Ultimul volum de versuri al lui Mircea Cărtărescu a stârnit reacții sulfuroase, care scot la lumină de fapt mizeria și sărăcia de idei a criticii literare, mai ales în varianta ei dâmbovițeană și, evident, eternele frustrări ale intelectualimii autohtone.
Astfel volumașul acesta de versuri (cum îl numește chiar autorul) se bucură de atenția concentrată și concertată a doi cronicari de la România literară, în două numere consecutive ale revistei. (1) Mai întâi Daniel Cristea Enache și apoi Sorin Lavric. Acesta din urmă, pesemne frustrat că a luat startul mai târziu și vrând probabil să recupereze decalajul, își publică textul în avanpremieră și în Cotidianul, care, deși nu este gazetă cu profil literar, nu face niciodată rabat când vine vorba să-l atace pe Cărtărescu. (2)
Cei doi cronicari se întrec în a-l desființa. Unul spune că volumul este „o jale“, iar celălalt că e „o dâră stânjenitoare“, poezie „de doi bani“. De remarcat aici desigur registrul înalt de la care se lansează polemica literară.Ceea ce te izbește însă la amândoi nu este neapărat vehemența cu care atacă, cât degradarea intelectuală la care a ajuns discursul critic. Dacă la D.C. Enache senzația de eseu mediocru, cules dintr-o antologie de comentarii pentru bacalaureat, este trăsătura stilistică dominantă („Autorul excela în conturarea unor personaje nu numai prin descripție directă, prin portretizare, ci și prin desfășurarea unor monologuri sau a unor replici consistente într-un dialog ce oferea poemelor savoare tipologică și lexicală.“ Nu poți să nu te întrebi cum o fi oare „savoarea tipologică?“), în schimb, la Sorin Lavric pretențiile sunt mult mai mari. El își propune să desființeze volumul cu metodă, ca să nu uităm că are și competențe teoretice.
Cronicarul de idei analizează așadar în amănunt cele patru cauze ale așa-numitului eșec poetic al lui Cărtărescu,punându-și în joc un arsenal lingvistic de o originalitate răvășitoare. O adevărată cavalcadă de figuri retorice, un delir negativ, care îmbină judecățile critice cu injuriile groase: Cărtărescu e, în viziunea lui Lavric, un „infantil, o epavă lirică, un scrib stors de puteri, un cabotin“care va ajunge, inevitabil, „un posac cu scufie pe creștet“. Se vede cât se poate de limpede că astfel de asocieri lingvistice îi provoacă o plăcere cu totul aparte. Și, cuprins de focul inspirației, într-un extaz al demolării, sfârșește prin a inventa el însuși vocabule de o originalitate amuțitoare. Iată o concluzie de o profunzime critică abisală: „Cărtărescu scrie spânatic, fără peri de atracție estetică.“Trebuie să recunoaștem că inventivitatea lingvistică a cronicarului e nedepășibilă. Dacă Maiorescu vorbea despre beția de cuvinte în care se cufundau poeții epocii, iată că a venit acum vremea criticilor să-și piardă mințile. Ideea că cineva scrie „spânatic“ pentru că și-a pierdut „perii atracției estetice“ te face, vorba lui Caragiale, să-ți pierzi cu totul uzul rațiunii.
Rar mai întâlnești un asemenea narcisism lingvistic, manifestat tumoral, care să țină loc de argument critic. Iar apogeul acestei auto-adulări este atins prin maxima latină. Îl suspectez pe Lavric că are un carnețel în care și-a notat aceste perle ale gândirii încapsulate și de care se lasă inspirat în astfel de momente. Ciudat e că le folosește anapoda. Văd că în textul publicat în România literară le-a mai periat puțin, dar în cel publicat în Cotidianul dictoanele romane îți ieșeau dinainte la tot pasul, ca niște papagali colorați, aruncați în poiata lingvistică autohtonă: „să-i dau o replică ejusdem farinae“, „iată un nec plus ultra“, „un lăutar încropind sponte sua stihuri“.
Dar oricât ai încerca să te amuzi de astfel de mostre de obtuzitate barocă, până la urmă te sufocă senzația de greață. Cum de s-a ajuns aici? Ce se întâmplă pe piața autohtonă de idei literare, dacă se pot expune și vinde asemenea rebuturi? Cum e cu putință ca un astfel de discurs să fie omologat prin tăcere de către ceilalți? Și nu poți să nu te întrebi mai departe, oare ce se întâmplă la România literară? Pare că a devenit un club închis unde nu au trecere decât cei care se potrivesc în idei și simțiri cu șeful revistei și al scriitorilor. Ce metamorfoză teribilă trebuie să se fi produs ca cea mai importantă revistă literară, care reușea în plin comunism să țină piept presiunii unui aparat de partid și de stat strivitor, să devină acum un fel de Săptămâna de pe vremuri. Pentru că ceea ce i se întâmplă aici lui Cărtărescu seamănă cu un adevărat linșaj. Iar miza nu este, evident, recentul său volum de versuri, Nu striga niciodată ajutor, ci chiar omul Mircea Cărtărescu, care include scriitorul, dar mai ales intelectualul implicat civic. Faptul că anumite poziții politice și civice ale acestuia nu sunt pe gustul clubului îl transformă în victimă a agresivității gregare a acestor critici de tarabă. Iar la asta se adaugă evident frustrarea aceea otrăvită atât de bine cunoscută la noi. Celebritatea internațională incontestabilă a lui Cărtărescu, neatinsă până acum de niciun scriitor român din nicio epocă, le dă insomnii recurente acestor pitici guralivi care se cred, vezi bine, guliverii criticii literare actuale.
*
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
