La acest articol au mai contribuit Mara Birou, Anatolie Coșciug, Alin Croitoru și Georgian Guțoiu
Pe 15 octombrie 2020, CEDO condamnă România pentru nerespectarea unor proceduri fundamentale ale drepturilor omului cu privire la expulzarea a doi cetățeni pakistanezi. O lună mai devreme, Euronews publică un articol despre excesul de violență a poliției de frontieră din România îndreptată împotriva imigranților ilegali de la granița cu Serbia. Iar în mai 2020, muncitori srilankezi concediați, sunt plimbați de autorități în carantină apoi la aeroport și apoi cu ajutorul unor angajatori ajung la Cluj la o fabrică de electrocasnice. Mai merită consemnate revolta locuitorilor din Ditrău împotriva unor srilankezi muncitori angajați de o brutărie și cazul vietnamezilor care aveau condiții de muncă și locuire care încălcau legea. Din ce în ce mai multe situații în care autorități, angajatori privați și societatea sunt confruntați cu prezența în creștere a imigranților din afara Uniunii Europene. Cât de pregătite sunt instituțiile, companiile și societatea în general să accepte consecințele unei soluții agreate de stat și de mediul de afaceri, pentru acoperirea penuriei de forță de muncă din România?
Companiile românești se confruntă cu o criză acută a forței de muncă. Conform studiului Manpower, există un deficit mare de personal calificat. Același studiu mai menționa că, în afară cazului atipic al Japoniei, România are cel mai ostil mediu legislativ angajării de persoane din afara Uniunii Europene dintre cele 43 de țări incluse în cercetare. În vara lui 2019, datele Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă arătau că sunt 97000 de locuri de muncă vacante. La începutul implementării restricțiilor cauzate de Covid numărul locurilor de muncă vacante a scăzut conform INS, exceptate fiind industria hotelieră și a construcțiilor care au înregistrat creșteri.
În 2020, Covid a afectat creșterea sectorului turismului și cel ospitalier. Penuria de forță de muncă s-a redus prin închiderea și falimentarea a mai multor companii dar nu și a companiilor de construcții care au înregistrat creșteri semnificative. Potrivit, Eurostat în aprilie 2020 România a avut cea mai mare creștere a sectorului de construcții din Uniunea Europeană. Acum câțiva ani soluțiile de rezolvare a lipsei de muncă se concentrau mai ales pe transformarea programelor educaționale. Soluțiile oferite includ utilizarea pe scară largă a internshipurilor și accentuarea în politicile educaționale a corelării cu cererea pieței de muncă În ultimii doi ani însă soluția preferată atât de autorități cât și de companii pare să fie importarea de forță de muncă ieftină sau disponibilă. Un sondaj din 2019, realizat pe 250 de companii arată că 62% dintre acestea ar fi dispuse să angajeze muncitori din străinătate. Penuria de forță de muncă a fost discutată și la Forumul Capitalului Românesc unde Ministrul Muncii și Justiției Sociale din 2018, Marius Budăi a declarat că guvernul intenționează să acopere deficitul de muncă cu mărirea contingentului de muncitori străini veniți din Chile și Vietnam. De asemenea, ambasadorului României la Islamabad, capitala Pakistanului, a declarat că România intenționează să aducă 1 milion de muncitori din țări asiatice pentru a acoperi o parte din lipsa acută de forță de muncă. Într-adevăr, în 2019, Guvernul României a aprobat 20000 de avize pentru muncitori străini din afara Uniunii Europene. Creșterea este semnificativă dacă avem în vedere că la începutul lui 2018 au fost aprobate doar 4000 de astfel de avize conform Profit.ro. Aceasta nu este o inițiativă singulară și vine în sprijinul mai ales a angajatorilor din construcții și HoReCa. Calificarea și recalificarea celor care locuiesc în zonele sărace este un mecanism util dar își produce efectele mai târziu. Atragerea unui nou segment de forță de muncă este o soluție de moment, des întâlnită în societățile contemporane. România este deja familiarizată cu migrația motivată economic mai ales prin emigrare și mai puțin prin primirea și integrarea imigraților.
Contextul internațional
Mai recent, o aparentă dilemă a prins contur în discutarea problematicii imigrației și aceasta a început să fie prezentată în spațiul public ca o alternativă mai costisitoare în termeni de integrare socială și culturală în comparație cu migrația de revenire a românilor care au emigrat pentru muncă sau alte motive în străinătate. Probleme de integrare există și la românii întorși în țară. Inspectoratele școlare și profesorii observau că tinerii emigranților români au serioase dificultăți cu limba română ce le afectează adaptarea la sistemul educațional românesc. Subiectul nu este unul lipsit de substanță, dar poate fi util să ne întrebăm dacă fluxurile de imigranți și migrație de revenire nu trebuie tratate diferit din punct de vedere al politicilor publice.
Pe de o parte, statele care au nevoie de forța de muncă pe care o oferă imigranții pot fi selective și pot alege acele categorii profesionale cu o valoare ridicată pentru contextul economic național. Bugetarea unor programe de integrare profesională/ocupațională a acestor categorii de imigranți este o investiție economică care contribuie la creșterea calității vieții. Pe de altă parte, migrația de revenire este în primul rând rezultatul unui proces de auto-selecție, iar implicarea statutului în selectarea unor cetățeni care să fie asistați în proiectele individuale sau familiale de revenire trebuie să fie atent gândită pentru a nu fi discriminatorie în raport cu cetățenii români care au rămas în țară. Tema nu este una nouă în studiile de migrație, dar pentru România începe să devină din ce în ce mai relevantă.
În democrațiile din Uniunea Europeană, unde grupul de imigranți reprezintă un segment important din structura populației, costurile imigrației sunt o temă recurentă. Opinia publică și decidenții politici sunt neliniștiți față de costurile bugetare pe care le aduc imigranții. Pentru că imigranții nu beneficiază de un statut special în societate, ei accesează servicii publice și sociale, precum îngrijirea medicală, educația, transportul sau locuirea aproape la fel ca oricare alt cetățean. În multe din țările care găzduiesc grupuri mari de imigranți, teama localnicilor este aceea că imigranții exercită o presiune asupra serviciilor sociale. Unii sunt îngrijorați că va exista fie o creștere a taxelor, fie localnicii vor avea dificultăți în accesarea serviciilor din cauza supraaglomerării lor. Temeri există și pe marginea deteriorării calitative a serviciilor. Fără îndoială supraaglomerarea în folosirea unor servicii constituie o realitate, mai ales în cazul școlilor, pentru că imigranții tind să se concentreze în anumite zone geografice (orașe, cartiere). Studiile făcute în aceste țări au arătat că este reală și așa-numita povară a imigranților asupra serviciilor și bugetului țărilor dezvoltate care îi găzduiesc. Dezbaterile aprinse în opinia publică ascund și nemulțumirea localnicilor față de imigranți pentru că aceștia ar consuma mai multe resurse decât ar produce sau decât ar investi în țara gazdă. De altfel, o bună parte din sumele de bani obținute de imigranți sunt trimiși ca remitențe în țara de origine sau sunt păstrați ca economii personale pentru revenirea acasă. Astfel de probleme lipsesc momentan de pe agenda publică românească, și pe bună dreptate, pentru că România nu are un procent de imigranți apropiat de țările vestice, tema presiunii imigranților asupra cheltuielilor bugetare și a serviciilor publice și sociale ar trebui avută în vedere într-o țară despre care se prognozează că va primi numere tot mai mari de imigranți.
Imigranții vor veni într-o geografie economică a României tot mai scindată economic. Fenomenul este unul global. Sunt deja aproape mai bine de două decenii de când, în actuala etapă a economiei, marile orașe, integrate în rețelele transnaționale de afaceri, atrag constant tot mai mulți bani, tehnologie, profesioniști, turiști, forță de muncă etc. Toate aceste variabile asociate cu creșterea economică aduc în orașele globale ale țărilor dezvoltate un număr tot mai ridicat de imigranți care vin să suplinească lipsa forței de muncă din cauza îmbătrânirii demografice. Mari metropole precum Londra, Paris, New York sau Madrid adună de la an la an tot mai mulți imigranți. Mulți dintre aceștia au calificare înaltă, dar marea majoritate vin să ocupe locuri de muncă ieftine, care sunt totuși mult mai bine plătite decât în țara de origine a imigranților. Astfel de locuri de muncă sunt o consecință a dezvoltării accelerate prin care orașele globale au trecut în ultimii ani. Această economie globalizată creează în marile metropole locuri de muncă ce tind să lipsească din zonele sărace. Cei bine plătiți au nevoie de oameni care să le întrețină stilul de viață scump: menajere, ospătari, bucătari, bone, șoferi etc. O altă mare parte a imigranților vin să lucreze în construcții pentru a contribui la dezvoltarea unor orașe în care clădiri de birouri și locuințe sunt ridicate continuu. În timp ce marile orașe prosperă, restul teritoriului național decade, fiind golit de locuri de muncă, populație, creativitate și personal calificat.
În competițiile politice ale democrațiilor vestice, această polarizare a geografiei economice naționale, și mai precis dezavantajarea și lăsarea în urmă a zonelor provinciale, a ajuns o temă preferată în discursul populist, anti-globalist, de stânga sau de dreapta, incriminând imigranții pentru decalajul economic din țările post-industriale. Din acest motiv, ultimele alegeri importante au generat în vest puternice clivaje teritoriale și scindări adânci în electoratul țărilor respective. Trump s-a descurcat foarte slab în marile metropole ale SUA, Brexit-ul a avut puțini susținători în Londra, la fel cum și Frontul Național s-a descurcat slab în Paris. Păstrându-se tendințele geo-economice actuale și România va merge tot mai mult în această direcție. Bucureștiul, dar și alte orașe mari ale României, ca Timișoara, Cluj-Napoca sau Iași, vor capta tot mai multe din oportunitățile economice din țară, lăsând fără perspective restul țării. Multe din oportunitățile de muncă, concentrate în marile orașe ale României, vor fi ocupate de imigranți.
