Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Primăvara Arabă după zece ani

de Raul Pintilie     Contributors.ro
Marţi, 22 decembrie 2020, 9:21 Actualitate | Opinii


Raul Pintilie
Foto: Arhiva personala

Data de 17 decembrie are o semnificație deosebită pentru Orientul Mijlociu și Nordul Africii la fel cum are și pentru România. În ambele cazuri aceasta marchează începutul unei schimbări și mai mult decât atât, furia populației în raport cu regimurile dictatoriale. Dacă în România schimbarea de regim s-a produs rapid, însă nu fără incidente și regretabile pierderi de vieți omenești, în Orientul Mijlociu situația dezastruoasă persistă zece ani mai târziu, la fel cum persistă și speranța într-un viitor mai bun și mai prosper. Pe 17 decembrie 2010, în orașul tunisian Sidi Bouzid, un tânăr vânzător stradal pe nume Mohammed Bouazizi își dă foc în fața unei secții de poliție după ce forțele de ordine îi confiscă bunurile, din vânzarea cărora își întreținea întreaga familie, pe motiv că acesta nu avea autorizație pentru desfășurarea activităților comerciale, autorizație pentru care aplicase de nenumărate ori. Nimeni nu se aștepta la acel moment ca gestul lui Bouazizi să producă un fenomen de o asemenea amploare, cunoscut de atunci sub numele de “Primăvara Arabă,” însă numărul celora care se identificau cu situația tânărului tunisian era imens.

Șocați și înfuriați de cele întâmplate în Sidi Bouzid, zeci de mii de tunisieni ies pe străzile din capitala Tunis în zilele următoare, protestând împotriva condițiilor de trai inumane. Demonstrațiile iau amploare și cuprind întreaga țară, transformându-se rapid din vociferări referitoare la lipsa locurilor de muncă și veniturile scăzute, în scandări de lozinci anti-guvernamentale și anti-regim. Cazul lui Mohammed Bouazizi a stârnit furie și curaj, iar în decurs de două luni protestele și valul de contestare a regimurilor autoritare s-au răspândit în absolut toate țările Orientului Mijlociu și Africii de Nord, din Algeria până în Yemen.

Protestele au provocat schimbări majore în multe dintre țările regiunii. Aceste schimbări au fost mai mult sau mai puțin pozitive. Dacă în state precum Tunisia, Libia, Egipt sau Yemen mișcările anti-guvernamentale au dus la schimbări de regim, în altele precum Siria acestea au dus la un război civil sângeros care a luat viețile a sute de mii de oameni și a provocat milioane de refugiați după ce regimul lui Bașar al-Assad a răspuns violent la protestele pașnice care îi contestau regimul dictatorial. O a treia categorie ar fi cea a monarhiilor unde schimbările au fost foarte nesemnificative (aproape inexistente) și a căror situație o voi aborda probabil într-un articol viitor. După zece ani de la izbucnirea protestelor, Orientul Mijlociu și Nordul Africii nu par să fie într-un trend ascendent către democratizare, ci din contră par să se adâncească din ce în ce mai mult în haos și conflicte.

Ce s-a întâmplat în ultimii zece ani?

În deceniul care a trecut de la izbucnirea fenomenului ce avea să rămână cunoscut sub denumirea de “Primăvara Arabă,” Orientul Mijlociu a trecut fără doar și poate prin nenumărate momente de cumpănă și trenduri descendente pe graficul stabilității și evoluției către dezideratul mișcărilor de protest, și anume democrația. Răsturnarea de la putere a regimului lui Muammar Qadhafi în Libia, cu sprijinul intervenției militare a coaliției conduse de NATO în 2011 a dus la un continuu șir de războaie civile în alternanță cu perioade caracterizate de acorduri fragile de încetare a ostilităților între taberele rivale. În Egipt, ceea ce părea a fi o victorie a mișcărilor de protest prin alegerea democratică a președintelui Mohammed Morsi din partea Frăției Musulmane s-a dovedit a fi o iluzie distrusă un an mai târziu de lovitura de stat militară condusă de actualul dictator Abd al-Fattah al-Sisi pe atunci ministru al apărării.

În Siria, armata, la ordinele regimului al-Assad, a răspuns extrem de violent și disproporționat la adresa protestatarilor pașnici care contestau legitimitatea liderului de la Damasc, lucru ce a dus la un război civil sângeros și a transformat Siria într-un loc de competiție al marilor puteri globale și al grupărilor extremiste. Irakul a căzut din nou în război civil începând cu 2013 odată cu debutul insurgenței grupării Stat Islamic care a reușit să pună stăpânire pe largi bucăți de teritoriu atât în Irak cât și în Siria. În Yemen, Ali Abdullah Saleh demisionează în februarie 2012, după 22 de ani în funcție. Însă țara avea să fie înghițită de un război civil provocat de intervenția militară a coaliției conduse de Arabia Saudită în 2015 și care a dat naștere celei mai grave crize umanitare din lume.

Fără îndoială, Orientul Mijlociu și Nordul Africii au trecut prin momente de cumpănă în ultimii zece ani care nici măcar nu se apropie de dorințele populațiilor, care au ieșit în stradă începând de la finalul anului 2010, precum demnitate, respectarea drepturilor omului și democrație. Războaie civile, crize umanitare, răsturnări de regim, asasinate, încălcări grave ale drepturilor omului, toate au făcut obiectul imaginii Orientului Mijlociu în ultimul deceniu. Sunt foarte puține evenimente pozitive demne de menționat. Printre acestea putem da ca și exemplu cazul Tunisiei care, spre deosebire de toate celelalte state din regiune, după răsturnarea de la putere a longevivului dictator Zine al-Abidine Ben Ali a cunoscut o perioadă de evoluție și tranziție spre democrație, însă această creștere s-a diminuat în ultimii ani atingând chiar un nivel de stagnare în ceea ce privește procesul de democratizare și reformă economică. Populația din sudul țării este izolată, iar rata șomajului a fost într-o aproape continuă creștere din 2014 încoace, atingând 16% anul acesta. Există în continuare o semnificativă parte din rândul tunisienilor care trăiește în sărăcie, în timp ce conducerea țării se luptă cu greutățile pandemiei și alte amenințări precum fundamentalismul islamic.

Din motive mai complexe, monarhiile din regiune au ieșit în evidență prin capacitatea acestora de a calma spiritele încinse în rândul populației făcând concesii minore. Însă faptul că cetățenii acestor țări au încetat să conteste public regimurile nu înseamnă că nemulțumirile au dispărut sau că nivelul de trai s-a îmbunătățit semnificativ. Dacă privim la monarhiile din Peninsula Arabică, protestele au fost aproape inexistente, cu excepția notabilă a Bahrainului unde o coaliție de state membre ale Consiliului de Cooperare a Golfului a intervenit militar pentru a calma populația. Însă situația drepturilor omului, care implicit afectează condițiile de trai dincolo de partea financiară, a rămas aproape neschimbată. În Arabia Saudită, prințul încoronat Mohammed bin Salman pare să aibă intenția de a îmbunătăți această chestiune, dar să lăudăm o evoluție precum acordarea dreptului de a conduce femeilor în timp ce chestiuni fundamentale precum libertatea de exprimare sunt constant suprimate, uneori chiar prin crime odioase precum uciderea jurnalistului Jamal Khashoggi în consulatul saudit din Istanbul în 2018 ar fi o eroare gravă.

În Iordania, populația a fost calmată printr-o serie de reforme minore și de fațadă. Regele Abdullah al II-lea l-a concediat pe primul ministru de la acea vreme Samir Zaid al-Rifai și a creat un comitet regal de revizuire a constituției care a propus schimbări în fiecare dintre cele 42 de articole, însă nicio modificare majoră. Condițiile de trai s-au înrăutățit constant, atingând apogeul anul acesta, în timp ce țara a schimbat șapte prim-miniștrii în decurs de zece ani, niciunul dintre ei implementând reforme reale care să producă o îmbunătățire semnificativă a nivelului de trai al populației. Iordania rămâne în prezent în mare parte dependentă de ajutor extern și importuri și reprezintă un teren arid pentru investiții străine.

