Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

„Trilogia” elitelor de facto din România (II) – Evoluții cheie în perioada 1990 – 2020

de Lucian Bondoc     Contributors.ro
Joi, 3 decembrie 2020, 10:59 Actualitate | Opinii


Lucian Bondoc
Foto: Arhiva personala

Revin la subiectul întrerupt odată cu apariția pandemiei COVID-19 (1), și anume la evoluția elitelor de facto românești din ultimii 30 de ani.

În prima parte (2), am încercat să arăt de ce momentul decembrie 1989 a fost de fapt unul de fractură profundă a elitelor românești, care încă are ramificații complexe până în prezent și nu s-a vindecat complet.

Cele ce urmează încearcă să evidențieze etapele principale ulterioare și momentele cheie ale acestora dintr-o perspectivă de direcții și decizii majore.

În esență, ceea ce s-a întâmplat după 1989 poate fi analizat prin prisma fracturii inițiale respective și urmărind 3 dimensiuni principale – (a) o dimensiune geopolitică, (b) una raportată la cicluri electorale și (c) o dimensiune legată de unele decizii majore în intern în contextul primelor două dimensiuni.

Din punct de vedere cronologic, am optat pentru o prezentare structurată mixt pentru că nicio dimensiune nu ar reflecta doar ea evoluțiile principale respective.

Având în vedere vastitatea subiectului, abordarea va rămâne una mult simplificată (și fără patimă).

26 decembrie 1989 - 20 mai 1990 – consolidarea pro-sovietică și acceptarea majoritară

După cum menționam și în articolul anterior pe această tematică (3), momentul decembrie 1989 și lunile imediat următoare au marcat prevalarea și consolidarea la vârf a facțiunii pro-sovietice.

Printre alte aspecte, din primele 30 de decrete semnate de Ion Iliescu, 13 priveau direct cadre la vârful instituțiilor „de forță”, majoritatea rechemate în activitate în decembrie 1989 din rezervă și suspectate de spionaj pentru URSS.

Nicolae Militaru, de exemplu, considerat spion sovietic dovedit cam în toate lucrările identificate care-l menționează, a fost privit de 3 din primele 4 acte semnate oficial de Ion Iliescu, fiind pus în fruntea Ministerului Apărării și a Securității la peste 10 ani de când fusese trecut în rezervă de Ceaușescu.

Vasile Ionel (altfel, om capabil, dar grevat de trecerea în rezervă cu ani în urmă de Ceaușescu pe fondul suspiciunilor facilitate de perioada de la Moscova și relația cu o rusoaică) a fost privit de 2 din cele 30 de decrete respective și ajungea, cu ocazia respectivă, prim-adjunct al ministrului apărării naţionale şi şef al Marelui Stat Major, în locul generalului Gușă.

Mihai Caraman a fost numit șef al Serviciului Informatii Externe (denumit Centrul de Informații Externe la momentul numirii) la 10 ani de la trecerea în rezervă pentru suspiciuni de colaborare prea strânsă cu sovieticii. Era un bun profesionist din tot ce am citit pe subiect. Problema este aceea că (a) (și) prin numirea sa, poziționarea post-decembristă a statului român față de Vest devenea foarte clară (Mihai Caraman spionând cu succes NATO și lucrând mai toată viața profesională pe direcția Vest); (b) raportarea față de Est era, iarăși, clară, prin prisma colaborării sale trecute cu sovieticii (chiar dacă mergem pe ideea ca a fost vorba de o colaborare în limitele acceptate/trasate de România și nu a fost o depășire a acestora, cum a bănuit Ceaușescu), (c) Mihai Caraman înțelegea, desigur, semnificația numirilor lui Militaru și Ionel și (d) ar fi trebuit să știe, oricum, că urma să se afle intr-un conflict de interese potențial raportat la interesele reale ale țării în noul context global sau măcar că semnalul dat către exterior de numirea sa în funcția respectivă nu avea cum să fie util României în acel context. Putea să-și fi adus aportul de expertiză și sfaturi și altfel.

Practic la vârful principalelor instituții de forță (amintesc că prin Decretul nr. 4 al lui Iliescu, Securitatea fusese trecută în subordinea Ministerului Apărării – deci, a lui Militaru și prin Decretele nr. 22 și 24 Chițac fusese adus și promovat în conducerea Ministerului de Interne), garnitura inițială dădea un mesaj destul de clar celor care voiau să îl vadă, atât în extern, cât și în intern, inclusiv în cadrul institutiilor respective.

Victoria aripii pro-sovietice fusese una, totuși, fragilă, din motivele explicate în articolul anterior pe acest subiect. Pe fondul greșelilor majore tactice ale forțelor de dreapta, o parte importantă a rețelelor de influență din stat și societate au fost „recuperate” spre a sprijini sau măcar coopera cu noua putere.

