Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Interesele țărilor din Orientul Mijlociu așa cum apar ele la cea de-a 75-a aniversare a ONU

de Raul Pintilie     Contributors.ro
Sâmbătă, 17 octombrie 2020, 17:01 Actualitate | Opinii


Raul Pintilie
Foto: Arhiva personala

În perioada 22-29 septembrie 2020 a avut loc la New York cea de-a 75-a reuniune anuală a Adunării Generale a ONU, marcând totodată aniversarea a tot atâția ani de la înființarea organizației. Datorită contextului actual, cauzat de pandemia de COVID-19, pentru prima dată în istoria Adunării Generale aceasta s-a reunit virtual. Șefii de state, prim-miniștrii sau miniștrii afacerilor externe ai statelor member ONU și-au înregistrat mesajele, iar acestea au fost redate de către ambasadorii fiecărui stat. La fel au procedat și liderii din Orientul Mijlociu, care au folosit această ocazie perntru a se adresa organizației și lumii întregi cu privire la diversele probleme din regiune.

Este important să ne oprim puțin asupra discursurilor rostite de aceștia în fața Adunării Generale a ONU din cel puțin două motive: în primul rând, expunerile liderilor ne indică poziția oficială a respectivului stat. Discursurile unor oficiali de rang înalt pe scena internațională ne arată clar modul în care o anumită țară se raportează la o anumită problemă pe care o consideră destul de semnificativă încât să necesite a fi adresată. Un al doilea motiv pentru care discursurile sunt demne de atenție este dat nu de ceea ce ne spun liderii, ci mai degrabă de ceea ce nu ne spun aceștia. Sinceritatea politicienilor este demnă de pus la îndoială, iar deseori pentru a fi mai convingători, aceștia apelează la diverse strategii discursive, inclusiv minciuna. În acest caz, este necesar să cuplăm cele spuse de lideri cu realitatea pentru a identifica lipsa de acuratețe în retorica acestora.

Ce subiecte au fost abordate?

Chiar dacă liderii din Orientul Mijlociu au atins în discursurile lor la cea de-a 75-a aniversare a ONU o mare varietate de subiecte, precum terorismul, amenințarea Iranului, politica externă din ce în ce mai agresivă a Turciei sau războaiele din Yemen și Siria, totuși putem identifica cele mai des menționate teme și anume chestiunea palestiniană, reforma Organizației Națiunilor Unite si critica adusă acesteia precum și diferitelor sale instituții, și situația din Libia.

Adunarea Generală a ONU reprezintă încă de la înființarea sa o platformă internațională pusă la dispoziția țărilor membre unde liderii acestora se pot adresa comunității internaționale și lumii întregi. În cadrul celei de-a 75-a reuniuni, oficialii din Orientul Mijlociu s-au concentrat în discursurile lor asupra celor mai presante chestiuni atât pentru statul pe care îl reprezintă, cât și pentru întreaga regiune. Printre temele abordate de aceștia putem aminti problema terorismului și a grupărilor extremiste din regiune, despre care, spre exemplu, regele Salman al Arabiei Saudite ne-a transmis faptul că ”terorismul și ideologiile extremiste reprezintă o amenințare majoră la adresa întregii lumi” și că regatul său nu va rămâne nepăsător în fața acelor state care finanțează terorismul și sectarianismul. Desigur, regele Salman alege să omită faptul că terorismul despre care vorbește este în mare parte bazat pe extremismul exportat masiv de Arabia Saudită de-a lungul deceniilor și include în discurs doar sprijinul Iranului pentru Hezbollah și rebelii Houthi din Yemen.

Amenințarea Iranului la adresa stabilității regiunii și aventurismul Turciei au fost printre cele mai puțin menționate chestiuni, doar șase state din 19 au făcut referire la Iran și doar trei la agresivitatea Turciei. Probabil cel mai vocal opozant al Iranului a fost prim-ministrul israelian Benjamin Netanyahu, care a lansat o ferventă critică la adresa ”rușinosului acord nuclear” încheiat în perioada administrației Obama, lăudându-l pe președintele Donald Trump pentru decizia de a sta drept în fața Iranului și pentru retragerea Statelor Unite din acest acord și menționând că republica islamică va avea materialele necesare pentru producerea a două rachete nucleare în următoarele luni. Însă Netanyahu nu menționează faptul că până la decizia lui Donald Trump, Iranul s-a supus în mare măsură condițiilor acordului nuclear, fapt dovedit de rapoartele inspectorilor Agenției Internaționale pentru Energie Atomică. În ceea ce privește Turcia, regimul de la Ankara a fost dur criticat de reprezentanții Siriei și ai Emiratelor Arabe Unite. Din partea Siriei, prim-ministrul adjunct și ministrul de externe Walid Muallem a numit statul turc ”cel mai mare sponsor al terorismului în Siria și în regiune”, acuzând totodată Turcia, pe bună dreptate, pentru campaniile repetate de stopare a alimentării cu apă a regiunii nord-estice a Siriei, lucru ce a pus în pericol viețile a sute de mii de civili. Emiratele Arabe Unite au criticat dur intervenția Turciei în Libia, despre care ministrul afacerilor externe și cooperării internaționale Abdullah bin Zayed bin Sultan al-Nahyan a spus că ”a exacerbat criza umanitară și a subminat eforturile de pace” însă sprijinul militar al Emiratelor pentru milițiile lui Khalifa Hatar au facilitat campania eșuată a acestuia de cucerire a capitalei Tripoli, campanie care a provocat semnificative pierderi de vieți omenești. Este notabilă absența oricărei remarci cu privire la Turcia din partea președintelui irakian Barham Salih, în a cărui țară regimul Erdogan duce o campanie armată împotriva kurzilor într-o flagrantă încălcare a suveranității Irakului.

Războaiele din Siria și Yemen au beneficiat de relativ puțină atenție comparativ cu situația îngrijorătoare din aceste țări, iar oficialii au avut mai degrabă o poziție comună, afirmând necesitatea unei soluții politice sub auspiciile Organizației Națiunilor Unite drept unică soluție pentru rezolvarea crizelor, și încetarea interferențelor externe. Situația internă a Libanului a fost o altă chestiune abordată doar tangențial și doar de unii reprezentanți, majoritatea dintre aceștia exprimând condoleanțe pentru victimele exploziei devastatoare din portul din Beirut și făcând apel la reforme politice și economice interne. Aici, din nou, prim-ministrul israelian Benjamin Netanyahu s-a aventurat în a arăta, folosind o hartă a Beirutului, faptul că gruparea libaneză Hezbollah depozitează armament în zone rezidențiale. La câteva ore de la transmiterea în direct a discursului lui Netanyahu, Hezbollah-ul a convocat toți jurnaliștii stabiliți în Liban la locația indicată de premierul israelian unde nu a fost găsită nicio urmă de armament.

Cel mai des menționate subiecte

Deși reprezentanții statelor din Orientul Mijlociu au abordat o multitudine de subiecte de interes pentru regiune, din cadrul discursurilor acestora putem extrage cel mai des menționate subiecte și anume chestiunea palestiniană, critica la adresa comunității internaționale și a Organizației Națiunilor Unite precum și propunerile de reformare, și situația din Libia.

Chestiunea palestiniană

În ceea ce privește chestiunea palestiniană, 15 state și-au exprimat poziția cu referire la acest subiect, cu excepțiile notabile ale Libanului, Siriei și Yemenului. Toate țările care au adus în discuție această problemă cad de acord asupra unui punct comun: suportul pentru dreptul legitim al palestinienilor de a-și înființa un stat independent și suveran, în cadrul granițelor de dinaintea Războiului de Șase Zile din 1967, cu estul Ierusalimului drept capitală. Președintele algerian Abd al-Madjid Tebboune a numit chestiunea palestiniană drept o ”cauză sacră”, președintele Egiptului Abd al-Fattah al-Sisi consideră că ”nicio altă chestiune nu este mai demnă de atenție dacă ne dorim pace în Orientul Mijlociu”, iar regele Iordaniei Abdullah II punctează faptul că acest conflict a început la scurt timp de la înființarea ONU și continuă până în ziua de azi. Emirul Qatarului, Tamim bin Hamad al-Thani a mers mai departe și a lansat un apel către ”comunitatea internațională și în special către Consiliul de Securitate al ONU să își asume responsabilitatea legală de a forța Israelul să ridice blocada impusă asupra Fâșiei Gaza.” De asemenea, majoritatea liderilor au căzut de acord asupra faptului că pacea nu este posibilă atâta timp cât ocuparea de teritorii și anexarea acestora nu sunt stopate. Președintele palestinian Mahmoud Abbas se întreabă în debutul discursului său, poate retoric, ”cât mai trebuie să așteptăm până la o soluționare justă a chestiunii palestiniene?” În continuare, critică așa-numitul Deal of the Century, învinuiește Israelul pentru subminarea soluției celor două state, denunță deciziile Emiratelor Arabe Unite și ale Bahrainului de a oficializa normalizarea relațiilor cu Israelul, și cere Secretarului General al ONU ”în cooperare cu Consiliul de Securitate al ONU și cvartetul (UE, Rusia, ONU și SUA) să înceapă pregătirile pentru o conferință internațională care să aibă autoritate deplină în a demara un proces de pace real bazat pe dreptul internațional și termenii de referință relevanți.”

Desigur, principalul opozant al acestor idei a fost prim-ministrul israelian Benjamin Netanyahu care a lansat o campanie discursivă menită să reitereze și să accentueze poziția israeliană cu privire la acest subiect. Acesta numește cerințele palestiniene ”complet nerealiste” și spune că aspirații precum reîntoarcerea la granițele pre-1967, evacuarea a mii de evrei din casele lor (care din punctul lui de vedere reprezintă ”epurare etnică”) sau absorbția a milioane de refugiați palestinieni și descendenți ai acestora ”dintr-un război lansat de palestinieni împotriva Israelului” nu au nicio șansă de realizare. Însă definiția conceptului de ”epurare etnică” în viziunea lui Netanyahu se aplică doar în situațiile în care Israelul ar avea de pierdut, nu și în cazul sutelor de mii de palestinieni evacuați forțat ca urmare a ocupației, ilegale sub dreptul internațional, și a transferului de populație în acele teritorii, ilegal sub același drept internațional, și nici în cazul campaniei continue și agresive de încercare a ștergerii identității și culturii palestiniene, începând de la gastronomie și până la oameni.

Reprezentantul Siriei și președintele yemenit Abd Rabbu Mansour Hadi s-au abținut de la a aduce în discuție chestiunea palestiniană fiind mult mai preocupați de situația internă, în special liderul Yemenului, aflat în exil în Arabia Saudită, care și-a dedicat discursul denigrării rebelilor Houthi pe care i-a numit ”puciști.” În egală măsură, președintele libanez Michel Aoun s-a concentrat pe chestiuni interne și a lansat o diatribă înfricoșătoare la adresa refugiaților sirieni din Liban cerând ca ”relocarea acestora înapoi în Siria să nu fie condiționată de soluționarea politică a conflictului” din țara vecină. Aoun alege să aducă în discuție, într-o încercare de a distrage atenția de la situația internă catastrofală cauzată de elitele politice sinistru de corupte, un subiect periculos care nu de mult timp a provocat proteste (violente pe alocuri) în Liban în timpul cărora diferiți politicieni și personalități publice au instigat la ură. În același timp, cu o insolență insuportabilă, Aoun cere sprijin financiar internațional pentru instituțiile guvernamentale copleșite de corupția politicienilor în vederea reconstruirii capitalei grav afectate de explozia din august.

Cerințele de reformare a ONU și criticile aduse la adresa organizației și comunității internaționale

Numeroși lideri din Orientul Mijlociu au criticat în cadrul discursurilor lor modul în care Organizația Națiunilor Unite și comunitatea internațională sunt organizate, funcționează și acționează în fața diverselor probleme din regiune. Unii dintre ei au făcut un pas înainte și au venit cu propuneri referitoare la reformarea organizației și în special a Consiliului de Securitate al ONU.

Din partea Omanului, ministrul de externe Yusuf bin Alawi bin Abdullah a transmis faptul că „avem nevoie să găsim modalități de a lucra împreună mai bine și mai eficient”, în timp ce prim-ministrul marocan Saad-Eddine al-Othmani a criticat comunitatea internațională pentru “lipsa de unitate și cooperare în fața pandemiei cauzate de noul coronavirus.” În egală măsură, ministrul afacerilor externe al Tunisiei, Othman Jerandi, în numele președintelui Kais Saied, a lansat un apel pentru “dezvoltarea mijloacelor de acțiune ale ONU pentru o eficiență ridicată în realizarea aspirațiilor oamenilor precum și a păcii, securității, democrației și dezvoltării.” În același timp, acesta accentuează nevoia dezvlotării de strategii centrate pe oameni drept nucleu al eforturilor internaționale. Regele Iordaniei menționează, de asemenea, faptul că pandemia provocată de noul coronavirus “ne-a arătat fisurile sistemului global”, adăugând faptul că în același timp, situația actuală “ne oferă oportunitatea istorică de a reconsidera rolul ONU și al altor organizații multilaterale și capacitatea acestora de a avea un impact mai mare în gestionarea provocărilor vechi și noi, fie ele pandemii sau conflicte.” Totodată, reprezentantul Siriei punctează spunând că “trebuie să admitem faptul că ne îndepărtăm tot mai mult în fiecare zi de principiile și valorile Organizației Națiunilor Unite și de normele internaționale deoarece alte guverne își impun în mod ilegal propriile agende asupra altor națiuni.” În final, Iranul, prin vocea președintelui Hassan Rouhani a criticat comunitatea internațională și în special Statele Unite ale Americii pentru “tot răul din regiune”, adăugând că “Statele Unite sunt vinovate, însă acestea acuză Iranul.” În același timp, critică sancțiunile aspre impuse de SUA în ultimii ani, spunând, după o lungă înșiruire de acțiuni ale Iranului înspre democrație în regiune, majoritatea complet false, și o comparație între sufocarea lui George Floyd în SUA și sufocarea Iranului, că “o asemenea națiune nu merită sancțiuni.”

Președintele turc Recep Tayyip Erdogan face încă un pas și propune reforme radicale ale ONU și în special ale Consiliului de Securitate despre care spune că “soarta umanității nu poate fi lăsată la mila a doar cinci țări”, referindu-se aici la cei cinci membri permanenți, SUA, Rusia, China, Marea Britanie și Franța și cere o restructurare a acestuia pentru a fi mai eficient și democratic. Într-o cheie asemănătoare, președintele egiptean transmite că “nu mai este un lucru acceptabil ca rezoluțiile obligatorii ale ONU cu privire la contra-terorism să rămână neaplicate” și accentuează necesitatea de a trage la răspundere acele state care încalcă dreptul internațional și rezoluțiile Consiliului de Securitate al ONU. Acesta continuă prin evidențierea importanței implementării rezoluțiilor, însă recunoaște faptul că pentru aceasta este nevoie de voință politică.

Cu siguranță Erdogan râvnește la un fotoliu de membru permanent în Consiliul de Securitate în timp ce este cert faptul că Abd al-Fattah al-Sisi nu și-ar dori deloc implementarea tuturor rezoluțiilor, fapt pentru care și menționează explicit doar acele rezoluții referitoare la contra-terorism, vechiul pretext pentru care Egiptul incasează anual sume imense, în special din partea SUA, și pe care îl folosește adesea pentru a ieși basma curată din gravele încălcări ale drepturilor omului. Însă niciunul dintre lideri nu ne prezintă o propunere exhaustivă, un plan sau un răspuns la întrebarea care macină cercetătorii de decenii întregi: Cum reformăm ONU și Consiliul de Securitate? Desigur, își doresc reformarea organizației, însă în limitele intereselor lor.

Războiul din Libia

Situația îngrijorătoare din Libia reprezintă cea de-a treia cel mai des menționată chestiune, în special de către statele din Africa de Nord situate în imediata proximitate a Libiei și care prezintă un pericol ridicat de a deveni victimele unor efecte de propagare sau contagiune provenite din țara vecină.

Două puncte comune asupra cărora liderii cad de acord în ceea ce privește conflictul din Libia sunt necesitatea unei soluții politice ca fiind unicul mod de rezolvare a crizei și stoparea interferențelor externe. Aproape toate statele fac apel la o rezolvare pe cale politică a războiului civil, care durează deja de mai bine de șase ani, bazată pe acordul de la Sukhairat din 2015, rezoluțiile ONU, și rezultatul Conferinței de la Berlin. În cazul Egiptului, președintele adaugă la această listă și Declarația de la Cairo din iunie anul acesta și care în mare parte a fost bine-venită de comunitatea internațională, dar aprig criticată de Turcia care a intervenit în Libia de partea guvernului recunoscut internațional condus de Fayyez al-Sarraj spre deosebire de Egipt care susține cealaltă tabără condusă de Khalifa Haftar. Din păcate, niciunul dintre documentele invocate de lideri nu vine cu norme de aplicare, în special documentul rezultat în urma Conferinței de la Berlin din ianuarie anul acesta care practic nu a făcut altceva decât să-i adune la un loc pe toți cei implicați intr-un mod sau altul în Libia și să cadă de acord asupra unui document care nu îi forțează în vreun fel pe cei vizați să respecte cele prevăzute în acesta. Toate acestea în timp ce Statele Unite nu au niciun fel de plan referitor la Libia.

Stoparea interferențelor străine este condamnată de aproape toate statele care au inclus în discursurile lor războiul din Libia în ideea respectării suveranității statului nord-african și a facilita soluționarea conflictului în termenii stabiliți de libieni, nu în condiții impuse din exterior. Printre cei care se opun intervenției externe se numără președintele egiptean Abd al-Fattah al-Sisi, după ce parlamentul a promulgat o lege în iulie anul acesta care permite o posibilă intervenție militară a armatei în țara vecină și Emiratele Arabe Unite care condamnă intervenția Turciei în Libia în timp ce acestea sprijină militar de ani de zile facțiunile conduse de Khalifa Haftar. Din punctul de vedere al lui Erdogan, “Turcia este singura țară care a răspuns în mod concret apelului și a oferit sprijin guvernului legitim libian.” Astfel, din perspectiva regimului de la Ankara, care nu critică în mod evident intervențiile externe în Libia, acțiunea militară și transferul a mii de extremiști și membri ai unor grupări teroriste din Siria în Libia este chiar de lăudat în condițiile în care aceștia sprijină “guvernul legitim.” Dar, bineînțeles, incursiunea în Libia servește unor interese mult mai complexe ale lui Erdogan cum ar fi resursele din Marea Mediterană, și este parte a politicii externe tot mai agresive a Turciei în regiune menite să aducă țării statutul de putere regională.

Așadar, dincolo de celelalte chestiuni menționate de către liderii din Orientul Mijlociu, putem extrage din discursurile acestora la cea de-a 75-a reuniune a Adunării Generale a ONU trei teme principale, subiecte care au fost cel mai des întâlnite expunerile lor, și anume chestiunea palestiniană, criticile și propunerile de reformare aduse Organizației Națiunilor Unite și Consiliului de Securitate, și situația îngrijorătoare din Libia.

Concluzie

În concluzie, discursurile oficialilor din Orientul Mijlociu ne indică în primul și în primul rând ce anume din multitudinea de probleme care afectează regiunea în prezent îi preocupă în special. Aici, chestiunile variază, unii lideri fiind foarte preocupați de situația internă, precum președintele irakian care dedică o mare parte din discursul său corupției sau președintele yemenit care vorbește aproape exclusiv împotriva rebelilor Houthi din Yemen. Alți lideri s-au arătat mai îngrijorați de circumstanțele din țările din imediata proximitate precum președintele egiptean sau cel tunisian cu referire la Libia. O a treia categorie s-a concentrat asupra unor chestiuni regionale, în conformitate cu ambițiile acestora, precum președintele turc Erdogan care momentan este implicat în Siria, Libia, Irak și estul Mediteranei sau regele Salman al Arabiei Saudite care atinge în discursul său aproape toate problemele cu care se confruntă regiunea în momentul actual.

În al doilea rând, puțina atenție acordată unor chestiuni precum amenințarea Iranului la adresa stabilității și securității în regiune, agresivitatea Turciei sau conflictele armate din Siria și Yemen este îngrijorătoare. Eșecul de a menționa sau condamna actele de agresiune ale Turciei în Irak sau în Marea Mediterană sau potențialul destabilizator al Iranului prin sprijinul diferitelor grupări teroriste în Siria, Irak sau Yemen este egal cu reducerea acestora la un nivel de importanță relativ scăzut din perspectiva liderilor regionali. Desigur, nu trebuie ignorat faptul că, în anumite cazuri, alianțele și afilierile regionale nu permit critica deschisă la adresa unui anume regim, precum este cazul Bahrainului a cărui rege și-a expus încă o dată într-un mod josnic supunerea totală în fața Arabiei Saudite și a Emiratelor Arabe Unite pe care le ridică în slăvi pe tot parcursul discursului. În același timp, critica la adresa Teheranului este imposibilă datorită majorității șiite a populației statului din Golf.

În al treilea rând, la fel de îngrijorătoare este lipsa de pe agendele liderilor din regiune a unor alte probleme presante care se perpetuează fără a da vreun semn de îmbunătățire. Încălcările repetate și grave ale drepturilor omului este una dintre acestea. Chiar dacă președintele egiptean ne transmite o serie de evoluții înspre bine, rapoartele unor organizații precum Human Rights Watch îl contrazic irefutabil. De asemenea, toți oficialii au eșuat în a condamna gravele încălcări ale drepturilor omului și ale dreptului internațional umanitar, care ar putea constitui crime de război și crime împotriva umanității, comise de regimul lui Bașar al-Assad și de bombardamentele Rusiei în Siria. Subiectul încălzirii climatice lipsește, de asemenea, cu desăvârșire deși prezintă un pericol real pentru multe state din regiune în următorii ani.


Citeste intreg garticolul si comenteaza pe Contributors.ro






Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















1569 vizualizari

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by