Percepția românilor despre imigranți
Tradiționalismul și repercusiunile doctrinei comuniste au influențat de-a lungul timpului opiniile societății românești în ceea ce privește imigranții și mai ales, șederea lor pe teritoriul țării. România, ca societate gazdă, este reprezentată fie de o masă a populației indiferentă față de prezența străinilor în țară, fie de o categorie care îngreunează procesul de integrare al acestora. E important de menționat însă și faptul că există, de asemenea, grupuri care prezintă toleranță semnificativă față de comunitățile de străini.
Solidaritatea socială, nivelul de satisfacție al vieții sau educația sunt determinanți importanți ai atitudinilor românilor față de imigranți. Pe lângă aspectele socio-demografice precum mediul de rezidență (urban/rural), vârsta sau sexul, contextul rămâne în egală măsură important, imigranții având experiențe diferite privind discriminarea sau acceptarea în interacțiunile cu societatea românească. Ultimele evenimente care au declanșat valuri de reacții din partea cetățenilor români au fost cazul Ditrău și grupul de srilankezi din Botoșani, concediați și plasați în carantină în contextul epidemiei de coronavirus. În prima situație, percepția localnicilor români s-a conturat în jurul ideii de subminare a valorilor culturale și a ocupării locurilor de muncă care revine cetățenilor din comunitatea în cauză. A doua situație a fost gestionată în cea mai mare parte de autorități, Ministrul Muncii reușind să transmită o atitudine pozitivă de implicare și solidaritate: „Este prioritatea mea să mă adresez cu un mecanism funcțional românilor. Trebuie să fim mai proactivi. Dincolo de funcții și de atribuții trebuie să te îți pese și să te implici. Recomand tuturor angajaților să gestioneze cu calm aceste situații.” , susținând că dorința străinilor este de a rămâne să lucreze pe teritoriul României.
Imigranții reprezintă în ambele cazuri o forță de muncă, fapt care implică interacțiunea cu angajatori români și interacțiune instituțională prin organele cu responsabilități în domeniu. În 2018, datele arătau că mulți imigranți se simt discriminați în căutarea unui loc de muncă, într-un procent de 24, 4% (IIIR 2018). Chiar dacă numărul de imigranți care au angajarea ca scop a sosirii în România a crescut în ultimii ani, contactul românilor cu angajații străini este relativ mic, mai ales când facem referire la grupuri concentrate în firme cu un număr mare de lucrători. Lipsa de contact cu imigranți veniți pentru angajare ar putea cauza atât atitudini tolerante rezultate dintr-un oarecare grad de indiferență , cât și atitudini ostile produse de un context în care locurile de muncă trebuie ocupate de emigranții români.
Cât de pregătite sunt instituțiile din România pentru a primi imigranți?
Sarcina integrării imigranților este parțial în responsabilitatea Inspectoratului General pentru Imigrări structură din cadrul Ministerului de Interne. De mai mulți ani lucrează împreună cu societatea civilă și mediul universitar pentru a facilita integrarea imigranților veniți în număr tot mai mare cu vize de muncă, de studii și de reîntregire a familiei. Aceștia prezintă rapoarte anuale despre numărul de imigranți. Tabelul de mai jos prezintă evoluția numărului de permise eliberate care este în evidentă creștere spre deosebire de o stagnare a numărului de cereri de azil.
De asemenea, Inspectoratele Teritoriale de Muncă au în evidență numărul de salariați activi. Datele cele mai recente sunt de la sfârșitul anului 2019 și arată că din 46709 contracte active ale străinilor, 26618 adică 57% sunt cele ale străinilor din afara UE. Guvernul României a mărit numărul de permise de muncă care pot fi eliberate de către autorități, pentru cetățenii din afara UE, de la 4000 în 2018 la 20000 în 2019 și la 30000 în 2020.
Din 2020, Centrul pentru Studiul Comparat al Migrației din cadrul Universității Babeș-Bolyai în colaborare cu Liga pentru Apărarea Drepturilor Omului, Inspectoratul General pentru Imigrări și Asociația Română pentru promovarea practicilor de Succes (ARPCPS Brașov), derulează un program de pregătire a instituțiilor statului pentru integrarea imigranților. Acest proiect are ca unul din scopuri crearea unui index de integrare la nivel național cu indici identici cu cei de la EUROSTAT și alte organizații europene care adună date despre imigranți din toate țările europene. Datele preliminare arată că există o oarecare confuzie legată de cine trebuie să se ocupe de imigranți la nivel județean și local. Există sincope de comunicare între instituții și multe nu pot raporta câți imigranți beneficiază de servicii sociale de orice fel sau câți sunt înscriși în sistemul de învățământ. Nu mai vorbim de inexistența unor departamente de integrare a imigranților la nivelul marilor orașe unde se află majoritatea imigranților.