În ceea ce privește instituțiile de forță, am detaliat principalele măsuri de atragere (cu rezultat mixt) în primul articol privind acest subiect. 4 În esență, segmente abile relațional și informațional care, în scenariul promovat de forțele de dreapta la momentul respectiv, nu aveau un loc de muncă și riscau potențial și răspunderea juridică în masă și oprobiul public, au fost sau au devenit înclinate să sprijine scenariul care le oferea un viitor mult mai atractiv/sigur.

S-a și manipulat extensiv în jurul ideii că dacă nu ar fi fost sovieticii, ar fi fost occidentalii și cu ei ar fi fost mai rău, fiind prezentate ca argument cerințele politice de dreapta ce vizau aparatul de stat. O parte a membrilor a fost, astfel, „cooptată” până în ziua de azi chiar daca în procente în reducere graduală. Restul (majoritatea) au rămas poziționati, tot până în ziua de azi, împotriva pro-sovieticilor.

În ceea ce privește partea „civilă”, s-a mers pe o atragere a mai tot ce însemna rețele de influență în societate. Aceasta s-a făcut atât prin specularea unui fond cultural comun (și, parțial, a unor complicități comune), cât și prin distribuirea a numeroase părți din patrimoniului de stat către elitele care le gestionau în fapt. Desigur, implicațiile nu au fost doar economice.

Fosta nomenclatură - segmentul cel mai abil politic – a și sprijinit aripa Iliescu de la început, păstrarea cât mai mult a status-quo-ului fiind principala sa șansă pentru perpetuarea pozițiilor de putere în societate.

La primele alegeri după 1989 (din 20 mai 1990), Ion Iliescu obținea 85% din voturi, iar FSN peste 66%. Mineriadele din 1990 tranșau pentru mai mulți ani configurațiile de putere.

21 mai 1990- 27 septembrie 1992 – menținerea facțiunii pro-sovietice, gestionare în loc de reformă, căderea URSS și primul moment major de cotitură ratat. Un nou echilibru de forțe

2.1 1990-1991 - Încet cu pianul pe scări

Deși majoritatea politică zdrobitoare de care se bucura FSN ar fi permis, teoretic, reforme rapide si îndrăznețe, un număr de factori au jucat de la început în sens contrar și, în cele din urmă, au prevalat.

În primul rând, fractura de la Revoluție și schimbarea modelului politic făceau echilibrul de forțe instabil aproape prin natură, îndemnând la manevre prudente și atente la co-interesări.

În al doilea rând, noul context politico-economic necesita în sine un oarecare timp de analiză, iar elitele de facto nu aveau expertiză economică și de politici publice potrivită acestuia. Durata de analiză și calitatea au fost grav afectate și de faptul că alternativa de a căuta sprijin metodologic în Vest nu era cu adevărat acceptabilă politic pentru facțiunea care prevalase la Revoluție.

În al treilea rând, păstrarea puterii majoritar de către comuniști, dar pe un fond marcat evident de dorința de democratizare reală exprimată de populație a generat un context de neîncredere a multor cercuri de putere din stat în mai tot ce provenea din zona civilă (în continuitate culturală cu abordarea din comunism, de altfel) și o reticență în a coopta în mod real în procesul de decizie resurse proaspete. Or, logic, formate timp de decenii pe circuitele anterioare, elitele existente nu aveau cum să găsească doar în interiorul lor resursele transformării rapide a țării. Ideea că problemele proveniseră în principal din decizii aberante ale familiei Ceaușescu și că nu țineau, în bună parte, de aspecte structurale mai largi era eronată.

Nu în ultimul rând, Occidentul nu avea încredere, evident, în noua putere pe care o vedea mult prea apropiată de URSS (și cele de mai sus explică de ce), văzând și o fereastră de oportunitate nesperată (dar înțeleasă eronat politic) în dimensiunile și direcția de profunzime a valului popular de la Revoluție.

România a fost singura țară din Europa Centrală și de Est unde puterea a fost preluată după trecerea la economia de piață tot de forțe de stânga, și nu de dreapta. De altfel, în primul guvern post-revoluționar, din 31 de miniștri, 23 erau foști membri ai Partidului Comunist 5.

În cartea sa „România după Malta” 6, Adrian Năstase menționează că acest aspect (pe lângă evenimentele de consolidare din 13-15 iunie 1990) a deranjat Occidentul și că România a fost mult mai puțin ajutată financiar în primii ani după Revoluție față de alte țări, deși el a avertizat că aceasta va ajuta mai mult forțele politice conservatoare din țară. Este foarte posibil ca Occidentul să nu fi văzut, într-adevăr, nici un sens în sprijinirea financiară nerambursabilă la acel moment, banii putând fi foarte ușor deturnați tocmai înspre întărirea celor ce controlau de fapt țara, care erau forțe conservatoare de stânga, cu cercul cheie sprijinit masiv de sovietici la Revoluție.

