De data asta nu mai e vorba despre un dialog, ca în volumul din 2017, ci despre un „turnir”. Aşa ceva se petrece în schimbul epistolar între cei doi, potrivit expresiei lui Gabriel Liiceanu, pe care Andrei Pleşu o încuviinţează. Ce culori poartă fiecare în înfruntarea amicală, dar necomplezentă dintre ei? Cum e abordată tema destinului, cum se apropie fiecare de miza întîlnirii lor?
Unul îşi duce cercetarea într-o incintă a cunoaşterii riguros delimitată de zidul compact al raţiunii. Ceea ce se află în afara lui e cugetare slabă, fantezie, gîndire deziderativă, mit. În această cetate bine asigurată, încercuită de raţiune, Alteritatea radicală nu îşi are locul. Totul e autohtonie. Transcendentul e absorbit în „infinitul lăuntric” al umanului. Ceea ce se caută aici, ceea ce se propune e un concept al destinului, o noţiune bine stăpînită de mintea omenească. În lumina ei, eticul, mai ales, e cel care dă substanţa unui destin. Posedăm înlăuntrul nostru un depozit – neluat în seamă sau, dimpotrivă, presimţit, solicitat – de „forme a priori”, de repere potrivit cărora ne alegem şi ne împlinim gesturile vieţii, ni le judecăm, reflectăm asupra lor. Un asemenea destin se construieşte.
Pentru celălalt participant, cercetarea privind destinul e călătorie. Sigur că drumul se face punînd la lucru geometria fină a gîndirii, disciplina critică a interogaţiei. Dar călătorul e sensibil nu numai la rigorile raţiunii, ci şi la posibilităţile gîndirii de a se deschide spre intuiţii verticale. Ceea ce diferitele tradiţii spirituale ale lumii, alături de filozofia veche oferă ca tematizări ale destinului nu e „demis” pentru că lucrează într-un univers unde umanul comunică cu alte stări de fiinţă şi de luciditate. Dimpotrivă! E creditat, întrebat, dă materia de la care porneşte reflecţia călătorului. Drumul se duce sub cerul liber, sub polul transcendenţei. Care poate da semn din propriul ei înalt, din interioritatea omului, din marile religii şi din întîmplări mărunte. Cercetarea urmăreşte, aici, nu obţinerea unui concept, ci discernerea sensurilor cu care tema destinului e încărcată. E atenţie faţă de chipurile destinului, faţă de amploarea lui întinsă peste „aici” şi „dincolo”. Tensiunea, paradoxul, polisemia, amestecul de evidenţă şi ascuns pe care, nu o dată, chipurile destinului le cuprind: spre ele se îndreaptă interesul călătorului, pe ele încearcă să le pătrundă, ele îl poartă în călătorie.
În cetatea raţiunii, a umanismului nobil şi lucid, Gabriel Liiceanu îşi sprijină reflecţia pe cîţiva mari moderni ai filozofiei: Kant, Heidegger, Constantin Noica. Cît despre întîlnirile decisive ale propriei vieţi, Gabriel Liiceanu spune că, în ele, caută modele, moduri exemplare de construire a destinului.
Materia pe care se sprijină cercetarea lui Andrei Pleşu e diferită: nu atît exotică geografic şi cultural, cît nefamiliară europeanului de astăzi. El invocă nu numai date din tradiţiile orientale, de la curentele contemplative ale Indiei şi Chinei la filozofiile vizionare ale islamului, ci şi substanţa metafizică a creştinismului, cu lansajul lui teologic şi îndrăznelile lui mistice. Călătorul e deschis spre mulţimea fără graniţe a surselor, spre acel Suflu de nemărginit. Desigur, călătorul are un centru, e situat în tradiţia creştină răsăriteană şi în cultura Europei. Dar tocmai acest centru îl face sensibil la universal, îl îndeamnă să viziteze şi alte locuri unde tema destinului a fost scrutată.
