Dragi comentatori,
O „propoziție” – folosesc cuvântul ca sinecdocă pentru „carte” –, odată scrisă și aruncată în lume, se cam desprinde de autorul ei (după cum afirma un autor antic) și e obligată să se descurce singură. Autorul nu o poate ține de mână, explicând la tot pasul ce a vrut să spună prin ea. Deși a scris-o, el nu e avocatul ei și trebuie să fie împăcat cu gândul că, punând-o pe piață, cartea va fi tăvălită sau răsfățată după mintea și sufletul fiecărui cititor. De aici neînțelegerile, de aici feluritele interpretări, de aici răstălmăcirile ideilor sau mutilarea lor. Orice autor trebuie să știe că, în principiu, din clipa în care pășește în lume, poate fi pus pe soclu, ignorat sau crucificat.
Nu am intervenit de-a lungul anilor decât de două-trei ori în discuțiile stârnite de textele pe care le-am dat spre publicare, de fiecare dată cu bucurie, platformei Contributors. Dacă mă abat acum din nou de la „regula tăcerii” – și a retragerii din joc odată ce „cartea a fost jucată” –, o fac pentru că zilele acestea sunt zile de seninătate și relaxare, și pentru că suntem aici, în locul ăsta frumos, în care simți nevoia să vorbești cu ceilalți așa cum o faci cu vechii prieteni. Sigur, mă mână și nevoia de a repara câteva posibile neînțelegeri.
Prima. După ce m-am mulțumit să „urlu”, cum zice dl Lucifer, împreună cu alții, că Sorin Câmpeanu nu e bun de șef la educație, am omis să spun și cine cred eu că e bun. Dar nu înainte de a aminti că datoria noastră – a celor de pe bară, care se numesc „societatea civilă”, și care, ca drept suprem, au să pretindă să fie serviți așa cum trebuie de cei care s-au angajat să îi slujească în mandatul lor „cu dăruire și credință” – este în primul rând de a urla, când e cazul, desigur, că slujitorii noștri ne înșală și se abat de la jurământ și datorie atunci când ne propun ca ministru al Eucației un personaj care a inundat piața educațională din România cu 70.000 de diplome false marca „Spiru Haret”, distrugând corpul profesoral și „mintea copiilor noștri”, cum se spune, pentru alte câteva decenii.
Apoi, după ce am „urlat” că asta e de un cinism înspăimântător și că e o mare bătaie de joc la adresa poporului tău, pot să spun (și o fac acum) că, în domeniul prioritar al educației, totul ar putea fi pus pe picioare cu oameni verificați ca cinste, dăruire și competență precum profesorul Mircea Miclea de la Cluj sau precum Daniel Funeriu. Asta din ce cunosc eu, dar or mai fi și alții. Și cred că ăsta e tipul de soluție „tehnocrată” la care politicienii din coaliția guvernamentală – precum și președintele țării – sunt obligați să recurgă atunci când, între membrii partidelor lor, nu există persoana capabilă să acopere exemplar postul.
A doua. Doamne, ce ușor ne repezim la etichete și le vedem și acolo unde nu au ce căuta! De ce, când vorbim de „calitatea materialului uman din care e plămădită o societate” trebuie să ne gândim la pomposul „darwinism social”? Când de fapt, în această banală exprimare („calitatea materialului uman”), se ascunde un adevăr atât de simplu! Așa cum soliditatea unei construcții depinde de calitatea cărămizii din care e făcută construcția, e limpede că temeinicia unei societăți depinde de calitatea profesională și morală a membrilor ei. Dacă vedem peste tot „darwinisme sociale”, atunci înseamnă că în momenul în care un club sportiv încearcă să-și formeze o echipă ideală, capabilă să câștige un campionat, clubul cu pricina e acuzabil de „darwinism social”. Dar oare locul în civilizație, pe care-l ocupă astăzi fiecare țară din lume, nu depinde de calificarea profesională și de valoarea umană a indivizilor care o alcătuiesc? Este selecția meritologică a funcțiilor „darwinsim social”? Și de ce oare se află România pe locul fruntaș în Europa la analfabetism funcțional? Nu pentru că materialul din care e plămădit corpul de învățământ – de la ultimul învățător la ministrul învățământului însuși – sunt de o calitate, când nu lamentabilă, mediocră?
În sfârșit, ultima neînțelegere. Aici, recunosc, e vina mea. De o viață, prietenii se chinuie să mă convingă că nu mă bucur de prezumția de umor sau că, atunci când îl am, el este atât de subtil încât, în afară de mine, mai nimănui nu-i cade fisa. E preferabil, îmi spun ei, ca, atunci când fac o glumă sau spun un banc, să anunț înainte. Ei bine, nu i-am ascultat nici de data asta când am afirmat că Isus al meu a fost cel mai important eveniment al anului în „domeniul dezbaterii de idei”, laolaltă cu volumul epistolar Despre destin. Nu i-am ascultat și rău am făcut! Poate fi ceva mai de prost gust decât să te lauzi singur? Nuuu! Am crezut însă că propoziția care urma și-n care spuneam că „îmi e imposibil să nu fiu obiectiv” va face transparent subtilul meu umor și că va smulge cititorului un zâmbet paticipativ. Ce mai, m-am înșelat!
Și asta cu atât mai mult cu cât autorii locuiți de un dram de paranoia, convinși că sunt „neînțeleși” sau nemeritați de contemporanii lor, abundă. Ca editor, pot să confirm că mai toți scriitorii au un ego gonflat și că fiecare și-l administrează cum poate, fie la vedere, debordând de încântare de sine, fie ipocrit, covârșit, în culisele eului său, de o falsă modestie. Se face de obicei deosebirea între vanitate (întotdeauna de prost gust – „tu știi cine sunt eu?”) și conștiința îndreptățită a valorii de sine, care ar fi orgoliul.
Îmi vine periodic în minte scena relatată de Cioran în Caiete. Este invitat la o cină pariziană. După ce se ridică de la masă, invitații se plimbă prin apartamentul somptuos al gazdei, Cioran intră în biblotecă, trece în revistă cărțile, descoperă mai toate volumele lui Eliade și Ionesco, dar nici unul al lui. Se întoarce acasă sângerând.
Splendoarea este că observația vine de la un scriitor onest care, după ce declară în repetate rânduri că gloria scriitoricească îi este indiferentă, constată acum, odată cu absența lui din biblioteca unui străin, că se mințise tot timpul. Și o spune.
Dacă mă întrebați, voi susține că normal este să te îndoiești mai tot timpul de lucrul pe care l-ai făcut și care, la un moment dat, se desparte de tine. Dar care, totuși, deși nu-ți mai aparține (l-ai dat spre devorare), continuă să fie al tău! Produsele literare sunt în fond reziduurile scoase în afară după un act de digestie cerebrală. Când scrii, creierul mistuie și elimină, iar la acest „reziduu” scriitorul se raportează de-acum ambiguu, cu un amestec de tandrețe și repulsie. Am fost uimit când am aflat că unul dintre cele mai divine parfumuri din lume, moscul, se obține din feromonul secretat de glandele unui cerb.
Desigur, există creatori la care conștiința valorii de sine este totală, îndreptățită și neacuzabilă, indiferent de radicalitatea (impudică în principiu) cu care ea este exprimată. Kant, de pildă, a afirmat în prefața unei cărți pe care a publicat-o la scurtă vreme după opera princeps, Critica rațiunii pure, că nici un gânditor până la el nu a gândit cu-adevărat, așa cum o făcuse el, limitele cunoașterii umane și că, de-acum, cu tratatul lui, problema metafizicii ca știință a fost definitiv rezolvată. Și a avut dreptate. Oricât de mulți au fost criticii lui, nimeni nu s-a gândit să-l socotească vreodată smintit pentru această judecare de sine. Kant era de-o probitate morală care îl scotea de sub orice bănuală de vanitate.
În schimb, eu nu stau nici o clipă pe gânduri să-l socotesc pe Rousseau maniac – și să-mi repugne, de altfel, prin tot ce făcea – când ultima lui carte (Visările unui hoinar singuratic) se deschide cu aceste cuvinte demne de un document clinic: „Iată-mă deci singur pe pământ. Nici frate nu mai am, nici seamăn, nici prieten: pe nimeni cu care să schimb o vorbă în afară de mine însumi. Omul cel mai sociabil şi mai iubitor a fost izgonit dintre oameni prin consensul tuturora. În ura lor rafinată, au găsit cazna cea mai cruntă pentru sufletul meu simţitor […].“ Bla-bla.
Așadar, revenind la bietul Isus al meu, n-am să vă mai spun ce cred eu cu-adevărat despre el „în culisele chinuitului meu eu”, ci am să vă citez cea mai frumoasă vorbă pe care am primit-o despre carte de la un cititor necunoscut. Domnul X face gestul acesta la sfârșitul fiecărui an și vorbele lui mă mângâie de fiecare dată. Iată:
„V-am citit cartea de îndată ce a apărut. E o carte foarte, foarte frumoasă, domnule Liiceanu, o carte care te obligă să-ți deschizi ochii și să-ți descui mintea și să stai o vreme ghemuit în preajma lui Isus ca un discipol proaspăt venit între cei 12. Eu sunt foarte credincios... în felul meu, dar nu m-a deranjat cum ați scris dumneavoastră. Cred, sincer, că nici pe Isus însuși nu l-ar fi deranjat, ba poate chiar ar fi zâmbit cu bunătatea lui, aflând ce credeți. Indiferent dacă a fost om sau dacă e mai mult decât atât.”
Va mulțumesc că m-ați citit și vă doresc în continuare un Crăciun senin.
Nota editorului: acest text a aparut postat sub formă de comentariu la textul TREI ÎNTREBĂRI. ”Numirea recentă a lui Sorin Câmpeanu la Învățământ este de-a dreptul impudică la scară națională”