În orice caz, lipsit de sprijin occidental nerambursabil, fără expertiză de politici publice adaptată noului context economic și politic, neîncrezător în Occident, cu imaginea proaspătă în minte a liderului anterior răsturnat de la putere, în bună parte, pentru că nu asigurase un nivel de trai decent și concentrat pe păstrarea puterii, inclusiv pentru a se proteja de responsabilitățile de la momentul Revoluției, Ion Iliescu s-a ferit de orice reforme de substanță.

2.2 Dizolvarea URSS în decembrie 1991 și momentul cheie al ratării deschiderii reale spre Vest și dezvoltării economice din iunie 1992

La 8 decembrie 1991, liderii rus, ucrainean şi belarus au semnat tratatul ce punea practic capăt URSS. La 25 decembrie 1991, la doi ani de la Revoluția română, Mihail Gorbaciov demisiona.

Cu doar 6 luni mai devreme, în primăvara anului 1991, România devenise singurul stat fost membru al Pactului de la Varșovia care semnase după căderea Zidului Berlinului un amplu tratat de prietenie cu Uniunea Sovietică care dădea, practic, un fel de drept de veto Moscovei în privința oricărei alianțe a României cu o țară occidentală.7

Jocul era, însă, deja în schimbare și segmente de elită din ce în ce mai mari – inclusiv o parte din cele care pierduseră lupta subterană la Revoluție - presau pentru ruta vestică, desființarea Uniunii Sovietice permițând să se vadă mai ușor pădurea de copaci.

În contextul de mai sus, au apărut disensiuni majore în cadrul FSN între aripa Iliescu și aripa Roman. Deși Ion Iliescu pierde în martie 1992 bătălia pentru controlul FSN, acesta câștigă războiul din anul respectiv, cu consecințe majore pentru România.

Înființarea FDSN de către aripa Iliescu, respingerea în cadrul Conferinței Naționale a FDSN din 27-28 iunie a variantei deschiderii către capitalul extern și privatizării rapide, considerată „de șoc” și câștigarea alegerilor din toamnă au marcat menținerea controlului asupra țării și a direcției pro-Est. Ultima încercare de deschidere mai mare spre Vest din prima decadă de după 1989 a fost înăbușită cu minerii.

Majoritatea intelighenției a pierdut atunci o bătălie esențială și nu doar pe plan geopolitic. După cum s-a detaliat în alte lucrări, cei care au câștigat, pe seama întregii țări, au fost foștii nomenclaturiști comuniști (mult mai experimentați politic) cu sprijinul aripii pro-sovietice (Ion Iliescu fiind el însuși un abil nomenclaturist), al unei părți din managementul și aparatul de stat dar și al unei părți a intelighenției care depindea de colaborarea cu statul. Atunci a și fost momentul real al scindării fostului Partid Comunist în două aripi distincte.

Am explicat mai în detaliu cu altă ocazie 8 de ce decizia lui Iliescu/a FDSN din iunie 1992 de atunci a fost fundamental eronată pentru evoluția economiei românești. În esență, aceasta a condamnat din start, în mare măsură, industria românească pentru că mulți dintre cei care controlau de facto întreprinderile din țară nu aveau know-how adaptat unei economii de piață, nu aveau bani proprii să investească în modernizări și au fost tentați frecvent să ia din capitalul și bunurile întreprinderilor respective (pentru a dezvolta afaceri proprii), în loc să încerce să le întărească.

Pe fondul penuriei de capital și accesului multor “foști” la întreprinderi pe care nu se pricepeau să le gestioneze, mai ales în noul context extern, „strategia” respectivă a indus unor segmente vaste de elite comportamente valorice dezastruoase și a dat înapoi țara într-o prima fază cu peste un deceniu. În perioada 1990-1996, volumul total al investitiilor străine în România nu a depășit în jur de 1 md de dolari (Polonia a beneficiat de aproximativ 14 miliarde în aceeași perioadă 9), iar PIB-ul din 1989 a fost depășit abia în 2002.

Gestiunea economică a dreptei din perioada 1996-2000 a inclus destule erori, dar imputarea dezastrului industriei românești de către stânga politică dreptei politice e una din cele mai mari mistificări de după Revoluție. Varianta „de șoc” a fost, de fapt, cea aleasă în 1992.

Diferența între „strategia” de la noi și cea a polonezilor (care au optat pentru privatizare rapidă și deschidere către exterior pentru capital și know-how - pentru că nici ei nu le aveau în intern) este reflectată de diferența (ponderată cu populația) economică și socială dintre Polonia și România din prezent. Adică, e departe de a fi perfect și la ei, dar este evident că stau semnificativ mai bine în numeroase privințe, polonezii înregistrând, de altfel, în 2019, al 27-lea an la rând de creștere economică și având mult mai multe (proporțional) companii locale în topul primelor 500 de companii din regiune.

Este posibil ca prăbușirea URSS sa fi avut un rol negativ în decizia respectivă din iunie 1992. Cu susținătorul din Est în degringoladă, Iliescu a fost stimulat suplimentar să meagă pe calea care garanta cumpărarea de loialități locale și păstrarea tuturor pârghiilor economice mai mult timp – anume, cea a închiderii României către exterior și distribuirii patrimoniului statului către segmentele cooperante.

In orice caz, Iliescu este cel care a creat, de fapt, „capitalismul de cumetrie” criticat tot de el ani mai târziu. Acesta a fost o consecință cvasi-inerentă strategiei decise în iunie 1992.

Până la urmă, România tot a vândut, dar mult mai târziu și mult mai ieftin, fiind căpușată masiv între timp de români. Destui dintre cei care astăzi clamează patriotismul au pus umărul fără să vrea sau cu știință la subdezvoltarea României pentru decenii și la plecarea a 3,5 milioane de români din țară.

În fine, pe fondul negocierilor din 1992 dintre diverse segmente de elite de facto, de la o prevalență clară a factorului pro-sovietic la momentul decembrie 1989, se trecea la o simbioză/alianță mai echilibrată, dar păguboasă între acesta și segmente ale elitelor de facto românești (în principal, din zonele menționate mai sus) co-interesate economic într-un mod, de fapt, contrar interesului general real.

1992 - 1996 – Mimarea deschiderii spre Vest. Creșterea presiunii în contextul primului val de războaie iugoslave

Abil politic, Iliescu îl înlocuise pe Mihai Caraman de la șefia SIE încă din aprilie 1992, la câteva luni de la dizolvarea URSS (și pe fondul discuțiilor cu secretarul general al NATO, Manfred Wörner),10 încercând să sugereze o desprindere de Rusia. Era un semnal util atât extern, cât și intern, în contextul negocierilor cu segmente de elită de facto românești pentru un nou echilibru de putere. Vasile Ionel fusese si el schimbat/mutat din aprilie 1991 (devenind, însă, șef al Administrației Prezidențiale până în septembrie 1994, după care a fost consilier prezidențial al lui Iliescu pentru apărare și siguranță națională și participant la întâlnirile Consiliului Suprem de Apărare a Țării până în 1996).

Consensul de la Snagov și Acordul de Asociere al României cu Comunitatea Europeană din februarie 1993 reflectau același context, precum și presiunile interne în creștere spre o cotitură mai de substanță a României pe plan geopolitic.

Modificarea pare să fi fost, însă - la nivel de conducere - mai degrabă una de fațadă, o aplicare a vechii strategii “zicem ca ei și facem ca noi”.

Este evident că o parte a segmentelor participante au fost sincer de bună credință, dar aripa Iliescu care controla, de fapt, statul român se pronunțase deja pe fondul problemei cu ocazia Conferinței Naționale FDSN din 27-28 iunie menționate mai sus. A te pronunța pentru o închidere economică, dar a milita pentru integrare europeană reală erau aspecte contradictorii.

Cercul intim conducător a continuat să obstrucționeze tacit orice deschidere cu adevărat de substanță spre Vest și să întrețină relații ambigue cu Rusia în multiple privințe (încercarea de a avea relații bune cu vecinii fiind ceva normal în sine, dar contextul de atunci era mult mai complex, din motivele menționate mai sus).

1996-2000 – Câștigarea alegerilor de forțele de dreapta, degringolada prelungită a Rusiei, contextul Kosovo și creșterea în putere a segmentelor anti-sovietice

Pe fondul deteriorării situației economice și al primului val de războaie iugoslave, segmentele care pierduseră lupta din iunie 1992, precum și cele care pierduseră în 1989 dobândiseră deja ceva mai multă tracțiune.

Dacă forțele de dreapta au câștigat în 1996 votul popular, realitatea puterii era mult mai complexă. De altfel, forțele de dreapta reprezentau o alianță destul de eterogenă din punctul de vedere al segmentelor reprezentate. În plus, cei 6 ani anteriori fără reforme reale presau spre măsuri de substanță care nu aveau cum să nu erodeze baza noii guvernări – nu doar populară, dar și „facțională” din punctul de vedere ale segmentelor de elită care o susțineau.

Ceea ce s-a și întâmplat. Pe fondul (a) reformelor destul de importante (și care vin mereu cu un efect disruptiv pe termen scurt), (b) slabului suport din partea administrației publice abordată inabil politic și economic, (c) lipsei de experiență administrativă proprie în multe privințe și unui număr de erori, precum și (d) al slabei comunicări, dreapta a decontat, de fapt, și cei 6 ani anteriori.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro








Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















809 vizualizari

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by