Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Racla şi linguriţa. Credinţa la vreme de molimă

de Mirel Banica     Contributors.ro
Duminică, 25 octombrie 2020, 7:28 Actualitate | Opinii


Mirel Banica
Foto: Arhiva personala

La ȋnceputul lunii iunie, doar ce ieşea România de la zăvor, am publicat tot aici un text intitulat “Biserica Ortodoxă la vreme de molimă. Inventar de etapă”. Şi de “etapă” a fost. Sincer să fiu, aşteptam cu mare răbdare luna octombrie, luna marilor pelerinaje de la Iaşi (Sfânta Parascheva) şi Bucureşti (Sfântul Dumitru), precum şi discuţiile şi dezbaterile asociate acestor două evenimente majore.

O recapitulare rapidă a ideilor principale din primul articol ar arăta cam aşa:

  • spre deosebire de alte ţări din Europa Occidentală, presa românească “de pandemie” acordă o importanţă deosebită religiei şi practicii religoase, ȋn ansamblul său. Oare de ce?
  • asistăm la un retur ȋn forţă al religiozităţii populare, via mass-media, aceasta din urmă fiind avidă de emoţie, senzaţional şi de energia intrinsecă actului religios.
  • procesul de secularizare al societăţii româneşti avansează cu o viteză pe care nimeni nu o putea bănui, nici măcar acum un deceniu. Are loc o raţionalizarea treptată a societăţii noastre, ȋn sensul respingerii explicaţiilor magico-religioase; am explicat atunci ȋn ce constă acest proces.
  • Ortodoxia, ȋn ansamblul său, posedă un raport direct şi intim cu sacrul, simbolurile sacre şi purtătorii de sacru. Analizam atunci cazul linguriţei de ȋmpărtăşanie, prin prisma antropologiei gestului religios ca atare, aceasta devenind un simbol contestat al unei duble acţiuni. Pe de o parte una religios-vindecător-protectoare, iar pe de alta, potenţial periculos-contaminantă. Două viziuni ireconciliabile, pentru două tabere opuse.

Odată cu trecerea timpului (a lunilor şi săptămânilor mai exact, cred că simţim cu toţii că timpul a căpătat acum o altă dimensiune, a devenit aproape material, pierzând din fluiditate) molima COVID 19 a dat naştere unor moduri-culturale-de-a-fi şi de a ne reprezenta pericolul. Apar tehnici de supravieţuire individuală şi colectivă. Nu era deci de mirare că pelerinajul de la Sfânta Parascheva, precum şi cel de Sfântul Dumitru, vor fi reprezentative pentru ȋnţelegerea adaptabilităţii umane. Detest (acesta este cuvântul, detest) ideea de “specialist” ȋntr-un domeniu, dar ca om şi pelerin care are câteva zeci de pelerinaje la activ, sute de ore de aşteptare ȋn rând şi o carte publicată dedicată fenomenului pelerinajului (Nevoia de miracol, Editura Polirom, 2015, re-editată), am simţit nevoia să-mi exprim propria opinie ca... specialist asupra controverselor actuale din spaţiul public şi nu numai. O parte dintre ele, evident, discuţia este prea amplă pentru a fi expediată ȋn câteva rânduri.

Poate că ar fi bine să reamintim faptul că pelerinajul, sub forma unui şir (rând) lung de aşteptare este un eveniment relativ recent, datând de la jumătatea anilor 1990, debutul simbolic al acestuia fiind marcat de aducerea capului Sfântului Andrei, la Iaşi. Atenţie, nu pelerinajul ȋn sine, care este un ritual universal răspândit ȋn toate marile religii ale lumii, ci tocmai aceste pelerinaje pe care ne-am obişnuit ȋn anii din urmă, cu rând de aşteptare, garduri de metal, jandarmerie, podium pentru “oficialităţi”, baletul televiziunilor şi monopolizarea jurnalelor de ştiri etc. Ele au fost posibile datorită unor mijloace de transport ieftine, rapide, masive (autobuz, tren, chiar şi avion). Democratizarea accesului la o maşină ieftină şi fiabilă pentru multe familii sărace care nu-şi permiteau ȋnainte un asemenea “lux” necesar mobilităţii, explică şi ea avântul şi dezvoltatea frecventării pelerinajului.

Au urmat apoi autocarele cu pelerini, mai mult sau mai puţin electorale; celebra localitate de lângă Bucureşti care trimitea ȋn anii buni flote ȋntregi spre Iaşi este doar vârful aisbergului acestei practici din zona gri a seducţiei politice. Molima actuală a blocat tocmai aceste mecanisme ale modernităţii şi mobilităţii. Tot din această cauza aceasta aviaţia şi transporturile sunt ȋn criză, la nivel mondial. Aş vrea să-i văd pe unii dintre atleţii de Feisbuc ai libertăţii de a “pelerina” ȋntr-un autocar cu 60 de persoane, plus şofer, călătorind opt ore spre Iaşi, poate şi mai bine, cu sau fără mască... Nu pelerinajul ȋn sine, ca ritual religios constituia o problemă (aer liber şi distanţă, prezenţa masivă a forţelor de ordine şi a autorităţii spirituale a preoţilor), ci modul de coagulare, de strângere a maselor pelerine ridică semne de ȋntrebare.

Iarăşi, ca şi ȋn primăvară, ȋn cazul linguriţei de ȋmpărtăşanie, a ieşit la iveală faptul că Ortodoxia este bazată pe atingere, contact, senzaţie tactilă. NU se poate imagina un pelerinaj fără atingerea raclei sfinţilor. Dar atingere, ȋn caz de pandemie, ȋnseamnă şi pericol de contaminare. Sacralitatea sfinţilor, “puterea” lor alungă şi arde pericolul, pentru cei credincioşi această schemă de gândire este pe deplin adevărată. Dar pentru ceilalţi? Cum se poate rezolva această tensiune insolubilă, ȋn spaţiul public, cel puţin? Racla şi linguriţa, cele două concentratoare de dileme ale modernităţii – nu sunt deloc ironic ȋn afirmaţia mea, deloc! Poate că antropologia religiilor ar furniza un răspuns, dar cine are nevoie de puţină raţiune ȋn domenii atât de delicate ȋn ziua de astăzi?

Încă odată, s-a dovedit că pelerinajul, ȋn România contemporană, este ceea ce se numeşte un fapt social total, aducând ȋn dezbatere şi analiză ansamblul societăţii româneşti şi a instituţiilor sale, cu ramificaţii ȋn psihologie socială şi politică. La fel ca ȋn primăvară, şi acum se ridică problema percepţiei psihologice a calamităţilor şi catastrofelor şi a formelor de rezilienţă asociate. Cum le reprezentăm şi cum răspundem la ele? Pentru o parte ȋnsemnată a societăţii româneşti, recurgerea la pelerinaj şi alte angajamente religioase nu ȋnseamnă resemnare sau “ȋnapoiere”, aşa cum prea uşor cred unii dintre activiştii Noului Progres. În cadrul creştinismului s-a făcut recurs dintotdeauna la ofrande, rugăciuni, pelerinaje şi invocarea minunilor (da, a minunilor, cea care apare ȋn timpul dialogului ultim dintre credinciosul care se roaga şi sfânt) ȋn perioade de criză majoră, aşa cum este şi cea de acum. Semnele de angoasă şi teamă ȋn faţa bolii şi necunoscutului nu ajungeau pe divanul psihanalistului/terapeutului, ci mai degrabă la preot, slujbe religioase şi pelerinaje. Pelerinajul aducea un ajutor spiritual reȋnnoit an de an celor care-l frecventau, “pacea lui Dumnezeu”, liniştea sufletului, de unde şi sentimentul de frustrare al celor care nu mai pot face deplasarea cu care s-au obişnuit. Repet, oricât ar părea de incredibil pentru acea parte anticlericală şi “raţional-modernistă” a societăţii noastre, sfinţii din raclele de la Iaşi, Bucureşti sau alte locuri sunt protectori şi mediatori capabili să transmită o parte din putere divină, pentru a alina suferinţele din acest moment. O soluţie la criză pentru cei care cred ȋn ei. Atunci când accesul la acest medicament spiritual le-a fost ȋngrădit, este de aşteptat să existe reacţii adverse, pentru a ȋmprumuta ceva din vocabularul medical al acestor vremuri.

La un alt nivel, ȋncordarea şi neliniştea exprimată de oficialii BOR arată faptul că pelerinajul este o hârtie de turnesol pentru schimbările care au loc chiar acum ȋn ceea ce priveşte coabitarea dintre Biserică şi Stat pe baza faimoasei “simfonii bizantine”, a convieţuirii reciproce a celor două instituţii. Ceva ȋncă greu de definit, dar palpabil, se schimbă. Modificările au loc sub presiunea secularizării, migraţiei, ȋmbătrânirii accentuate a populaţiei, raţionalizării de ansamblu, cum menţionam deja. Polarizarea societăţii româneşti cu privire la atitudinea faţă de Biserică se simte deja ȋn urnele de vot şi ȋn alegeri. Sau ȋn forumurile de discuţii de pe Internet, atunci când sunt publicate articole legate de faptul religios contemporan. Se ridică acum un nou tip de politician care acceptă mai greu discursul oficial despre neam, ţară, credinţă etc, el fiind centrat mai ales pe eficienţă, integritate (scuze!) şi rentabilitate economică reală. Aici transpare şi unul dintre efectele ale oricărei crizei epidemice majore: o “reaşezare” a instituţiilor şi a oamenilor, o reȋntoarcere la lucrurile esenţiale şi regândire a strategiilor de supravieţuire.



Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro








Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















4943 vizualizari


ESRI

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by