La început, ceea ce numim acum științe, literatură sau filosofie erau una. O aceeași căutare și, în același timp, o expresie (imperfectă) a unei unități mai profunde, pe care filosofii au exprimat-o și ei cum au putut. De obicei în termeni de corespondențe, similarități și analogii, făcând apel la un întreg arsenal de metafore pentru a vorbi despre „globul lumii intelectuale,” (1) despre „cercul perfecțiunii” (2) sau chiar despre „căsătoria dintre minte și Natură”. 3 În anii 50-60, istoricii ideilor vorbeau despre revoluția științifică în termenii unei rupturi, a unei destrămări a acestei unități inițiale. Un fel de „breaking of the circle”. Aș cita dintr-o carte cândva celebră a unei autoare nu mai puțin cunoscute, redutabila Marjorie Hope Nicolson:
„Cosmologia modernă, ca toate cele care au precedat-o, se întemeiază pe analogie. Doar că noi știm, azi, că vorbim analogic. Știm că încercăm să explicăm natura universului, a lumii și a omului, prin figuri de stil pe care istoricii și naturaliștii le-au construit în mod deliberat. Descriem lumea folosind similitudini. Predecesorii noștri elizabetani, pe de altă parte, gândeau lumea cu ajutorul metaforelor. Lumea lor nu era asemănătoare unui animal, era, pur și simplu, animată. Regularitățile de formă, structură și funcții pe care le găseau în corpul uman nu le apăreau ca rezultat al ingeniozității și inventivității privirii noastre; ele existau, pur și simplu, în toate cele trei lumi, și purtau pecetea chipului și urma gestului lui Dumnezeu. Corespondența fundamentală dintre corpul omului și cel al lumii, dintre sufletul omului și cel al lumii, avea o existență de neconstestat.”4
Nu e de mirare că Revoluția Științifică ne este uneori descrisă în termenii unui mare cataclism; lumea n-a mai fost niciodată la fel după ce unitatea s-a destrămat, „cercul perfecțiunii” s-a rupt, iar corespondențele au devenit simple analogii și metafore.
Sensurile poveștii
Evident, nu este nimic adevărat în povestea asta frumoasă. Istoricii ne-au tot repetat-o în ultima jumătate de secol. Știința e o invenție recentă, cunoașterea a fost mereu divizată, la universitate disciplinele se învățau una câte una, iar copacul cunoașterii avea multe ramuri. Globul baconian al lumii intelectuale era o hartă de navigație cu ajutorul căruia filosoful putea identifica mai ușor zonele deja cunoscute și cele care își așteptau încă exploratorii. Dar frumusețea poveștii ține de faptul că e capabilă să întrupeze, dacă nu adevărul, măcar urme ale unui înțeles mai adânc. Să ne ofere o ilustrație, un scenariu plauzibil pentru desfășurarea motivațiilor ascunse care stau la baza imboldurilor noastre unificatoare și care par să se tragă, toate, din același sentiment fundamental: nostalgia. Nostalgia unui „cerc al perfecțiunii” se poate găsi și în modernitate, și în Renaștere, și mai devreme. Chiar dacă sfera perfectă n-a existat niciodată altundeva decât în imaginația poeților, filosofilor, cercetătorilor naturii.
Inventând povestea modernității ca ruptură și prăbușire, istoricii ideilor ne-au atras, de fapt, atenția asupra unui fapt esențial, și anume că majoritatea încercărilor de a delimita cunoașterea, de a diviza și cartografia științele, de a găsi distanțe și prăpăstii, dar și de a construi punți, sunt, toate, motivate de aceeași fundamentală, constitutivă și creatoare nostalgie.
Iar dacă pornim de aici e mai ușor să înțelegem cum s-au constituit, de-a lungul timpului, atâtea alianțe aparent „contra naturii”, cum ar fi cea dintre știință și literatură.
O privire diacronică asupra relației științelor cu literatura
Aproape toate marile teorii despre lume s-au înfățișat în fața publicului cititor mai întâi în haine poetice. Gândiți-vă la Timaeus și la Poemul naturii, la Divina Comedie și la Dialog asupra celor două mari sisteme ale lumii. Filosofi și savanți au folosit în mod curent poemul, dialogul și fabula pentru a ne vorbi despre investigațiile lor. Înseamnă asta că poezia și „cunoașterea științifică” erau una? Nicidecum. Hainele literare ale filosofiei (naturale) aveau un dublu scop: epistemic și euristic, pe de-o parte, și imaginativ-persuasiv pe de alta. Cunoașterea se îmbracă adesea în haina poveștii când nu are încă veșminte matematice (și acces la legile fundamentale ale naturii) și se sprijină pe poezie pentru a vorbi imaginației. Iar imaginația are un dublu rol: ea crează și comunică. Plasează cititorul în situația descoperirii, făcându-l părtaș la minunea cunoașterii, luându-l partener la progresul ei.
Dar care e modul în care poetul folosește imaginația? Se intersectează întrebuințarea poetului cu cea a filosofului naturii? Secolul al XIX-lea a cunoscut o serie de conflicte pe această temă. Privite în perspectivă diacronică, dar sistematică, ele par să reia, recurent, aceeași temă: pe de-o parte sunt cei care văd în noile filosofii ale naturii o nouă formă de exprimare a poeziei. Cunoașterea naturii ținea de poezie înainte de apariția științei. Ar putea fi știința o nouă poezie? Ar putea fi o nouă Știință, înglobantă și reformată (astfel încât să cuprindă întreaga cunoaștere) speranța noastră de a reface unitatea pierdută? Am putea citi în această cheie unul dintre primele episoade ale conflictului dintre știință și literatură, așa cum apare în dezbaterea dintre Peacock și Shelley, în primele decade ale secolulului al XIX-lea. Peacock ne spune că poezia clasică aparține trecutului. Impulsul poetic (universal) se poate realiza într-o mare creație doar dacă rămâne ancorat în dorința de cunoaștere. Însă poeții au pierdut această dorință de cunoaștere; poezia romantică a căzut în derizoriu. Așa că, în timpurile moderne, știința este noua poezie, adică vehiculul prin care umanitatea încearcă să ajungă la cunoaștere punând la lucru facultatea imaginativă și pe cea rațională. (5) Prin contrast, Shelley caută să apere individualitatea poeziei. Însă nu spunând că ea este și trebuie să rămână independentă de cunoașterea științifică. Ci, dimpotrivă, cerând poetului să înglobeze cunoașterea științifică. Știința aduce poeziei cunoașterea asupra Naturii; aceasta este cea pe care poetul trebuie să o integreze în mesajul său universal. Poetul, „vocea morală a societății” are datoria de a integra această „nouă cunoaștere a științelor,” de a o îmblânzi, colorând-o cu emoție, „transformând-o în carnea și sângele naturii umane”. 6
Această primă dezbatere nu este, deci, o confruntare dintre știință și literatură. În discuție este modalitatea de a integra cele două forme de cunoaștere, de a reface unitatea pierdută. Fie în jurul științei, noua formă de cunoaștere care preia și duce mai departe ceea ce era pe vremuri exprimat de poeți, fie în jurul poeziei, cea care are puterea de a îngloba toate impulsurile și realizările noastre cu privire la cunoașterea naturii, sau la cunoașterea de sine, singura care are puterea de a reface unitatea pierdută.
Dezbaterea e reluată la sfârșitul secolului al XIX-lea. De data aceast protagoniștii sunt foarte diferiți. De o parte, Thomas Huxley, unul dintre noii „bărbați ai științei” (man of science) moderne, în căutarea unei identități atât pentru sine cât și pentru un tip de cunoaștere integrată și auto-suficientă care s-ar putea, la limită, dispensa de cultura clasică, de litere și poezie. Știința în viziunea lui Huxley este un construct cultural care ar putea integra tot ce este valoros din punct de vedere imaginativ din moștenirea poetică a umanității. Căci știința – ne spune el – este cea care ne-a modificat în mod radical atât viziunea asupra lumii (trecerea de la cosmosul închis, mărginit și antropocentric al culturii tradiționale la universul infinit în spațiu și timp al modernilor) cât și raporturile noastre cu noi înșine (ca indivizi și ca umanitate). 7 Experiența acestei noi cunoașteri ar trebui să fie noua artă poetică; iar conștientizarea noii noastre poziții în raport cu natura ar putea fi noua teologie. Persistența vechilor modele de educație clasică nu face decât să oblitereze această realitate. E adevărat că propunerea lui Huxley presupune renunțarea la o mare parte a moștenirii clasice a umanității. Și exact aici se amorsează dezbaterea. Adversarul lui Thomas Huxley este Matthew Arnold, profesor de poezie la Oxford, critic literar, reformator educațional, idealist angajat. Dacă Huxley este astăzi caricaturizat prin sintagma „buldogul lui Darwin”, Arnold poate fi descris, derogativ, ca un om al establishmentului oxonian deja demodat. Însă aceste caricaturi obliterează termenii reali ai dezbaterii și ne ascund esențialul. Căci Huxley și Arnold vor, în egală măsură, să propună un traseu educațional care să refacă ceva din unitatea pierdută despre care vorbeam. Huxley crede că știința ar putea îngloba o parte din ceea ce este valoros în educația clasică. Arnold susține că literele sunt cele care ar trebui să înglobeze noile descoperiri ale științei în moștenirea culturală, universală, a umanității. Și unul, și altul, vorbesc despre conștiința umanității și rolul moral pe care îl are omul de știință (Huxley se opune termenului de „scientist” care i se pare trivial, aproape vulgar), respectiv intelectualul. 8 Și unul, și altul, se opun modelelor educaționale și intelectuale ancorate în utilitatea imediată și „aplicabilitatea” cunoștințelor. Arnold și Huxley au dușmani comuni: „the man of business” (omul de succes, i-am spune azi) și științele aplicate.
În timp ce disputa Huxley-Arnold prefigurează ceea ce avea să se numească mai târziu dezbaterea celor două culturi, o altă propunere de integrare a științei cu literatura pornește de la teritoriul în care acestea se intersectează: istoria. Așa se naște ceea ce avea să se numească mai întâi „istoria ideilor” iar apoi „istorie intelectuală”. Născută inițal ca o investigație interdisciplinară, din ceea ce se numea, la început, „clubul de istoria ideilor” (înființat de Arthur Lovejoy la John Hopkins University), istoria ideilor se articulează disciplinar în jurul unor propuneri care au, inițial, toate elementele căutării unității pierdute. Fie că vorbim de „idei originare” sau „unit-ideas” ca Lovejoy, fie că în centrul investigației se găsesc elementele „iconologiei” warburgiene, sau „stilurile de gândire” propuse de Alistair Crombie, sau chiar „temele” (themata) lui Gerald Holton, premisa metodologică fundamentală este aceeași. Istoricul ideilor caută în trecut elemente comune unor discursuri care s-au separat, gradual, pentru a se numi „știință”, „literatură”, „artă” sau „istoria artei”. 9
Și poate că tot nostalgia unității pierdute se poate întrevedea în numeroasele proiecte de reformă a educației care își propuneau să introducă cursuri „transversale” de știință și literatură; o propunere atât de populară, odată, în universitățile americane.e
O privire analitică asupra relației dintre știință și „litere”: trei modele
Dacă ar fi acum să organizăm toată această informație istorică, v-aș propune trei modele ale interacțiunii dintre știință și literatură.
Primul ar fi cel pe care l-aș numi modelul similarității. Conform acestuia, știința și literatura sunt domenii diferite, însă între ele există tot felul de similarități și paralelisme. De pildă, similarități de scop. În anii 40, într-un eseu celebru, intitulat Știință și literatură, Aldous Huxley susține că știința și literatura au scopuri foarte similare. Ambele se ocupă, ne spune el, cu rafinarea, clarificarea și purificara limbajului. Evident, limbajele celor două nu sunt similare – știința folosește un limbaj instrumental, mereu perfectibil, în timp ce literatura urmărește expresia perfectă și, în ultimă instanță, intraductibilă. Însă impulsul de clarificare, rafinare și purificare este foarte similar în cele două domenii și dă naștere unor interesante paralelisme. Similaritățile între știință și literatură nu rămân însă la acest nivel general. Ele se extind la metodele de investigație. Literatura și științele lucrează frecvent cu ceea ce am putea numi „experimentul imaginar” și folosesc abundent analogia.
Un alt doilea model s-ar putea numi modelul complementarității. Conform acestuia, știința și literatura sunt definite de metode complementare de cunoaștere: cunoașterea abstractă și cunoașterea concretă. Un exemplar al acestui model găsim în scrierile angajate ale lui Archibald Macleish, poet, educator, administrator, bibliotecar la Library of Congress și un partizan al valorii politice a poeziei „în vremuri de restriște”. În anul fatidic 1939, Macleish scria:
„Fiecare dintre noi, fie că vrea sau nu, a devenit parte a unei lumi care conține Austria și Cehoslovacia, și China și Spania. Victoriile tiranilor și rezistența popoarelor – chiar și de cealaltă parte a lumii – ne sunt la fel de prezente ca ceasul de pe etajera din sufragerie.”
Nu realizăm întotdeauna acest lucru pentru că ne-am obișnuit să trăim într-o lume de abstracții. O lume în care suntem tot mai departe de „experiența vieții” – pe care n-o înțelegem decât dacă a fost, mai întâi, tradusă într-un limbaj abstract. O lume „ca o limbă străină”. Poezia, susține Macleish, e singura formă de cunoaștere a concretului, singura formă de confruntare cu experiența realității. Într-un celebru eseu publicat la sfârșitul anilor 50, Why do we teach poetry, Macleish susține.
Citwatw ibtreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
