Strania istorie a domnlui Barangă (ce vine după cea a d-lui Cumpănaşu, care – la rândul ei – o urmează pe cea a “gealului” Oprea; acestea fiind doar cele mai mediatice cazuri de impostură academică /dacă nu-i punem la socoteală – pe alt palier – pe foştii prim-miniştri Victor Ponta, Sorin Grindeanu și Mihai Tudose) are prin ce surprinde: un om cu o diplomă de Bacalureat suspectată a fi falsă şi obţinută la peste 30 de ani, imediat ce ajunge “pe funcţii” începe să cumuleze titluri şi grade universitare. În mai puţin de 10 ani omul “se face” profesor universitar, e habilitat să conducă doctorate şi – culme a împlinirii! – devine membru al Agenţiei Române pentru Asigurarea Calităţii în Învăţămânul Superior. “Cum e cu putinţă aşa ceva?” – vuieşte toată presa. Nu ştiu alţii cum sunt, dar mirarea aceasta, mie unuia, mi se pare în bună măsură simulată. Ceea ce e şocant – în lumea noastră – nu e faptul că asemenea cazuri există, ci că ele ajung la cunoştinţa publicului. Pe domnul Barangă, domnul Cumpănaşu şi domnul Oprea (şi alţi câţiva) i-au pierdut orgoliul şi aroganţa; de vreme ce au ajuns acolo unde au ajuns, dânşii şi-au închipuit că li se cuvine totul (nu uitaţi că cel puţin doi dintre ei au aspirat la funcţia supremă în stat). Numai că, la vârf, mizele sunt foarte mari, concurenţa e acerbă şi orice detaliu ce poate discredita un competitor e mai valoros ca aurul. Doar “la bază” lucrurile – în acest caz diplomele, titlurile şi gradele universitare – sunt ieftine şi se pierd în cenuşiul mediocrităţii. “Băieţii deştepţi” ştiu unde să se oprească şi – tocmai de aceea – fac o carieră “fără surprize” şi ajung să se bucure de o pensie, nu neapărat “specială”, dar cu un cuantum similar (dacă nu chiar superior) acelora.
Puţină istorie – în ciuda a ceea ce normativizează ştiinţele matematizate de azi – nu strică niciodată. Când eram în liceu şi voia să mă amuze, tata îmi povestea de hârtia ce se îngălbenise la avizierul facultăţii, în vremea studiilor lui (a doua jumătate a anilor ’60), pe care scria că “nu pot fi cadre universitare superioare – profesori şi conferenţiari – cei care nu au liceul, sau nu au decât liceul.” Era vorba, în mod evident, de “mica epurare” – de după 1965 – a celor care ajunseseră în Universităţi pe valul “construcţiei socialismului”, a proletcultismului şi a “originii sănătoase”: adesea oameni fără nici o pregătire, cu o pregătire precară sau cu o slabă legătură cu domeniul în care erau puşi să predea. Ne-am putea închipui că au fost daţi afară, odată ce-a venit “ordin de sus” că sunt necesare studii superioare, că media contează la repartiţie şi chiar că avem ceva de învăţat de la duşmanul de până mai ieri – Occidentul capitalist. Fără îndoială, aşa au păţit cei care n-au înţeles că Partidul “şi-a schimbat linia”, dezamăgiţii “internaţionalismului” căzuţi în alcoolism ori cei rămaşi fără nici un fel de protecţie. Pe alţii i-a recuperat “aparatul” şi “le-au fost încredinţate alte munci”. Însă au fost şi unii care au rămas la locul lor: “s-au învârtit” de diplomele necesare, s-au pierdut în masa inofensivilor (tata îmi povestea de “tovarăşul” care preda “Drept cooperatist”) sau chiar au revenit – ba concilianţi, ba autoritari (după cum bătea vântul) – la şedinţele BOB-ului şi s-au menţinut “pe post” până la pensie (uneori după 1989). Eu însumi am prins în şcoala generală o doamnă care – după propria mărurisire – făcuse în regim accelerat şcoala de partid Zoia Kosmodemianskaia (şcoala de partid, nu celebrul liceu din Bucureşti!) şi (nu mai ţin minte, într-un an sau doi) ieşise profesoară. A rămas până la finele carierei în cel mai bun liceu al oraşului în care am crescut.
Apoi, a venit Revoluţia şi prin toţi coclaurii patriei au răsărit universităţi. Oameni care predaseră la un Liceu Industrial, animaţi de “spiritul de iniţiativă”, au pus ochii pe o clădire istorică neretrocedată şi s-au apucat de făcut câte o Alma Mater ...-iensis. La început era penurie de profesori şi cei plini erau, de regulă, pensionari ai marilor universităţi (pe vremea aceea oamenii se pensionau la 60 de ani!), pe care ajustările leului din anii ’90 îi împinseseră în pragul mizeriei. Acum se pomeneau, pe lângă pensie, şi cu 3 – 7 salarii aferente “normelor” la zecile de grupe cu care ar fi avut de-a face. “Ar fi avut”, căci nu întotdeauna se deplasau pentru a avea realmente un contact cu cei care se presupunea că le sunt studenţi. Universitatea le tipărea cursul, care se vindea şi el bine, un asistent dornic de carieră ţinea (la un loc) orele de bază şi seminariul, de aşa manieră că – în acel timp în care legile se schimbau cu o viteză ameţitoare – totul mergea bine şi nimeni nu avea nimic de pierdut. “Băiatul de comitet” care a iniţiat afacerea a intrat ca doctorand – culmea! – chiar la “Domnul Profesor” invitat de Catedra (precursoarea Departamentului) lui să ţină “cursul magistral” şi (pe valul “reformelor” accelerate din acele vremuri) a ajuns lector, conferenţiar, şef de catedră şi, uneori, decan chiar înainte de doctorat. Când a venit şi acesta “s-a făcut” profesor plin şi coordonator de doctorate. Şi, uite aşa, oameni cu stagii consistente în Liceele (Agro)Industriale ale Patriei Comuniste au ajuns în câţiva ani de capitalism profesori universitari şi îndrumători de teze doctorale. Ştie cineva câţi sunt de toţi? Mă tem că singura evaluare onorabilă ar sta în două cuvinte: nu puţini.
Apoi, universităţile noilor profesori au început şi ele “să producă”, ba încă (ne aflăm în epoca fastă pentru diversele facultăţi dintre 1995 şi 2005), la capacitate maximă. Oamenii care au venit cu o idee relativă la ce vor să facă, sau au descoperit la ce sunt bune studiile pe perioada lor, s-au dus pe posturile pentru care încă era conscurs, la stat sau în privat, (apoi) în străinătate; iar cei “din aparatul de stat” care au venit doar pentru patalama (căci, de la un moment dat, le era cerută) s-au înors “pe post” odată ce au primit-o. Cu excepţia acestora, rămân două categorii – greu de definit, dar foarte vizibile – ale lumii noastre: “băieţii deştepţi” şi rudele. În noua lume, au şi ei nevoie de o diplomă. Şi nici nu era greu de “aranjat” aşa ceva în epoca cohortelor de sute de înscrişi la specializările la care trag oamenii influenţi şi neamurile (drept, economie, administraţie publică). Acolo unde erau câte 7 – 800 în an şi peste 100 în grupă, cine îi (mai) putea şti pe toţi? Evident, fiecare absolvent are amintiri din acel timp şi mulţi veţi spune: “Domnule, era cum era, dar examenele – cel puţin acelea care contau – se dădeau pe bune.” Poate, n-aş îndrăzni să mă pronunţ pentru toate cazurile. Dar restanţele? Dar al 5-lea “re” (căci, de la un moment dat, s-a introdus “procedura” restanţelor cu taxă; dacă plăteşte, studentul îşi poate da examenul de câte ori vrea)? Ştie cineva cine a fost de faţă la al 5-lea “re”? A văzut cineva toate lucrările pe baza cărora s-au trecut notele în catalog? E aşa de greu să mai adaugi unul (la peste 700), mai ales dacă “ţi l-a recomandat” domnul Decan (sau domnul Rector)? “E băiat bun, da’ nu poate să vină acum. Ceva ştie el, nu de 10; da’ cât să treacă....” Cel care dă note nu le dă din averea proprie şi să te pui rău cu domnul Decan nu e chiar un lucru recomandabil. Şi cu atât mai puţin cu domnul Rector. Vine şi licenţa: orice profesor are la Catedră un dulap burduşit cu lucrări din diverse epoci. Nu e o mare minune să schimbi titlul uneia sau să croşetezi din trei una nouă. Mai ales dacă ţi-o cere domnul Decan/Rector. Şi dacă – în plus – tânărul (sau mai puţin tânărul) canditat se arată foarte “recunoscător”. “Procedura” prevede prezentarea unui power-point la susţinere; ca atare, tot ceea ce trebuie să ştie candidatul e să citească cu voce tare. Altfel spus, cu cunoştinţe de clasa a II-a poţi lua o diplomă universitară. Câţi îşi vor fi luat în felul acesta diplomele? Iarăşi, cred că răspunsul stă în aceleaşi două vorbe: nu puţini. De astă dată avem şi o mărturie: televizorul (mai nou internetul). După cum vorbesc şi scriu o mulţime din oamenii “ce s-au ajuns”, pare-se că pentru ei marele hop e, în continuare, şcoala primară.
Mai e o problemă cu universităţile noastre: apărute târziu (în a doua jumătate a secolului XIX), formând – până la un punct (de la care intervine străinătatea) – puţinul nostru personal specializat, instituţiile de învăţământ superior beneficiază în imaginarul public de un dublu prestigiu: acela de centre ale luminii cunoaşterii şi de antecamere ale marii politici. Drept care, oricine vrea să-şi schimbe look-ul public ştie că patina studiilor face minuni (mai ales în ochii electoratului). Astfel că, destul de devreme, oamenii “urcaţi pe val” în vremea măririi şi, mai apoi, a spargerii Frontului Salvării Naţionale au devenit clienţii noilor stabilimente de învăţmânt superior. Simbioza lor cu universităţile nu putea fi decât de bun augur: în schimbul unei diplome – una din miile pe care le conferă o universitate, reprezentanţii acesteia din urmă ar fi beneficiat de protecţie politică atunci când le era mai necesară (fonduri de împărţit generos în vremuri bune, un cuvânt “unde trebuie” când începea justiţia să se intereseze de ce nu o privea şi câte şi mai câte). Bineînţeles că “înalţilor funcţionari” de stat (şi de partid) nu li se putea cere prezenţă, examene, lucrări şi alte nimicuri ce alcătuiesc viaţa studenţească. În fapt, problema lor era decisă la o întâlnire cu domnul Rector (şi/sau domnul Decan) care se însărcina să facă – cu bunăvoinţă şi celeritate – “toate formalităţile necesare”. Astfel, unii “catindaţi” au trebuit să îndure măcar proba susţinerii; alţii nici pe aceea.
Lucrurile acestea au avut, întotdeauna, doar un caracter semi-oficial: în fiecare caz, au fost suficienţi oameni care au ştiut ce, cum şi pentru cine se face. Sigur, nu era în interesul lor ca aceste istorii să ajungă în presă (uneori afiliată şi ea unui partid sau unei administraţii locale), dar o minimă popularizare funcţiona ca o măsură de protecţie: în definitiv, de vreme ce n-a făcut-o singur, nici unul din cei implicaţi nu putea fi scos ţap ispăşitor (căci “îi putea trage după el” pe toţi ceilalţi). Chiar dacă nu s-a vorbit cu voce tare, rumori au existat despre multe asemenea istorii. Faptul că personajul lor devenea unul influent – sau, şi mai des, îşi păstra influenţa în ciuda tuturor schimbărilor – era, pe de o parte, o garanţie că “sistemul” funcţionează, pe de alta un avertisment pentru cei tentaţi să fluiere în biserică. Într-o anumită măsură, universităţile au preluat şi funcţia de cluburi ale “elitei locale” (iar “academiile” din Bucureşti şi-au împărţit între ele “elita” centrală), într-o vreme în care mijloacele de socializare ale noii protipendade erau destul de restrânse. Oameni cu acelaşi profil, cel mai adesea cu aceleaşi interese, de la un moment dat legaţi printr-o mulţime de fire, se întâlnesc şi se gratulează între ei inclusiv prin “decoraţii” universitare: diplome, premii, titluri etc. Problema aceasta poate fi inteligibilă la periferia sistemului academic (inclusiv la periferiile lui din capitală), ce e straniu e modul în care – într-un timp foarte scurt – ea se propagă către vârful lui. Odată ajunse la vârf şi certificate acolo, istoriile de la bază se solidifică şi devin de nezdruncinat. Chiar şi un scandal de anvergură poate – cel mult – să ţină prima pagină o săptămână. Apoi, afacerea se mută – şi se eternizează – în tribunale. Adevărata întrebare este: cum a fost cu putinţă acest lucru – ca învăţământul superior românesc să se prăbuşească în întregime într-un timp atât de scurt? (Când spun în întregime nu mă refer la faptul că toţi profesorii din mediul universitar sunt impostori sau corupţi, ci la faptul că cei care nu sunt astfel au ajuns să constituie insule – de normalitate intelectuală – într-un mediu care propagă în toate direcţiile carenţa etică şi lipsa de integritate).
Fie-mi îngăduit să încep cu o constatare antropologică: nu toţi (şi probabil nu majoritatea) oamenilor care fac lucruri inavuabile sunt “ticăloşi” de la natură. Cred că cei mai mulţi se dedau la practici imorale (şi – uneori – ilegale) pur şi simplu pentru că se poate, pentru că nimeni (persoană sau instituţie) nu sancţionează abaterea de la norma corectitudinii. Cumulate, lucrurile aflate la limita bunului simţ ajung să-şi genereze propriile lor norme. Şi, astfel, ne trezim cu “filiere” în care un anumit tip de impostură tinde să se formalizeze. “Academia” domnului Oprea e cel mai bun exemplu. Dar, încă odată lucrurile acestea ţin nu doar de devianţe comportamentale, ci şi de un se poate nelalocul lui, în miezul a ceea ce toţi acceptăm ca fiind normalitatea. Despre câteva asemenea se poate-uri voi vorbi în continuare.
1. Studiile sunt, din în ce mai mult, o pură afacere de diplomă sau de titlu. Cunoştinţele domeniale contează tot mai puţin căci lumea în care trăim alunecă într-o deprofesionalizare generalizată. Într-un alt timp, meseriile presupuneau o tehnicitate – un meşteşug, cum spunea Noica – ce se cerea învăţat(ă) nu doar în structurile ei raţionale, ci şi prin contactul direct cu realitatea pe care-o viza (fie ea aceea a fabricii în industrii, fie a limbii originare şi a textului de bază în “cultura înaltă”). Acum, cunoştinţele de acest ordin sunt disponibile “la liber”, realitatea (fizică şi culturală) e decupată şi compartimentată de aşa manieră că “adevăratele” cunoştinţe ale prezentului se rezumă la “abilitatea” de a construi diverse configuraţii (ca în Lego) cu aceste unităţi compactate de disciplinele canonice ale altor vremuri. De aceea se poartă diversele “managementuri”, “psihologii motivaţionale”, “studii strategice” etc., care nu sunt nimic altceva decât umbrele sub care sunt dispuse – în geometrii variabile – bucăţi diverse domenii. Unul sau altul din aceste “aranjamente” ajung “să dea lovitura” (pe valul unei mode) şi sfârşesc prin a crea “noi domenii de studii”.
2. Undeva, în amonte, e ceva şi mai grav: decuplarea culturii de învăţământ. Timp de secole, învăţarea a constat în studiul clasicilor. Integrarea raţională şi asumarea ca mod de viaţă a acestei tradiţii comune a constituit liantul civilizaţional al unei lumi a cărei dispariţie fie o deplângem, fie o celebrăm. Chiar un tratat nu era nimic altceva decât sedimentarea tasată a unei istorii a cunoaşterii. Astăzi, şcoala predă “metode şi tehnici” ţinute a fi utile şi, mai eles, eficiente în viaţă. La limită, ele constau în câteva sfaturi “băbeşti” ambalate într-o retorică sofisticată: scopul vieţii e succesul, acesta e perfect cuantificabil pe card, calea cea mai scurtă e – întotdeauna – cea mai bună, lumea e complexă, dar, cu busola succesului în mână, ne putem descurca în ea, banii şi bunele intenţii schimbă totul etc. Toate acestea sunt dublate de statistici, iniţieri în Excel, trimiteri la articole americane şi alte câteva trucuri prin care “şcoala vieţii” se amuză în Grădina lui Akademos. Cultura clasică şi efortul de-a o asimila (de-a ţi-o “apropria” – cum se spune acum) au devenit sofisticării pentru extremele societăţii: the leisure class şi the losers.
