"La fel ca pentru o călătorie, tot astfel, își adună înțeleptul și pentru viață proviziile cele mai necesare, nu cele mai de preț." 1
Socrate
Zestrea înțeleptului nu este doar dotarea sa nativă, ci mai cu seamă rezultatul șlefuirii acesteia prin educație și experiența proprie de viață, la care se adaugă marile lecții învățate la care s-a încumetat să cugete suficient, pentru a și le apropia și interioriza.
Când eram tânăr visam să fiu cărturar și filozof; desigur, habar n-am avut ce pot sau ce trebuie să fac pentru acest lucru, n-am avut suficientă tărie să urmăresc neabătut acest scop și nici îndrumare consecventă pe un astfel de drum nu mi-a fost dat să primesc.
Lăsat mai mult de unul singur, n-am știut că nu poți fi filozof sau cărturar fără cea mai bună educație, fără să te apropii de limbile clasice, greaca veche ori latina, fără să ai un sistem prin care să-ți construiești o educație cu lecturi sistematice, recomandări și explicații venite din partea unor dascăli competenți și dedicați, cărora să le urmezi.
Latina, de exemplu, când eram tânăr învățăcel de gimnaziu, biciuit să se pregătească pentru examenul de liceu, mi se părea ușoară, o floare la ureche la care ai acces oricând, doar că la mare lucru nu-ți folosește. Cât despre greaca veche, nici că auzisem măcar că ar putea fi vreodată de vreun folos cuiva, deci mie cu atât mai puțin.
Pragmatismul școlii românești de forjat oameni noi, care mă cataloga printre elevii buni (dar nu excepționali), m-a condus pe calea desăvârșirii educației realist-socialiste: liceul industrial, pe cât posibil la clasele cele mai bune, ingineria la o facultate cu profil tehnic. Revoluția din decembrie 1989 m-a găsit student în anul al IV-lea, dornic să devin cât mai curând inginer și să-mi câștig leafa, să-mi întemeiez o familie, să-mi asum responsabilități.
În primii mei ani de angajat într-o slujbă n-am avut timp să reflectez la mai nimic. Au fost ani în care am muncit în schimburi, ani în care m-am desăvârșit în arta dialogului cu omul muncitor și nevoile, dar și limitele sale, ani în care am deprins arta supraviețuirii în colectivele dintr-o organizație de tip industrial în care se ghicea deja forța disoluției.
N-am ezitat, așadar, să urc într-un alt tren cu prima ocazie, unde mi-am folosit altfel și ceva mai potrivit bruma de educație deja primită. Doar că noua viață mi-a permis să reflectez mai mult și-au apărut dubiile, a săpat la fundația conștiinței mele de sine eliberând o întrebare obsesivă: Ce ai vrut să fii și ce ești, ți se pare că poți fi mulțumit?
Am avut zile și nopți în care m-am chestionat obsesiv dacă am greșit undeva, apoi unde anume am greșit și, în fine, ce anume mai pot să repar pentru a fi mulțumit cu mine însumi, într-o lume care se schimba rapid în jurul meu. M-a înecat regretul de a fi abandonat calea către cărturărie și filozofare, doar că tot n-am putut să determin exact unde anume ar fi putut acționa copilul și tânărul care am fost, pentru ca alegerile dorite să fi prins viață.
Dacă nu poți desprinde din trecutul tău personal o lecție completă care să-ți poată fi utilă, atunci cum oare poți desprinde o învățătură corectă pentru viitorul tău? Această întrebare are o importanță capitală dacă lărgești planul și înțelegi că în jurul tău lumea este plină de povești de viață similare.
Dacă individul își ratează visurile, dar nu știe nici unde și nici cum a fost acest lucru posibil, este de mirare că nu înțelege nici ce mai poate face în viitor pentru a re-umple golul din sufletul său? Ori ceea ce rămâne gol ajunge, din păcate, să fie umplut cu deșeurile vieții: negare, frustrare, orgoliu, dorința de a eclata adunând lucruri în loc de înțelepciune și așa mai departe.
Națiunile sau marile colectivități sociale au și ele un soi de existență individuală, dată de individualizarea prin cultură și printr-un parcurs comun în istorie. Și la acest nivel vorbim despre țeluri propuse, unele atinse iar altele ratate, despre frustrare și neîncredere, despre orgolii, strângerea de avuție sau, dimpotrivă, despre valorizarea comorilor tradiției înaintea preeminenței nivelului de bunăstare.
Aici, la acest nivel, națiunile sau marile colectivități umane își valorizează lecțiile trecutului, propriu sau universal, și tot aici ratează înțelesul acestora și devin la un moment dat condamnate să îl repete; dar cum lumea modernă este un concert al națiunilor 2, de fiecare dată când una dintre ele neagă sau ratează lecțiile istoriei, eșecul are reverberații regionale sau globale ale căror magnitudine ține de faliile pe care se propagă.