Rezultate pozitive

Dacă Primăvara Arabă a produs o schimbare majoră atunci aceasta a fost în modul de organizare al mișcărilor de protest. Tinerii din Orientul Mijlociu au înțeles și au profitat de pe urma capacității rețelelor de socializare de a uni oameni din toate colțurile țării și regiunii în spatele unor deziderate comune și puterea acestora de a transcende granițele și a influența mișcări similare la mii de kilometri distanță. Desigur, rețele precum Facebook sau Twitter au jucat un rol imens în țări precum Egipt sau Tunisia, unde nivelul de utilizare a internetului a fost mult mai ridicat decât în alte țări precum Yemen. În ciuda eforturilor autorităților de a bloca accesul la internet, tinerii au găsit modalități de a ocoli aceste încercări de a-i reduce la tăcere și au creat zeci de mii de pagini cu scopul de a organiza proteste și a atrage atenția asupra faptelor comise de regimurile dictatoriale.

Mai mult decât atât, presa și jurnalismul independente au câștigat foarte mult teren în anii scurși de la izbucnirea Primăverii Arabe. În ciuda încercărilor constante de a reduce la tăcere vocile independente care atrag atenția asupra problemelor reale din țările regiunii și critică deschis politicile regimurilor, de multe ori cu prețul libertății și chiar al vieții, materialele produse de jurnaliști neafiliați vreunui concern mass-media național joacă un rol vital în informarea și educarea cetățenilor. Înainte de 2011 acest lucru era imposibil. Ideea existenței unor platforme independente ar fi fost suprimată automat de autoritățile statului. Cu toate că trendul democratizării este descendent, vizibilitatea și importanța pe care aceste medii independente le-au câștigat și cultivat din 2011 încoace fac reducerea lor la tăcere mult mai dificilă pentru orice regim autoritar comparativ cu perioada de dinaintea Primăverii Arabe.

Un alt rezultat pozitiv al acestui moment istoric a fost depășirea fricilor atât de bine și adânc sedimentate în mentalul colectiv. Eforturile regimurilor autoritare de a ține sub control populația prin instaurarea fricii și terorii de brațul lung al forțelor de securitate internă și de a induce supunerea față de regim prin propagandă și teorii ale conspirației au dat roade multe decenii. Însă în 2010-2011 milioane de oameni au reușit să depășească aceste frici și să conteste public regimul autoritar sub care duceau o viață gri, fără oportunități, fără drepturi și libertăți, și cu un nivel de trai scăzut. Rețelele de social media au arătat tinerilor că se poate altfel, iar amploarea protestelor a luat prin surprindere întreaga lume, în timp ce mediatizarea lor în toate colțurile lumii a făcut represiunea foarte dificilă. Desigur, nu acesta a fost cazul în Siria, spre exemplu, dar rezultatul este catastrofal.

Așadar, îmbunătățirea modului în care protestatarii se organizează în spatele unor deziderate comune și faptul că Primăvara Arabă a reprezentat un moment în care oamenii au reușit să-și depășească fricile și să se întoarcă într-un număr imens împotriva dictatorilor vor influența fără doar și poate succesul viitoarelor demonstrații. Un exemplu foarte bun în acest sens este revoluția din Sudan din 2019 unde milioane de oameni au ieșit în stradă pentru a protesta împotriva deciziei longevivului lider autoritar Omar al-Bashir de a candida pentru încă un mandat în 2020. Demonstrațiile au dus la răsturnarea de la putere a lui al-Bashir în aprilie anul trecut printr-o lovitură de stat militară, însă transferul puterii către un guvern civil s-a realizat în decurs de doar câteva luni. Mai mult decât atât, Sudanul a început un proces de justiție de tranziție demarând un proces referitor la lovitura de stat prin care Omar al-Bashir a venit la putere în 1989 și dându-și acordul de a-l preda Curții Penale Internaționale unde va fi judecat pentru crime împotriva umanității în Darfur.



citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro








Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















1161 vizualizari

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by