Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Recluziune şi anamneză

de Ioan F. Pop     Contributors.ro
Miercuri, 30 decembrie 2020, 13:04 Actualitate | Opinii


Ioan F. Pop
Foto: Arhiva personala

1. Prostia ticăloşită şi decerebrată se foloseşte de orice dezastre, chiar şi de pandemie, pentru a părea atractivă şi frecventabilă, pentru a se insinua în creierele ignare, avide de un senzaţionalism găunos. Aceasta reduce cu brutalitate totul la ceea ce ştie crezînd, pe baza solemnei sale ignoranţe şi frivolităţi, că ştie totul. Ea se agaţă de orice anormalitate ca de un colac de salvare, adulmecă orice anomalie sau grozăvie pentru a ieşi, pe baza lor, în prim-planul scabrosului. Pentru a colporta informaţii apocaliptice nu e nevoie de cultură sau de talent, ci doar de propensiunea patologică a unui catastrofism spectacular, de o colapsologie delirantă şi de o insaţiabilitate scatofagă. O cohortă de practicanţi ai unei imagologii a deşertăciunii îşi expun fără nici o jenă precaritatea minţii, oferind zilnic un spectacol macabru şi grotesc. Tot soiul de ciocli vocali ieşiţi din ceţurile ratării, din tenebrele manipulărilor, dau lecţii ex cathedra unei societăţi abulice, anesteziată de acest interminabil spectacol de balamuc. Epicentrul acestei fanfaronade şi anomii informaţionale este deţinut de te(mbe)leviziunile vulgare şi abrutizante, populate cu ipochimeni dezinhibaţi, gregari şi aroganţi, extraşi din bolgiile umanului. Prostia e mereu trează, la datorie, cu toate urmările ei funeste. Ea nu poate fi doborîtă de nimic, de nici un antidot. Toţi flecarii ştiu ce trebuie făcut, ce trebuie evitat, ce va fi după trecerea acestui flagel, anunţînd apodictic că nimic nu va mai fi la fel. Nu mai dai peste un neştiutor agreabil, curios şi receptiv, ci doar peste nişte clevetitori ai infernului. Sîntem doctori în catastrofe, specialişti în apocalipsă, meşteri în a propaga prăpăstiosul. Raţiunea a devenit un balast inutil, aşa că putem să ne adîncim în somnul ei. Prostia patibulară, incultura crasă, imoralitatea deşănţată se aliază pentru a-şi exhiba neantul mentalitar, dejecţiile sufleteşti. Prostia atotcunoscătoare – cel mai pervers mod de a susţine cea ce nu înţelegi, de a face ceea ce nu ştii.

2. În momentul în care era gata-gata să ajungem supraoameni (în multe cazuri pe bază de supraprostie şi infatuare) - nemaivorbind de cei care se cred pur şi simplu zei -, transferîndu-ne intenţiile belicoase chiar şi în cosmos, iată că un coronavirus ne aruncă într-un război intempestiv şi perfid, ne pune o piedică existenţială aproape fatală, arătîndu-ne cît de slabi şi de neputincioşi sîntem în faţa pericolelor incontrolabile ale vieţii terestre. O omenire care se pregăteşte să zboare pe Marte, care sparge toate barierele cunoaşterii micro- şi macrocosmice se vede îngenunchiată de un virus invadent care îmbracă forma înfricoşătoare a unei pandemii, aruncîndu-ne brusc în cavernele nesiguranţei şi ale spaimei atavice. Se vede încă o dată că cea mai mare putere umană poate fi învinsă de cel mai mic adversar crescut chiar de propria nepăsare, ignoranţă şi autosuficienţă. Spectrul escatologic ne aruncă în cele mai negre incertitudini şi fobii, în care prezenţa aproapelui poate fi un pericol, nu o salvare. Ne este pusă la grea încercare cea mai profundă temelie umană – solidaritatea, puterea de a rămîne oameni în situaţiile care împing omenescul în cumpăna propriei fiinţări. Simţim cum realitatea ne fuge de sub picioare, cum toate habitudinile noastre s-au întors pe dos. Respirăm o atmosferă anxiogenă care tinde să ne sufoce, păşim demoralizaţi într-un labirint al angoasei. Aşteptăm o mare minune venită din afară, nemaiputînd crede în micile minuni venite din interiorul nostru. Trăim vremuri în care viaţa capătă tot mai mult gustul morţii, ziua care urmează pare un viitor îndepărtat, ceilalţi au devenit biete umbre distopice pe retina obosită a unui asfinţit. Cuvintele au îmbrăcat haina fricii, gesturile se desenează în gol, ecourile unor prezenţe se întorc tot mai sleite. Moartea a devenit o cifră banală care umple statisticile şi rubricaturile spaimei, una care ne anesteziază orice urmă de empatie şi compasiune, pierzîndu-şi toate conotaţiile umane. Chiar şi simplele gesturi afective au căpătat iz de coşmar. Debusolaţi şi intrigaţi deopotrivă, aşteptăm dangătul apocaliptic. Cînd trăim în paradisul terestru sîntem total inconştienţi de acest fapt, totul părîndu-ni-se de o ternă şi relaxată normalitate, cum facem un pas în infern devenim cu toţii hiperconştienţi, îngrijoraţi şi revoltaţi. Nu credeam că vom fi suspuşi la o repetiţie generală a apocalipsei pentru care, cu toată iminenţa clamată de apologeţii escatonului, nimeni nu este niciodată pregătit. Se poate ajunge în situaţia în care moartea unei întregi lumi să nu conteze mai mult decît moartea unui singur om. Căci dacă un om mai are de cine să fie plîns, lumea nu are pe nimeni să o plîngă. Într-o asemenea stare de panică generalizată, dincolo de interogaţiile ştiinţifice şi de digresiunile filosofice inerente, o întrebare, logică şi teo-logică deopotrivă, se impune cu un dramatism ultim: cum poate exista Dumnezeu fără să intervină în asemenea momente tragice ale istoriei umane? (Evident, este de aşteptat doar răspunsul lui Dumnezeu). După cum, cu o disperare ultimă, este așteptat răspunsul științei medicale. Pînă atunci, rămînem în recluziune și anamneză.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro






Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















1367 vizualizari

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by