LECȚIA UNUI VIRUS CARE UNEȘTE OMUL DE REGNUL ANIMAL...
...adică lecția corona-virusului cu denumirea "Covid-19", cel care a suferit o mutație (nici acum clarificată) și a trecut de la animal la om, începând să-și facă drum prin istorie în China anului 2019, iar mai apoi mărșăluind viguros la nivel planetar în anul 2020.
Nu este o premieră în istoria umanității confruntarea cu un nou agent patogen, adică acel inamic care nu se vede, nu este clar cum acționează, despre care nu știi sigur nici cum să te ferești, nici cum îl poți învinge.
Totuși, omul a învățat că poți combate infectarea cu un agent patogen pe două căi: (i) să-ți dezvolți un răspuns viguros al organismului în lupta cu agenții patogeni, prin promovarea vieții sănătoase și a unui corp fortificat prin evitarea exceselor, exercițiu fizic, odihnă și ducerea unei vieți virtuoase și echilibrate – antichitatea greacă și romană, și nu numai, au excelat, pe cât a fost posibil, pe această cale; (ii) să te vaccinezi – o formulă modernă, descoperită și demonstrată ca viabilă în Europa odată cu secolul XVIII.
Prima procedură de vaccinare îi aparține medicului englez Edward Jenner, care de altfel a și propus noțiunea de "vaccinare", pornind de substantivul latin "vacca". Jenner a tratat preventiv variola prin infectarea deliberată a unui subiect uman cu agent patogen prelevat de la tauri.
SARS-CoV-2 ar putea fi interpretat ca fiind un virus asemănător cu cel gripal, care după infectare dă simptome similare. Pandemii importante de gripă, ce au putut fi documentate, înregistrăm încă din secolul XIX (1889 – 1890), dar dintre toate cele de până acum se distinge "Gripa Spaniolă", izbucnită în anii 1918 – 1919, cea despre care se afirmă că a făcut între 50 și 100 de milioane de victime, mult mai multe decât victimele căzute în luptele de pe diverse fronturi ale conflictului mondial.
"Gripa Spaniolă" a secerat atât de multe vieți în primul rând pentru că a găsit condițiile propice – mizeria și lipsurile provocate de război, dar și mișcările de mase mari de populație, datorate condițiilor de război. În plus, primul vaccin antigripal (așa numita injecție anti-Influenza) a fost administrat abia 12 ani mai târziu, în anul 1930.
La o populație de circa 1,8 miliarde, "Gripa Spaniolă" a infectat în jur de 500 de milioane de oameni (adică unul din 3,6), iar din cei infectați circa 10% și-au pierdut viața. În anul 2009, pandemia de gripă a infectat între 0,7 – 1,4 miliarde de oameni (la o populație globală de 6,8 miliarde), dar din totalul celor infectați doar 0,0002 – 0,0003% și-au pierdut viața.
Ce face în zilele noastre diferența? În niciun caz mobilitatea globală, care este astăzi destul de ridicată, ci starea de sănătate mai bună, tratamentele medicale cu proceduri clare și verificate, măsurile de protecție sanitară, uneori dispuse la nivel de stat și, evident, vaccinarea preventivă.
SARS-CoV-2 este un sindrom respirator acut pentru care nu avem acces la acest moment nici la protocoale medicale clare de tratament și nici (măcar) la un vaccin verificat. Așadar guvernele de pe întreg mapamondul, la recomandarea OMS, au aplicat măsuri de prevenție prin instituirea de reguli sanitare drastice la nivel de state.
Numărul la zi de infectări cu virusul "Covid 19" (3) este de 37 de milioane de cazuri (la o populație globală de circa 7,75 miliarde), raportându-se circa 1 milion de decese: o rată de circa 0,33% decese din cazurile de contaminare, cam de o mie de ori mai mare decât în 2009.
Cu alte cuvinte, dacă în lume s-ar înregistra, ca în 1918 – 1919, circa 500 de milioane de cazuri de infectare, la actuala rată a deceselor am avea 13,5 milioane de pierderi de vieți omenești la scară mondială. Cu un vaccin disponibil, probabil am readuce rata deceselor la proporțiile din 2009, adică la 500 de milioane de cazuri de infectare am avea puțin peste 130 mii de decese la nivel global.
Deci lecția istoriei ne arată un tablou ipotetic ca cel din tabelul de mai jos. Câteodată merită să-ți faci timp să pui creionul pe hârtie și să prospectezi puțin realitatea formulând câteva simple ipoteze matematice. Așa ne învață de câteva sute de ani iluminismul, sau, cum i s-a mai spus, "Epoca Rațiunii".