3. Dacă cultura oricum nu mai contează (şi nu se mai face, sau se face doar de formă), iar calea cea mai scurtă e cea mai eficientă, atunci mă tem că impostura e, întotdeauna, o scurtătură care fie sare peste tot, fie se joacă cu formele după ce a evacuat conţinutul. Exerciţiul cunoaşterii era – prin logica şi rigoarea lui – un criteriu de selecţie şi de performanţă. Oricât de “elitiste” îi par aceste lucruri omului actual, studiile clasice – indiferent de domeniu – conţineau şi o etică implicită pentru cel în stare să le străbată. Era vorba de o luptă cu sine însuşi, cu limitele propriei înţelegeri, cu puterea sa de rezistenţă, iar miza acestui parcurs tensionat se decanta în capacitatea lui de atenţie şi în răbdarea tenace cu care îşi făcea treaba. Tocmai de aceea, cei care ajungeau la căpătul lui erau puţini. La ora actuală lucrurile acestea nu mai ţin nici măcar de amintire. Totul s-a banalizat, s-a formalizat şi “activităţile” stau strict sub semnul bifării într-o statistică oarecare. Universităţile însăşi sunt “clasificate” (şi finanţate) după numărul de absolvenţi, astfel încât au interesul de a da cât mai multe diplome. La acest nivel, impostura nu e nimic altceva decât dezinteresul generalizat: al studenţilor faţă de ceea ce au de învăţat şi al profesorilor faţă de ceea ce au de predat. Şi unii, şi alţii “se fac că” învaţă/predau, absolut convinşi că “viaţa e în altă parte”. Diplomele se vând pe de-o parte pentru că se caută, pe de alta pentru că sunt – totuşi – foarte ieftine.
4. Pentru că nu există nici un spirit de corp profesional, nici în rândul profesorilor, nici în rândul studenţilor. Toate inovaţiile, modificările, regulamentele şi procedurile care – de decenii – au ruinat învăţământul universitar au trecut într-un dezinteres total. La vârf nu se ştie de cine (cu excepţia miniştrilor şi a rectorilor) şi de ce (dacă nu invocăm inevitabila “aliniere la normele europene”) au fost adoptate. La bază au fost întâmpinate pasiv: câţiva “întreprinzători” au găsit o cale de a profita de ele; marea masă a profesorilor le-a completat inerţial, umplând statistici cu nimicuri sau, pur şi simplu, inventând acolo unde nu avea ce spune. Genul acesta de impostură e atât de generalizat, încât nimeni nu-i mai acordă atenţie. Toată lumea “îşi face” hârtiile “aşa cum trebuie făcute”, declarând – sub ameninţarea reducerii salariale (sau chiar a “disponibilizării”) – toate “performanţele” care îi sunt cerute. Morala: o enormă minciună a “realizărilor” sub care se ascunde – cât se poate de la vedere – falimentul universităţilor. Rareori cineva a protestat împotriva acestei stări de lucruri. Şi mai arareori cineva a încercat să o schimbe.
5. Profesional vorbind, oamenii nu se cunosc pentru că nu se citesc (cunoştinţele personale – atâtea câte sunt – sunt “informale”. Şi nu se citesc dintr-o raţiune simplă: pentru că ceea ce publică nu e destinat lecturii, ci punctajelor şi dosarelor de avansare. Mai mult decât atât, oamenii scriu – atunci când scriu – cu ferma intenţie de a nu fi citiţi. (Căci, dacă cineva din domeniu ar face-o, ar descoperi în mult mai multe cazuri exact lucrurile pe care le-a pus în evidenţă în câteva – celebre – doamna Emilia Şercan.) Cum se poate realiza acest lucru? Foarte simplu; prin sistemul “Analelor”. Orice catedră are una sau mai multe “publicaţii ştiinţifice” la care colaborarea “cadrelor didactice” e obligatorie. Astfel, fiecare departament al unei universităţi scoate 4 – 8 – 12 numere anuale ale unei reviste (“legate” sau “broşate” – e esenţial!), neaprărat în limba engleză. În ţară avem cam o sută de universităţi: rezultă undeva în jur de 400 – 1200 de asemenea fascicole. Să zicem, pentru domeniile mai restrânse, 100 de bucăţi în total, a câte 100 de pagini fiecare. Per total, 10 000 de pagini. La care se adaugă “volumele din conferinţe”, cele “omagiale”, “culegerile de studii” – încă minimum 5 000 de pagini anuale. Va să zică – pentru o specialitate fără mare căutare – 15 000 de pagini anual, în engleză şi, cel mai adesea, fără nici o difuzare. Unele se mai găsesc pe internet, altele sunt “indexate” în “baze de date internaţionale”, dar majoritatea sunt într-un anonimat total. La un moment dat, în urmă cu un deceniu, în cadrul unui studiu am căutat “Analele” pe un anumit domeniu; nici una din marile universităţi nu avea colecţia completă a propriilor sale publicaţii! Cât despre celelalte, câte un număr, mai curând rătăcit. S-au publicat sute de mii de pagini de asemenea “texte” pe care nu le-a văzut nimeni, niciodată. Pe ele s-au făcut “punctaje”, “dosare” şi cariere.
