Intrat în mod neașteptat pe scena politică parlamentară, partidul AUR a produs, în timp foarte scurt, valuri de stupoare și bulversare, obligând media, intelectualii și părți din societatea civilă să se poziționeze foarte ferm. Metodele folosite de AUR, deși nu sunt inedite în politica românească, păreau dispărute demult. Discursurile electorale violente, acuzele gratuite, promisiunile de neacoperit și proiectarea unor obiective justițiare utopice pentru anii ce vin, nu au avut doar darul de a irita instantaneu vârfuri ale societății, care au fost surprinse neplăcut, ci mai mult, au produs reală îngrijorare.
În fața unei asemenea reacții, liderii AUR au bătut ușor în retragere și au ieșit pe televiziuni cu explicații mai calme și cu o atitudine mai conciliantă. Și au gândit un plan de parare a loviturilor, în primul rând ale celor care îi situau la extrema dreapta. Au lansat chiar un apel către intelectualii creștini, cunoscuți în societate pentru pozițiile lor moderate, chemându-i să profite de oportunitatea celor 9% și de vizibilitatea și pozițiile obținute de AUR. Dar marea lor strategie este eticheta. Fug complet de chiar ceea ce sunt – naționaliști radicali – și vor să-și spună conservatori. E miza lor cea mare, pentru a obține onorabilitate, pentru a se pune sub scutul unuia dintre cele trei curente decente ale politicii (liberalism, conseravtorism, socialism). Însă Teodor Baconschi, Radu Paraschivescu, Mircea Platon, Adrian Papahagi au refuzat invitațiile capcană și au precizat că nu se pot regăsi într-un partid care abordează abrupt realitatea românească, care vrea să rezolve ,,aici și acum”, cu unde de șoc, toate problemele societății.
Această acțiune precipitată indică nevoia AUR de a obține o identitate doctrinară decentă, cu care să-și spele imaginea. Cei mai mulți dintre oamenii ieșiți în față – George Simion, Diana Șoșoacă, diverși parlamentari AUR – au dat dovadă de un naționalism grosier și de discursuri sulfuroase în campania electorală. Alți lideri de la vârf au ales ieșiri mai discrete în public, dar și o poziționare intelectuală cu perdea, către conservatorism. Din păcate, au preluat doar secvențial și preferențial părți din această elaborare intelectuală cu tradiție, lăsând să se înțeleagă, către votanții lor, că familia, religia și națiunea sunt idei complete și suficiente care să-i echivaleze cu conservatorismul european.
AUR evită să explice că orice exagerare a unora dintre aceste idei, orice abordare cu fanatism a lor (a religiei, a etnicului), îi scoate din orizontul conservator care, de două sute de ani, înseamnă moderație, echilibru și respect pentru toate detaliile sociale. Opțiunile liderilor AUR îi aruncă, prea adesea, în radicalism. Adică exact în zona care, în ultimele secole, a fost evitată și criticată de pilonii curentului conservator: Edmund Burke, T.S. Eliot, Russell Kirk, Roger Scruton. Conservatorismul popular, la care face apel AUR, e o însăilare a unor valori de bază, altfel valabile, dar aruncate acum în față, pentru imagine. Conservatorismul real e cel în care aceste valori sunt dublate de altele și puse într-un cadru democratic, care e definitoriu pentru întreaga doctrină. În fapt, oriunde în lume, de două sute de ani, conservatorismul politic a fost inamicul numărul unu al radicalismului și bariera de care s-au lovit revoluțiile isterice, de stânga sau de dreapta.
Conservatorismul are mult mai multe valori și toate de un echilibru bine gândit. Înseamnă toleranța față de minorități, respectul pentru varietate, îngăduirea aproapelui, respingerea mișcărilor de forță și totalitare, acțiuni moderate și decente în câmpul politic. Înseamnă acordarea respectului pentru local și regional, fără a absolutiza naționalul. Conservatorismul de pretutindeni se întrepătrunde cu liberalismul clasic și acceptă fundamente liberale într-o serie de domenii precum economie, constituționalism și relații internaționale. În tot ceea ce ține de relațiile interumane, de evoluția spirituală și devenirea personală, acest curent are în vedere conexiuni fine și echilibrate și nu se bazează pe brutalitate. Conservatorismul este întretăierea tradiției cu liberalismul clasic și nicidecum împletirea între tradiție și radicalismul etnocentric. De fapt, naționalismul a fost unul din copiii adorați și teribili ai Revoluției Franceze, pe când conservatorismul a fost o reacție aristocratică și mai apoi intelectuală la ritmul alert al schimbării sociale și desacralizării societății.