În realitate, nicio valoare comparativă, niciun demers rațional nu poate învinge convingerile celor care cred dimpotrivă că SARS-CoV-2 nu există, dacă există că nu este periculos și, în fine chiar dacă este periculos, că nu prin măsuri de protecție sanitară și vaccinare va putea fi pus sub control.
OMS, guvernele, instituțiile sanitare, gândesc în general conform schemei de mai sus, adică aplică experiența și cunoștințele trecutului pentru a proiecta măsuri destinate viitorului. Dar regulile desprinse din demersul rațional-instituțional vor trebui aplicate și de persoane cărora lecțiile trecutului nu le spun nimic și care preferă pur și simplu iraționalul.
Cum se traduce iraționalul? Păi, este intraductibil și pot să dau și un exemplu tipic:
Postare pe Facebook a primarului Brăilei, Viorel Marian Dragomir: "VICTORIE !!! FĂRĂ MASCĂ ÎN BRĂILA !!! O poartă doar cine vrea !!! (...) ”DECÂT O VIAȚĂ SLUGĂ, MAI BINE 4 ANI VULTUR !!!" (4)
AM ÎNVĂȚAT CUM SĂ NE ALEGEM LIDERII ȘI CUM SĂ-I "ELIBERĂM" DIN FUNCȚIE?
De la Socrate, via Platon, prin dialogul Republica, aflăm că o cetate ideală este condusă de filozofi; iar Socrate are grijă să definească filozoful, pentru a nu fi confundat cu sofistul. Pericolul, în viziunea lui Platon, este ca cetatea să ajungă să fie condusă după bunul plac de tirani sau de demagogi, ambele tipologii provenind din rândurile celor cu educație precară, ori mânați de pofte și interese personale ori de grup.
Aristotel observa că Socrate este îndreptățit să facă apel la cunoaștere și rațiune, doar că nu este suficient atunci când în cauză este chestiunea educației; în viziunea sa, Socrate a "trăit mai bine decât a vorbit". Aristotel nu preferă democrația, ci o tiranie a celor înțelepți. Sub conducerea celor înțelepți se poate construi o etică, în timp, pentru că etica se imprimă în om din tinerețe, sau nu se mai imprimă deloc.
Așadar din antichitate știam tot ce este de știut în privința calității pe care trebuie să o aibă un lider politic, dar și despre cât de importantă este implicarea cetățeanului în viața politică a cetății; în caz contrar ce rost ar avea revolta și nemulțumirea post-factum?
În epoca modernă comportamentul cetățeanului în raport cu societatea în care trăiește și se dezvoltă a fost descris într-un mod cu totul nou de Jean Jacques Rousseau, plecând, așa cum era de altfel și potrivit cu ideile iluminismului, de la zestrea sa naturală.
Omul lui Rousseau este bun de la natură, dar nu și moral. Moralitatea propriu-zisă, adică, auto-constrângerea, se poate dezvolta numai prin educație atentă într-un stat civil. Influența societății asupra oamenilor se concentrează pe transformarea iubirii de sine, o iubire de sine pozitivă, în mândrie; deci este o influență negativă.
Iubirea de sine reprezintă dorința instinctivă a omului de auto-conservare, combinată cu puterea rațiunii umane. În contrast, iubirea proprie e artificială și încurajează omul să se compare pe sine cu alții, ceea ce creează o teamă nejustificată ce oferă plăcere din durerea altor persoane.
Pentru a stabili echilibrele sociale, omul trebuie să intre într-un contract care stabilește raporturile reciproce și pe cele cu statul bazându-se pe înțelegerile voluntare și reciproce între cetățeni raționali.
Nu este nevoie, cred, să amintesc că liderii Revoluției Franceze s-au reclamat de la teoriile rousseau-iste (în principal) și și-au construit programul politic pornind de la această doctrină și clamând ca obiectiv libertatea și egalitatea pentru toți.
Doar că în anul 1792, după debarcarea regelui Ludovic al XVI-lea, alegerile care au condus la convocarea noului organ legislativ – Convenția Națională, urmate în anul 1793 de înființarea Tribunalului Revoluționar și de constituirea Comitetului de Salvare Publică, ca organ executiv, au adus la vot un număr mic de francezi, deci societatea în integralitatea sa nu și-a spus practic cuvântul în procesul electoral.
Toți cei care au instaurat Teroarea au fost aleși de o parte infimă a societății franceze, dar au acționat ulterior în numele Franței și au reprimat sălbatic toate mișcările de protest, din Vandeea, Lyon sau Toulon.
Ideologul Terorii, Maximilien François Marie Isidore de Robespiere, ales în 1792 în Convenția Națională, se revendica de la Rousseau cu toată convingerea. În vremea în care el a condus executivul, execuțiile precedate de procese formale au atins apogeul și îndepărtarea sa de la putere nu a fost posibilă decât în urma unui complot care a reușit să obțină condamnarea sa la moarte și executarea prin ghilotinare.
Mai aven nevoie astăzi de aceste lecții ale istoriei? Mi-e teamă că da. Omul recent (5_ nu și-a însușit niciuna din lecțiile istoriei și este condamnat să repete la infinit aceleași erori. A obținut dreptul de vot universal, dar ezită să-l exprime, sau o face la întâmplare, la fel cum își face cumpărăturile: după culoarea etichetei.
Omul recent nu are treabă cu Socrate sau cu Rousseau decât pentru a le re-valida temerile. Este mereu revoltat pentru că este irațional; în plus nici cu morala nu stă prea bine. Omul zilelor noastre este negaționist în primul rând și apoi nemulțumit. Ocupația sa de bază este să consume și oricine îi promite accesul la consum îi este pe plac, iar oricine i-l interzice îi este inamic.
OCCIDENTUL ÎNTRE PROGRES ȘI REGRES LA SCARĂ GLOBALĂ
Fiind parte a construcției occidentale, nu ne este indiferent cum va evolua aceasta în lumea de mâine; sau cel puțin așa ar trebui. Lumea globală așa cum o cunoaștem astăzi este o creație a Occidentului. Nu a acelui Occident care a dat naștere cruciadelor și altor grozăvii în numele religiei, ci a Occidentului lumii burgheze care vorbește limba pieței, a libertăților și moralei de care are nevoie pentru a organiza expansiunea pieței globale.
Din acest punct de vedere aș vedea expansiunea reală a Occidentului în lume începând cu Compania Indiilor Olandeze de Sud, în zorii secolului al XVII-lea, continuând apoi cu expansiunea Imperiului Britanic și Compania Indiilor Orientale, urmate de Revoluția Americană – Declarația de Independență și Revoluția Franceză.
Ideile revoluțiilor burgheze au fost purtate în lume în special de francezi, care credeau în exportului revoluției în întreaga Europă și mai departe în lume; rolul Războaielor Napoleonene nefiind nicicum de neglijat. În secolul XIX Occident avea pretenția să fie și Imperiul Țarist, cel puțin așa stăteau lucrurile la Conferința de la Viena, la constituirea Sfintei Alianțe.
Construirea Canalului de Suez și deschiderea navigației pe această cale, în 1869, care scurta atât de mult ruta comercială cu Orientul, dar și perioada de pace de pe continent, întreruptă doar de revoluțiile de la 1848 și conflictul franco-prusac din 1870, respectiv de-colonizarea Americii de Sud au contribuit imens la exportul ideilor occidentale moderne la nivel global.
Statele Unite ale Americii au susținut decolonizarea Americii de Sud, așa cum după cele două războaie mondiale aveau să susțină și mișcările de decolonizare a Africii. Probabil ultima redută a unui Occident retrograd a fost sclavia și mai apoi segregarea, ambele cu ecouri ample inclusiv în secolul XXI.
Războiul Rece, câștigat în cele din urmă de Occidentul de doctrină capitalist-democratică în dauna Occidentului de doctrină comunistă a marcat și ultima victorie a pieței; pentru că astăzi oriunde în lume piața contează și, pe cale de consecință, stimularea consumului. Consumerismul este de fapt noua doctrină, chiar dacă încă se mai vorbește de democrație și liberalism, versus autoritarism.
Consumerismul este stimulat în China și Rusia la fel de mult ca în Europa sau Statele Unite ale Americii și tot el este și principalul inamic al prezervării mediului înconjurător. Conflictul dintre China și SUA nu este unul doctrinar, ci pentru puterea de a controla piața în zona Pacificului. La fel cum SUA și Europa au diferende asupra comerțului din Atlantic.
Practic Occidentul a câștigat lupta pentru influență la scară globală, doar că în victorie se regăsește și germenele înfrângerii: piața se poate acum întoarce împotriva sa. Și pentru că ceva ar trebui făcut, din nou Europa a inovat politic și acum încearcă să convingă: piața fără control și agresiunile asupra mediului înconjurător trebuie să înceteze la scară globală.
Dacă noua viziune este sau nu cea care ne va modela viața în viitor, rămâne să vedem. Ce știm sigur din lecțiile istoriei este că singura entitate care și-a propus mereu să exporte doctrine a fost Europa; nici Marea Britanie, nici SUA, nici Rusia nu s-au ridicat vreodată la un nivel similar de inovare în materie de politică globală.
Citeste intreg articolul si coemnteaza pe Contributors.ro
