în Congres şi în editoriale de presă, că “noi nu vrem să fim arbitrii adevărului”. Eu îl înţeleg perfect: ca firmă îl interesează să stea departe de scandaluri şi să încaseze bănuţii maximizând traficul, fără să se preocupe de cine, ce bazaconii spune.
Cu alte cuvinte, sarcina cenzurării limbajului public ar trebui să cadă pe autoritate, adică pe legiutor. Nimic n-ar face mai fericite platformele social media decât ca parlamentele să adopte nişte reglementări clare, pe care ele doar să le aplice automat, fiind astfel scutite de vreo răspundere. Cei care zilele astea vin cu argumentul “platformele sunt private, pot suspenda pe cine vor ele” sunt deci în dublă eroare: nu doar că avem deja legi şi practică ce contrazic ideea, de exemplu când impunem oarecare echidistanţă şi pluralism de opinii TV-urilor private (cel puţin teoretic, cu aplicarea e mai greu); dar platformele nu au de fapt nici un chef să suspende pe cineva din proprie iniţiativă! Când o fac, e tot de teama scandalului public şi ca să evite costurile de reputaţie. Dacă ar fi după ele, ar ceda imediat asemenea decizii spinoase oricui ar vrea să le preia.
Numai că, vezi bine, nici politicienii nu-s proşti. La rândul lor ei ştiu bine că povestea e insolubilă şi se feresc de cartoful fierbinte: definirea a ce e acceptabil şi ce-i “manipulare” incriminabilă în exprimarea publică. Preferă să arate cu degetul către platforme atunci când apare câte un scandal punctual şi să ia posturi moraliste de statuie, dând solomonic din cap şi dacă se interzice, şi dacă nu se interzice, după caz. Deci administratorii de platforme, în disperare de cauză, rămân să aplice măsuri discutabile în funcţie de presiunea de moment a gloatei, ori prea laxe, ori prea draconice, la plezneală. Cum s-a întâmplat în cazul Trump. Uite-aşa se închide cercul şi mergem înainte: platformele cu încasările, iar noi fericiţi şi cu onoarea nepătată, fiecare cu principiile lui şi cu o non-decizie colectivă. Muddle through, cum se zice.
Cel puţin în democraţii mergem înainte, bâjbâind; în alte tipuri de regim e mult mai rău. “Combaterea fake news” poate fi lesne folosită strategic de regimuri politice iliberale, aşa cum s-a întâmplat totdeauna în istorie; nimic nou sub soare. Rusia are o legislaţie dură ce prevede amenzi de până la $15.000 pentru răspândire de ştiri false sau limbaj injurios la adresa “societăţii, statului, simbolurilor oficiale şi instituţiilor publice”. De asemenea, se dau 15 zile de închisoare pentru recidivă şi dreptul instituţiilor statului să suspende paginile de web care nu şterg informaţia falsă sau ofensatoare. O serie întreagă de alte ţări din afara Europei cochetează cu legislaţie asemănătoare.
Cu alte cuvinte, nu e ideea cea mai bună să combaţi “fake news” sau "hate speech" prin legislaţie draconică în ţări unde statul de drept e slab sau inexistent, pentru că deturnarea mecanismelor unei justiţii aservite politic spre represiune se face imediat. Cel puţin în această etapă criteriul “inauntenticităţii” pare că funcţionează mai bine atunci când este aplicat cu bună credinţă de administratorii reţelelor, iar nu de autorităţi publice din ţări unde nu există garanţia respectării drepturilor cetăţenului şi presei: dacă te dai drept altceva decât eşti, e posibil să fii blocat pe Facebook, Twitter, Youtube etc, chiar dacă ceea ce postezi nu este 100% fals.
Un pericol suplimentar e acela că legislaţia excesiv de dură, introdusă de state neliberale, duce la stimularea comportamentului de “turnătorie strategică”: se fac raportări în masă, orchestrate, contra criticilor regimului sau altor persoane într-un fel sau altul minoritare, care astfel sunt scoase din online sau chiar deferite justiţiei penale. Într-un mediu în care exprimarea nu e liberă, cetăţenii sunt timoraţi iar propaganda predomină, e greu să se creeze masă critică în favoarea unor soluţii de cenzură online echilibrată, rezonabilă.
Din păcate, trendul actual este către adoptarea de astfel de legislaţie, sub diverse denumiri şi forme, în state democratice sau mai puţin democratice. După atentatul terorist de la Christchurch (Noua Zeelandă), Singapore şi Taiwan au întărit filtrele contra a ceea ce consideră conţinut periculos. Australia a trecut prin parlament o lege “împotriva sharingului de material violent şi respingător” care responsabilizează managerii companiilor gestionare de pagini şi reţele pentru reacţii întârziate. Iar Marea Britanie are în vedere reglementari cuprinzătoare care să reducă “daunele provocate de internet”, creînd responsabilitate nu doar pentru reţelele sociale, dar şi pentru forumuri, comunităţi online sau aplicaţiile care se downloadează.
Citeste intreg articolul si coemnteaza pe contributors.ro