Din păcate, azi vedem că ni se propune un fals conservatorism, în care componenta liberală și tolerantă a fost înlocuită cu cea radicală. Poziția față de Europa, față de minoritățile naționale, față de modul în care trebuie să arate țara este ranforsată cu opinii extreme. Acestea prind la oamenii nefamiliarizați cu detaliile fine ale doctrinelor politice, oameni care, din păcate, nu-și pun problema efectelor pe care le poate avea un astfel de curent hibrid, scăpat în forță asupra maselor.
AUR e un partid radical care însă dorește cu ardoare să pară altceva (în ciuda declarațiilor unuia dintre lideri). Și mizează pe apropieri doctrinare, pe falsuri prin omisiune, pe lacune de explicație. În acest mod putem spune că și comuniștii au elemente de stânga comune cu socialismul și social democrația, dar Francois Mitterrand și Olof Palme nu erau nicidecum politicieni de tipul lui Nikita Hrușciov și Leonid Ilici Brejnev.
Apoi, destui dintre votanții și a membrii de bază ai AUR au o părere plină de echivoc despre Europa. O iubesc pentru realizările și tradițiile ei, însă strâmbă din nas la toleranța de care dă dovadă. Nu prea vor să audă de Uniunea Europeană sau de reformarea ei, o caricaturizează și chiar își exprimă la scenă deschisă simpatia pentru modelul politic rusesc. Alianțele occidentale ale României sunt aspru criticate, opțiunea fiind mai degrabă către un suveranism utopic. NATO și Statele Unite nu ar fi decât exploatatorii României, în schimb, pretinsa autonomie a lui Nicolae Ceaușescu, le face cu ochiul. E greu de estimat în acest moment procentul alegătorilor AUR atrași de acest discurs radical, dar el pare considerabil. Asemenea alegători, care știu doar frânturi nesemnificative de istorie și politică, dar cred cu fermitate că înțeleg perfect mecanismele și întregul, vor pune presiune pe liderii partidului. E greu pentru cei din urmă, după ce le-au servit votanților o rețetă avântată, ,,de suflet”, să încerce să le vorbească moderat. Baza radicală nu va permite scăldarea în ape călduțe, pentru că asta li s-a promis, cu asta au fost câștigați!
Nu în ultimul rând, existența AUR e o capcană pentru Biserica Ortodoxă Română. O vulnerabilizează și o poate incita permanent. Deocamdată, partidul a obținut sprijinul neoficial al unor preoți mai înfierbântați și a pozat în apărătorul credinței. A fost portavocea celor care, catastrofic, au văzut în oprirea pelerinajelor un semn că oculta și guvernul sunt pe punctul de a da o lovitură fatală creștinismului. Dar acțiunile AUR sunt o capcană. Atașarea unor preoți de un partid cu acțiuni radicale poate îngropa definitiv unele pretenții firești pe care creștinismul le are în această țară. Nu AUR trebuie luat în serios de către credincioși, ci intelectualii creștini care exprimă public poziții moderate și care pot apăra decent interesele BOR și ale creștinilor practicanți.
Pe termen lung, împletirea radicalismului politic cu filetismul nu poate duce decât la o contrareacție dură a societății și a statului, care pot restrânge BOR-ului multe drepturi și libertăți. Din acest motiv, existența AUR e un test. Cu cât vor fi mai reținuți preoții în a sprijini o direcție radicală, dar aparent binevoitoare față de cererile lor, cu atât mai mult vor câștiga respectul cetățenilor. O linie moderată, nepanicardă, care propune un dialog calm între societate, stat și BOR este mult mai de dorit și poate aduce beneficii așezate credincioșilor, cu evitarea inflamării situației generale.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro
