Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

TREI ÎNTREBĂRI. Temerile și speranțele ne țin în gardă și ne motivează: o perspectivă dinspre Moldova

de Dorin Dobrincu     Contributors.ro
Luni, 28 decembrie 2020, 18:52 Actualitate | Opinii


Dorin Dobrincu
Foto: Arhiva personala

1. Care este evenimentul anului 2020 cel mai pe nedrept trecut cu vederea de media și de opinia publică?

Răspunsul meu nu privește un eveniment, ci o regiune: Moldova, teritoriul românesc dintre Carpații Orientali și Prut. Dintr-o perspectivă regionalistă, Moldova a fost la fel de neobservată, de ignorată în 2020 cum a fost și în anii sau deceniile trecute. Opinia este împărtășită de tot mai mulți dintre oamenii din regiune, în orice caz de cei care sunt implicați sau simpatizează cu grupurile civice preocupate de dezvoltarea regiunii est-carpatice.

Am la îndemână un exemplu de dată recentă. Spre sfârșitul campaniei electorale pentru alegerile parlamentare a apărut, din senin, Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR). Acesta cuprindea o listă de proiecte de investiții, proiecte care urmau să fie realizate din bani europeni, fie fonduri nerambursabile, fie credite avantajoase. Lista a fost întocmită într-un mod total netrasparent, iar consultarea publică urma să dureze extrem de puțin, deși Comisia Europeană recomandase punerea într-o reală dezbatere națională.

Ceea ce s-a putut observa repede a fost că prioritățile pentru Moldova nu au fost stabilite din perspectiva ei, ci din cea a centrului. În mod deosebit nu era prevăzută autostrada A8, Iași-Târgu Mureș, care – dintr-un punct de vedere regional – este esențială pentru scoaterea din izolare a regiunii și pentru dezvoltare. Politicienii centrali și locali – și nu doar cei aflați la putere – nu păreau să înțeleagă importanța acestui proiect.

Cât despre receptarea publică la nivel național, nu pot să nu observ că a devenit aproape o obișnuință ca analizele de la București să introducă Moldova în parametrii generali, fără să insiste asupra ei, fără să o înțeleagă de fapt. Ceea ce se întâmplă în și cu Moldova este, cu puține excepții, sub radarul analiștilor, fie că este vorba de specialiști în științe sociale ori de oameni din redacții, la fel cum este și sub radarul politicienilor, atât al celor de la centru, cât și al celor din zonă. Dacă se cunoșteau, dacă se conștientizau nemulțumirile, frustrările oamenilor, mai ales ale celor din Moldova, se putea anticipa o construcție de tipul AUR.

2. Care este cea mai interesanta idee a anului 2020?

Mă voi referi la o lucrare de interes pentru înțelegerea trecutului nostru relativ recent, atât pentru specialiști, cât și pentru un public mai larg. Este vorba despre volumul lui Lupu C. Kostaki, Memoriile unui trădător. Un înalt funcționar român sub guvernământul militar german (1916-1918), ediție îngrijită, studiu introductiv și note de Alexandru Istrate și Claudiu-Lucian Topor, București, Editura Humanitas, 2020.

Această lucrare are ea însăși o istorie interesantă. Scrisă acum o sută de ani, apariția ei a fost practic blocată în epocă, ascunsă în depozitele Bibliotecii Academiei Române, consultată și folosită de câțiva istorici, de orientări diverse, cu interpretări diferite. Ar fi suficient pentru a stârni interesul, nu-i așa?

Lupu C. Kostaki a fost un personaj al scenei politice și administrative românești din a doua jumătate a secolului XIX și primele două decenii ale secolului XX. Autorul avea în primul rând o conștiință istorică moldovenească, la care nu voia să renunțe. Una care la el – și la alți moldoveni implicați într-un fel sau altul în viața publică – se completa, desigur, cu cea supranațională, românească. De altfel, omul a fost un unionist fervent și un admirator al lui Alexandru Ioan Cuza. Kostaki poate servi foarte bine pentru a susține teoria cercurilor concentrice în cazul identităților asumate și afirmate. Asemeni altor coregionali, și el credea că prioritatea în privința politicii externe a României trebuia să o aibă partea de răsărit a vechii Moldove, Basarabia, pierdută la începutul secolului XIX în favoarea Rusiei. Era și exprimarea unei temeri în raport cu marele vecin de la răsărit, și speranța unei reașezări politice interne, prin creșterea importanței Moldovei în statul român și echilibrarea jocului politic în raport cu Muntenia.

Kostaki a devenit cunoscut mai ales prin calitatea sa de înalt funcționar public român, rămas din dispoziția guvernului Brătianu în teritoriul ocupat de Centrali la sfârșitul anului 1916. În următorii doi ani a fost implicat în acțiuni contestatare la adresa celor refugiați la Iași, și preocupat de un proiect care să schimbe situația internă a României după război. Acuzat de colaboraționism cu ocupantul, asemeni altor oameni politici germanofili, Kostaki a fost damnat la începutul perioadei interbelice. Astfel se și explică de ce memoriile sale nu au putut fi publicate într-un context politic dominat de antantiști, câștigătorii politici ai dramaticelor experiențe românești din timpul Primului Război Mondial. De altminteri, o lungă și deloc nevinovată tăcere politică și ideologică s-a lăsat peste multe aspecte referitoare la acei ani, atât la nivelul memoriei istorice oficiale, cât și al cercetării instituționalizate.

Una dintre consecințele Marelui Război pentru scena politică și pentru societatea românească a privit Moldova. În euforia alipirii unor teritorii care au dublat și teritoriul, și populația țării, a trecut practic neobservată ieșirea din joc a componentei politice moldovenști de la vârful statului. O întreagă generație politică și intelectuală moldovenească – îndeosebi dintre conservatori și dintre poporaniști – s-a stins imediat după război. După aceea, Moldova practic nu a mai fost reprezentată la vârful statului, oricum nu într-o manieră care să conteze. Locul lăsat liber de moderații conservatori avea să fie ocupat de populiști și radicali.

3. Care e cea mai mare temere pe care o aveti pentru viitorul Românei si cea mai mare speranta?

S-a discutat intens în ultimii 10-15 ani despre reforma statului român. Mă voi opri aici asupra celei administrativ-teritoriale. Dintre țările de mărime medie din Uniunea Europeană, România are cel mai centralizat sistem administativ. Chiar dacă rădăcinile istorice sunt mai adânci, nu cred că greșesc susținând că este vorba de moștenirea directă a regimului comunist. Nicolae Ceaușescu a fost cel care a trasat limitele administrative ale județelor și ale majorității unităților administrativ-teritoriale în 1968. Și a făcut-o în primul rând pentru a controla mai bine teritoriul, în beneficiul său și al partidului-stat. Sistemul respectiv a fost de la început unul cu valențe dictatoriale. Și așa a rămas până astăzi.

Centrul controlează cu mână de fier teritoriul, decide ceea ce se poate face și ce nu, decide cine se dezvoltă și cine nu, cine beneficiază de investiții majore guvernamentale și cine nu. Iar toate acestea au drept rezultat perpetuarea rețelelor de putere, de influență – politice, administrative și economice – lipsite de transparență, de eficiență, veritabile frâne în calea modernizării.

Mă tem că nici în următorii ani nu se va face așteptata reformă. Spun aceasta având în vedere actuala compoziție a Parlamentului și a Guvernului, cu o majoritate fragilă, dominată de partide cu viziune, cu agendă ultracentralistă. Nu văd în acest moment o forță politică dispusă să asume punerea în practică a necesarei reforme administrative, a descentralizării și regionalizării. Mă tem că vom rămâne în continuare în paradigma ceaușistă.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro






Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















1032 vizualizari

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by