Libanul trece în aceste momente prin cea mai grea perioadă de la încheierea războiului civil în 1990. Am ajuns în Beirut acum circa două săptămâni și am găsit, așa cum, de altfel, m-am și așteptat, un oraș schimbat din multe puncte de vedere. O mulțime de localuri închise datorită lockdown-ului impus de autorități sau crizei economice care a făcut imposibilă funcționarea lor, străzi care cu un an în urmă erau blocate de traficul infernal sunt acum pustii, Mar Mikhael și Gemayze, centre ale distracției și vieții de noapte specifice capitalei Libanului, sunt acum distruse ca urmare a exploziei devastatoare din luna august a acestui an, iar cursul de schimb valutar pe piața neagră a ajuns la 8,400 de lire libaneze pentru un dolar. O pungă de cumpărături cu strictul necesar care costa anul trecut circa 45 de dolari, adică 67,500 de lire libaneze (foarte scump comparativ cu ce aveai, de fapt, în pungă), a ajuns acum să coste aproximativ 8 dolari, dar aceeași sumă în moneda locală.
Acordul de la Ta’if, negociat în orașul cu același nume din Arabia Saudită, din septembrie 1989 avea să încheie 15 ani de război civil devastator care a afectat fiecare colț al țării și a lăsat în urmă traume ireversibile. Actul, aprobat de parlamentul libanez două luni mai târziu, propunea o serie de reforme politice și militare substanțiale precum abolirea sectarianismului politic, descentralizarea administrativă, consolidarea armatei, și eliberarea Libanului de sub ocupație israeliană. Totuși, acordul nu conținea vreo prevedere referitoare la încheierea ocupației siriene care a început încă din 1976, la un an de la izbucnirea războiului, ba mai mult reiterează relația strânsă dintre Liban și Siria și impune celor două state interdicția de a întreprinde orice acțiune care ar putea constitui o sursă de amenințare la adresa celuilalt. Foarte puține dintre prevederile acordului de la Ta’if au fost implementate, iar în prezent efectele sectarianismului politic sunt mai evidente ca niciodată, subiectul descentralizării lipsește cu desăvârșire din orice discuție, ocupația israeliană s-a încheiat abia după aproape 11 ani de la semnarea acordului, iar cea siriană în 2005, la 16 ani de la înțelegerea din Arabia Saudită și după 29 de ani de la începerea acesteia.
Același acord însă prevedea o chestiune deosebit de importantă și cel puțin la fel de delicată: dizolvarea tuturor milițiilor atât libaneze cât și non-libaneze. Cea de-a doua secțiune a documentului stipulează că toate armele aflate în posesia milițiilor trebuie predate statului libanez în termen de șase luni, ca parte a eforturilor de extindere a suveranității libaneze asupra tuturor teritoriilor Libanului. În plus, forțele de securitate internă trebuiau să își deschidă ușile voluntarilor, să înceapă pregătirea acestora, să îi distribuie în unitățile din țară și să organizeze sesiuni periodice de antrenament. La fel ca și cea mai mare parte din prevederile acordului de la Ta’if, și aceasta a fost pusă în practică doar parțial, în special în ceea ce privește principala grupare armată libaneză, Hezbollah. De-a lungul timpului a existat o dezbatere relativ restrânsă referitoare la subiectul dezarmării Hezbollah în mediile academice și la nivelul comunității internaționale, dar evenimentele recente au readus în discuție această temă. Cu toate acestea, nimeni nu are vreun plan și nimeni nu pare să își ridice întrebarea: este contextul de așa natură încât să facă dezarmarea Hezbollah realmente posibilă?
Evoluția Hezbollah de la miliție la partid politic
Gruparea Hezbollah a luat naștere în 1982 din haosul războiului civil care dura deja de șapte ani. La acel moment, Israelul își începea invazia Libanului. Preocupați de distrugerea Organizației pentru Eliberarea Palestinei (OEP) și de instalarea la Beirut a unui guvern prieten, liderii israelieni au ignorat complet populația șiită din sudul Libanului, nordul văii Bekka și din suburbiile de sud ale Beirutului. Principala formațiune care reprezenta populația libaneză șiită la acea vreme era Amal, creația unui cleric iranian cu origini libaneze pe nume Musa al-Sadr, dedicată îmbunătățirii calității vieții șiiților lipsiți de privilegii din partea statului. Înaintând înspre capitala Beirut, trupele israeliene au întâmpinat rezistență nu doar din partea populației de refugiați palestinieni organizați în jurul taberelor ci și o puternică defensivă din partea luptătorilor șiiți care, în cele din urmă, vor migra dinspre Amal către nou-înființata grupare, Hezbollah.
Încă de la începuturile sale, Hezbollah s-a poziționat în opoziție față de Amal. Dacă cea din urmă îmbrăca haine reformiste și seculare, Hezbollah a adoptat modelul revoluționar iranian condus de clerici și a demarat o campanie de dezvoltare a unei rețele de alianțe cu diferite facțiuni palestiniene. În timp ce războiul civil își pierdea din intensitate și dădea semne că se apropie de un sfârșit, Hezbollah era preocupată de dezvoltarea instituțională și crearea unor servicii publice eficiente și performante, pe când Amal le oferea susținătorilor săi un sistem de patronaj cu care aceștia erau familiari. Deși Amal a suferit o înfrângere semnificativă în suburbiile de sud ale Beirutului, continuă până în ziua de azi să-și mențină o prezență semnificativă în sudul Libanului unde coexistă relativ pașnic cu Hezbollah.
Deși gruparea șiită a devenit cunoscută în urma sângeroaselor atacuri teroriste asupra ambasadei Statelor Unite din Beirut și a cazarmei care găzduia militari francezi și americani din 1983-1984 și care au lăsat în urmă sute de morți, Hezbollah a cunoscut o evoluție neașteptată pentru o grupare armată odată cu încheierea războiului civil. Mai exact, încă de la începutul anilor 1990, gruparea șiită prezenta semne cum că ar fi interesată să se implice mai mult în politică. Însă rolul politic al Hezbollah în Liban începuse încă de la înființarea acesteia prin programele sociale pe care le iniția și care vizau oferirea unei game largi de servicii populației, precum servicii medicale sau distribuția de apă și electricitate, pe care statul libanez era, evident, incapabil să le presteze. Fără doar și poate aceasta a fost una dintre principalele acțiuni care i-au adus grupării o popularitate imensă în rândul populației șiite. Până în prezent această rețea de servicii s-a extins enorm, cuprinzând în momentul de față spitale, centre culturale și școli mai bine dotate decât cele de stat.
Transformarea Hezbollah în partid politic în anii 1990 a venit, cel puțin inițial, din nevoie. Conform acordului de la Ta’if, gruparea avea două opțiuni: fie se supunea celor prevăzute în document și înceta să mai existe, fie se metamorfoza și se alătura noului guvern. Hezbollah a ales cea de-a doua variantă după lungi dezbateri între liderii grupării din Liban și conducătorii de la Damasc și Teheran. Recunoașterea grupării de către noul guvern drept un partid politic legitim a venit cu sprijinul Siriei care încă ocupa Libanul, iar în contextul în care executivul libanez de după război era încă foarte slăbit, Damascul avea un puternic cuvânt de spus. Astfel, dacă regimul sirian își dădea aprobarea, guvernul de la Beirut își dădea și el aprobarea. Gruparea șiită a făcut și ea concesii relativ minore, precum abandonarea ideii de a transforma Libanul într-o republică islamică pe model iranian și încetarea activităților subversive îndreptate împotriva guvernului libanez.
Hezbollah însă și-a păstrat ramura militară și militantă fiind acum nu doar recunoscută oficial de către guvern drept un partid politic legitim, dar i-au și fost aprobate acțiunile de rezistență împotriva ocupației israeliene în sudul Libanului acestea fiind recunoscute drept „rezistență națională” nu doar drept o aspirație a Hezbollah. Din acest moment, gruparea șiită evolua înspre postura de stat în stat. Prevederea acordului de la Ta’if referitoare la profesionalizarea și îmbunătățirea capabilităților armatei naționale libaneze nu s-a materializat nici până în ziua de azi, iar rolul de a apăra, sau mai bine zis restaura, suveranitatea și independența Libanului în fața ocupației israeliene revenea Hezbollah.
În paralel cu activitățile politice și sociale, ramura militară continuă să se înarmeze și să își dezvolte capabilitățile armate cu ajutorul Iranului și al Siriei. De altfel, liderul Hezbollah, Hassan Nasrallah nu a făcut niciodată un secret și a recunoscut în mod public de multe ori faptul că gruparea nu ar exista fără sprijin de la Teheran. Odată cu retragerea trupelor israeliene din Liban în anul 2000, în interiorul Hezbollah a izbucnit o dezbatere aprinsă dacă gruparea ar trebui sau nu să renunțe acum la titulatura de mișcare de rezistență însă la insistențele liderului suprem de la Teheran, Ali Khamenei, organizația decide că eliberarea teritoriilor libaneze nu este completă și, astfel, își menține ramura militară. Până la asasinarea primului ministru de la acea vreme, Rafiq Hariri, în 2005, pentru care membri ai Hezbollah au fost găsiți vinovați de către Tribunalul Special pentru Liban din cadrul Curții Internaționale de Justiție în august anul acesta, gruparea a evitat în mare întreprinderea oricăror acțiuni pe teritoriul Libanului și în urma unor numeroase alianțe cu diferite partide politice a reușit să-și consolideze legitimitatea.
În 2004, când dezbaterea la nivelul comunității internaționale privind dezarmarea Hezbollah atinsese apogeul prin adoptarea de către Consiliul de Securitate al ONU a rezoluției 1559 care cerea nu doar dezarmarea grupării ci și retragerea completă a trupelor siriene de pe teritoriul Libanului, Hassan Nasrallah venea în spațiul public cu același argument folosit în repetate rânduri atât înainte de rezoluție în cercurile politice interne, cât și după, și anume că în lipsa oricărui alt instrument de protecție a Libanului împotriva Israelului, Hezbollah va continua să rămână prezent, înarmat și pregătit să lupte împotriva inamicului de la sud.
Într-o încercare de a obține eliberarea a trei sau patru libanezi închiși într-o închisoare din Israel, Hezbollah lansează în iulie 2006 o serie de atacuri care rezultă în capturarea a doi soldați israelieni. Reacția prim-ministrul israelian Ehud Olmert a venit dintr-o combinație de sentimente: pe de-o parte își dorea eliberarea celor doi militari capturați, iar pe de altă parte voia distrugerea Hezbollah. Astfel, răspunde masiv și disproporționat cu bombardamente vizând atât ținte ale organizației, cât și elemente de infrastructură civilă precum Aeroportul International Rafiq Hariri din Beirut. Războiul se încheie după 34 de zile cu rezoluția Consiliului de Securitate al ONU numărul 1701 care cere încă o dată, printre altele, dezarmarea Hezbollah. Gruparea șiită iese învingătoare din conflict și va exploata această victorie la infinit promovându-se drept forța care a învins Israelul.
Războiul a produs (încă) o diviziune în sfera politică libaneză creând un Liban reprezentat de o coaliție formată din musulmani sunniți, druzi și o parte din creștini, alianță care a luat naștere după asasinarea lui Rafiq Hariri și care se referă la Hezbollah drept un agent al Siriei și al Iranului cu scopul ultim de a instaura o republică islamică în Liban și un al doilea Liban, constituit din comunitatea șiită din sudul țării (majoritatea Hezbollah și Amal) și o mare parte din populația creștină, în special susținătorii președintelui maronit Michel Aoun. Desigur, această demarcație nu mai este atât de clară în prezent, după ce am fost martorii unor proteste masive anti-Hezbollah în sudul Libanului la sfârșitul anului trecut, însă diviziunea rămâne încă deosebit de semnificativă.
De la momentul adoptării rezoluției 1701 de către Consiliul de Securitate al ONU, chestiunea dezarmării Hezbollah a fost, practic, dată uitării atât în cercurile comunității internaționale cât și în mediile politice libaneze. Desigur, subiectul a fost adus periodic în discuție de reprezentanții unor partide politice aflate în opoziția grupării, dar acest lucru nu a dat naștere vreunei dezbateri serioase referitoare la această problemă. Între timp, Hezbollah nu a făcut altceva decât să se înarmeze, și să atragă susținatori și capital politic. Incapacitatea armatei libaneze, datorată subfinanțării, de a lupta împotriva unor amenințări precum grupări salafiste și eficiența cu care astfel de elemente au fost, în mare parte, ținute departe de Liban cu sprijinul Hezbollah a întărit imaginea grupării de aparătoare a populației și a țării.
În prezent, din punct de vedere politic, Hezbollah se bucură de o popularitate mult mai scăzută în rândul populației. De numeroase ori în timpul mișcării de protest debutate în luna octombrie a anului trecut, oamenii au strigat în stradă sloganuri anti-Hezbollah și am putut observa contestări semnificative până și în sudul țării considerat ca fiind un susținător tradițional al grupării șiite. Religiozitatea partidului îi aduce încă un minus în rândul unei părți a populației libaneze, și anume acea pătură a societății tinere care se poziționează împotriva sectarianismului și a organizării politice pe criterii religioase. Mai mult decât atât, Hezbollah a blocat în repetate rânduri numeroase inițiative ale clasei politice fără a oferi vreo soluție viabilă pentru ieșirea din numeroasele crize cu care se confruntă țara ceea ce i-a adus de-a lungul anului acesta un anumit grad de izolare.
Din punct de vedere militar, Hezbollah este azi mai puternică decât oricând. De-a lungul anilor și-a extins nu doar prezența teritorială în regiune prin intermediul grupărilor afiliate Iranului în Siria, Irak și Yemen, dar și-a dezvoltat și armamentul. Conform unor surse, se estimează că în prezent organizația deține circa 130,000 de rachete, dintre care unele modele foarte eficiente, și estimativ 50,000 de membri. Este foarte puțin probabil ca Hezbollah să folosească vreodată aceste capabilități împotriva Libanului sau a populației libaneze, cu excepția unui moment în care, spre exemplu, interese vitale sau propria-i existență sunt amenințate de către alte grupări. Orice încercare a Hezbollah de a se folosi de forța militară atât pe plan intern cât și pe plan extern pentru a impune o anumită stare de fapt sau pentru a-și atinge obiective strategice va dăuna grav nu doar grupării în sine ci Libanului în general. Între timp simpla prezență a unui asemenea arsenal în mâinile unei grupări desemnate teroristă de 12 țări, parțial teroristă (doar ramura militară) de alte trei, precum și de Liga Arabă, Uniunea Europeană și Consiliul de Cooperare al Golfului, ține Libanul ostatic.
Poate fi Hezbollah dezarmată?
Răspunsul scurt este nu. Cel puțin nu în contextul actual. De-a lungul timpului au fost avansate numeroase modalități prin care gruparea ar putea fi dezarmată. Acestea includ implicarea Siriei, retragerea Israelului din teritoriile pe care încă le ocupă în Liban (fermele Sheba’a din sudul țării), dezvoltarea capabilităților armatei libaneze, și elaborarea unei strategii de apărare națională viabilă. În prezent, din păcate, niciuna dintre aceste opțiuni nu poate fi implementată.
Războiul civil din Siria izbucnit în 2011 a atras participarea semnificativă a Iranului și a Hezbollah care a dus la accentuarea unui deja existent parteneriat trilateral Teheran-Damasc-Hezbollah. În timp ce Bașar al-Assad are nevoie atât de Iran cât și de gruparea libaneză pentru a se menține la putere, Siria reprezintă o punte de legătură terestră între Teheran și Liban, rută utilizată pentru livrarea de sprijin material pentru Hezbollah via Irak. Retragerea Israelului din mica fășie de pământ de la granița libanezo-siriană este puțin probabilă. Teritoriul care măsoară doar aproximativ 22 de kilometri pătrați este descris de către Israel drept vital pentru aprovizionarea țării cu apă și chiar dacă retragerea ar avea loc, retorica grupării libaneze referitoare la arsenal merge mult dincolo de chestiunea fermelor Sheba’a.
Dezvoltarea capabilităților armatei libaneze și elaborarea unei strategii de apărare națională viabilă și eficientă sunt două chestiuni care merg mână în mână. Problema este că dezarmarea Hezbollah nu are neapărat de-a face cu lipsa capabilităților fizice de a realiza acest lucru. Altfel, o extindere a mandatului misiunii de menținere a păcii în sudul Libanului, UNIFIL, ar fi rezolvat de mult problema. Armata libaneză nu ia decizii de una singură, iar controlul civil este absolut. Pentru a merge înainte cu dezarmarea Hezbollah, armata are nevoie de un ordin însă ierarhia atinge inevitabil politicul. Așadar, atâta timp cât Hezbollah va avea o prezență majoră în decizia politică, nimeni din rândul formațiunilor politice libaneze nu poate forța gruparea să renunțe la arme. În eventualitatea în care toate planetele din Univers s-ar alinia și ar apărea o coaliție politică puternică, anti-Hezbollah care ar cere armatei să demareze procesul de dezarmare rezultatul ar fi catastrofal. Armata, la fel ca și sociatatea libaneză, este structurată pe linii confesionale. Un astfel de ordin ar duce la dezintegrarea forțelor armate și, foarte probabil, la un nou război civil.
O strategie națională de apărare are nevoie de o armată relativ bine pregătită și dotată care să fie capabilă să apere țara de amenințări externe. Din păcate nu este cazul armatei libaneze care beneficiază de un buget miniscul și este alcătuită din militari prost echipați și pregătiți. De altfel, reprezentanți ai Hezbollah au susținut în nenumărate rânduri că atâta timp cât nu vor exista forțe armate moderne și bine echipate și pregătite, capabile să apere Libanul împotriva amenințărilor venite din exterior, gruparea nu va lua în considerare dezarmarea. Însă chiar și dacă, printr-o minune, Libanul ar reuși să construiască o armată eficientă este foarte greu de prezis dacă Hezbollah va accepta să-și predea armele.
Cum poate fi Hezbollah dezarmată?
În primul și în primul rând trebuie făcută o mențiune foarte importantă. Atunci când vine vorba de dezarmare, termenul nu ar trebui să fie limitat doar la Hezbollah ci la întreaga populație libaneză. Ca parte a acordului de la Ta’if care a pus capăt războiului civil, toate milițiile, cu excepția Hezbollah, au fost dizolvate. Însă nu tot armamentul a fost predat. Din contră, doar o mică parte a ajuns în posesia statului libanez. Restul se află încă în casele civililor gata să fie folosit în cazul unei dispute cu o familie rivală sau pentru a sărbători finalul anului școlar, o căsătorie sau renumirea în funcția de prim-ministru a lui Saad Hariri. Armamentul există în taberele de refugiați palestinieni și sirieni, există în rândul unor foști luptători ISIS sau pro-Assad în Siria care s-au reîntors în Liban, există în suburbiile Beirutului și în toate colțurile țării și nu ține cont de diferențe sectare. Că grupurile menționate nu sunt la fel de organizate precum Hezbollah este o altă discuție. Asta nu înseamnă că, spre exemplu, producătorii și traficanții de droguri din sudul Libanului, înarmați până în dinți (mult mai bine decât armata libaneză) cu tot arsenalul posibil de la pistoale și automate AK-47 până la grenade și lansatoare de rachete sunt mai puțin periculoși. Desigur, referitor la Hezbollah discutăm despre armament greu (rachete anti-aeriene etc.) însă, vorbind strict pe plan intern, dacă cineva are impresia că dezarmarea câtorva zeci de mii de membri (cunoscuți) ai Hezbollah va rezolva chestiunea folosirii armelor în scopuri politice, spre exemplu, se înșeală amarnic.
În al doilea rând, da, Hezbollah poate fi dezarmată, însă modalitatea este, cel puțin în momentul de față, o utopie. Soluția dezarmării grupării șiite care ține Libanul ostatic se află nicăieri altundeva decât la Teheran. O organizație care deține un asemenea arsenal, care se bucură de o popularitate (încă) relativ ridicată și care are capacitatea de a mobiliza într-un timp scurt câteva sute de mii de oameni din toate colțurile țării poate fi dezarmată oricum, însă nu forțat. Unica modalitate prin care acest deziderat poate fi realizat este pe cale diplomatică. Hezbollah nu își va preda de bună-voie armamentul nici armatei libaneze, nici UNIFIL, nici Statelor Unite. De aceea, dacă scoaterea armelor din posesia grupării este cu adevărat dorită, atunci rezolvarea se află în biroul Ayatollahului Ali Khamenei. Dacă Hassan Nasrallah a spus de nenumărate ori că Hezbollah există datorită sprijinului venit de la Teheran, atunci Teheranul este singurul care poate stopa acest fenomen.
Însă la fel cum Iranul este singurul actor care poate pune capăt înarmării și existenței Hezbollah ca și grupare armată, Statele Unite sunt singurele care pot convinge regimul de la Teheran să se îmbarce într-o asemenea inițiativă. Acest lucru este momentan imposibil din mai multe motive. În primul rând, campania agresivă a administrației Trump a lăsat în urmă un Iran mult mai ostil dialogului și negocierii. În al doilea rând, chiar și cu o schimbare majoră în politica SUA referitoare la Iran sub administrația Biden va dura ceva timp până când republica islamică va fi din nou dispusă să discute. În al treilea rând, este puțin probabil că dezarmarea Hezbollah va fi printre prioritățile noii administrații în ceea ce privește Teheranul.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