Cît despre întîlnirile decisive ale propriei vieţi, în ele percepe mai ales repere de drum, instanţe care îl îndreaptă spre noi teritorii de reflecţie. Aşa sînt „mijlocitoarele” care îl conduc spre tematici, cărţi şi oameni aparte, aşa sînt cîţiva sfătuitori, autorităţi, exemple de la care capătă sugestii pentru a-şi continua propria interogaţie.
Înfruntarea între cei doi prieteni, între atitudinea cetăţii şi atitudinea călătoriei are într-adevăr alură de turnir. Nimeni nu e zdrobit, dar manevrele de luptă nu lipsesc. Asta se vede chiar în stilul de discurs al corespondenţilor. Nu mă refer atît la ofensiva, cîteodată brutală, cu care Gabriel Liiceanu „desfiinţează” încărcătura de adevăr (căci neverificabil cu mijloace strict raţionale) a religiilor, miturilor, tradiţiilor spirituale. Mă refer, în ce îl priveşte, la „învăluirile” amicale pe care le încearcă. Dacă, în genere, filozofia nu trebuie să fie edificatoare, aici ea vrea să fie atrăgătoare, persuasivă. Adesea, prin modul cum vorbeşte, Gabriel Liiceanu îl cooptează pe „adversar” în propriul lui demers, îl presupune participant la poziţia lui, îl „ademeneşte” în cetate. Andrei Pleşu îi răspunde cu umor şi împunsături bine ţintite, dar mai ales cu detaşarea călătorului pentru care stabilirea în incintă nu are atracţie intelectuală şi nici interes existenţial. „Loviturile” lui nu urmăresc „destabilizarea” celuilalt. Expun o tematică distinctă faţă de demersul care i se propune.
Cu vivacitatea ei, ciocnirea epistolară are, desigur, şi avantajul că ascute relieful celor două poziţii. Prin contrast, fiecare apare mai limpede conturată în opţiunile, configuraţia, specificul ei. Cititorul e invitat să urmărească, alternant, cum două tipuri de intelectual îşi conduc demersul privind o temă gravă, care ne aparţine tuturor.
Şi totuşi! În ciuda postúrilor atît de diferite şi pînă la sfîrşit neîmpăcate, cartea s-a născut datorită unei generozităţi care trece dincolo de deosebirea lor. Iar această generozitate întăreşte calitatea de turnir a confruntării. Începută de Andrei Pleşu cu ani buni în urmă, cercetarea privind destinul nu îl mai mobiliza în aşa măsură încît ea să fie formulată într-o carte. Pregătindu-şi îndelung călătoria, adunînd o masivă bibliografie de drum care figurează la sfîrşitul cărţii, publicînd anumite note de parcurs, călătorul nu mai avea motivaţie să-şi pună întreaga reflecţie în scris. Şi atunci, partizanul stabilităţii, cel care încearcă să-l atragă în cetate, tocmai el l-a provocat să-şi împlinească proiectata călătorie. I-a propus acest schimb epistolar care îl obliga pe călător, care îi mobiliza pe amîndoi.
La sfîrşitul turnirului, călătorul pleacă singur la drum. Călătoria continuă, se depărtează de ciocnirea epistolară pentru a se prelungi în paisprezece note ale lui Andrei Pleşu. Ele desfăşoară teme, chipuri ale destinului, probleme, piste de cercetare. Printre ele: destinul ca sens, finalitate, vector rezumativ al unui traseu uman; percepţie umană şi percepţie divină a destinului; note privind „aventurile conceptului” în cauză din lumea antică pînă în modernitatea tîrzie; deosebirea între „obiective” şi sens al unei existenţe; afinităţile între instanţele destinului şi feminitate; destinul ca ţesătură; întrebări legate de raportul între libertatea umană şi planul divin care ne include. Aproape de capăt, există o notă în care tonul pare să coboare în minor: ni se relatează, menţionate de diverşi autori, o sumă de „sincronicităţi” mărunte, dar stranii, descumpănitoare. E un mod de a desolemniza tema, dar şi de a stîrni atenţia faţă de nodurile vieţii celei mai curente, unde destinul îşi poate insinua semnalele.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro
