În războiul dintre „Cele două culturi” apar multe teme: unele țin de politică, altele de organizarea cunoașterii. Mi se pare însă că cea mai interesantă și mai actuală dintre teme este cea a educației. Ea s-ar putea formula sub forma unor întrebări care vă sunt, cu siguranță, familiare: Cum trebuie reformată educația pentru a arunca poduri peste prăpastia care desparte științele de umanioare? Cum cultivăm noile generații în așa fel încât să minimizăm efectele separației? Sau, mai îndrăzneț: Ce înseamnă, de fapt, un om educat? O întrebare foarte veche, dar care nu și-a pierdut niciodată actualitatea.
Preliminarii
Răspunsul la întrebarea „Ce înseamnă un om educat?” nu e deloc evident. Am vrea să-i găsim câteva trăsături universale. N-am recunoaște ca om educat pe cineva care nu cunoaște și nu înțelege măcar câteva dintre marile capodopere ale moștenirii culturale ale umanității. Asociem educației un anumit savoir-faire în societate; dar și o doză de auto-reflexivitate, și una de înțelegere a lumii.
Pe de altă parte, e greu să nu recunoaștem că există, în definiția omului educat, numeroase aspecte care țin de determinările contextual istorice. Unele țin de contextul cultural – în secolul al XIX-lea, în Anglia, erai educat dacă treceai pe la Oxford și Cambridge, știai clasicii pe dinafară, erai capabil să ții cursuri în latină și să citezi versetul corect din Scripturi (până în anii 1880 majoritatea cursurilor erau în latină, iar majoritatea profesorilor erau și preoți). La sfârșitul secolului XX, în același mediu studențesc, ținea de educația elementară să poți să știi să susții o conversație cu necunoscuți la masa de la colegiu, vorbind timpi egali cu vecinul din stânga și cu cel din dreapta, conversând (în ordinea asta) despre politică, noile apariții editoriale, piesele recent puse în scenă (despre care se vorbea în presa culturală a zilei) și bârfele din lumea universitară; să scrii în mod corect o scrisoare de mulțumire sau una în care să ceri o recomandare (arta britanică a politeții are nuanțe infinite). Mai însemna și să nu-ți vorbești de rău în mod direct colegii sau colegiul; să păstrezi aparențele politeții, în fața străinilor, chiar cu oamenii cu care erai certat la cuțite în viața privată. Sau, cel mai amuzant, să cunoști notele suficient cât să știi să cânți după partitură la slujba de Crăciun sau la nunțile colegilor.
Veți spune că toate acestea nu sunt decât aspecte superficiale și ne-esențiale ale educației. Că n-au nimic de-a face cu ce înseamnă, cu adevărat, să fii un om educat. Și ați avea, parțial, dreptate. Ele țin, într-adevăr, de suprafața omului educat. Sunt însemnele exterioare ale educației. Și, evident, ele semnifică ceva: ele dau seama de felul în care persoana care le poartă a reușit să-și modeleze caracterul, devenind un om capabil să citească și să înțeleagă, să formuleze cu eleganță puncte de vedere, să aibă curajul propriilor opinii dar și respectul pentru cele ale adversarului, să pună pe primul loc punctualitatea, loialitatea și colegialitatea (măcar la nivel declarativ, dacă nu totdeauna în practică). Să pară – sau chiar să fie – o persoană cu care se poate discuta, un om de cuvânt. Un om de încredere. S-ar putea scrie, desigur, romane despre felul în care semnele exterioare ale educației nu corespund întotdeauna educației din interior. Sau despre cum ele reprezintă, de fapt, motivul pentru care educația în colegiile Oxbridge sau Ivy League costă atât de mult. Dar nu despre asta vreau să vă vorbesc aici.
Despre forma interioară a educației
Întrebarea interesantă este alta: dincolo de forma exterioară, care este forma interioară a omului educat? Cea din care presupunem că decurg, în mod firesc, toate aceste trăsături de suprafață? Iată o întrebare la care e foarte greu de răspuns. Educatorii din toate timpurile au oscilat între două tipuri de răspunsuri. Primul ar fi ceva de genul „educația formează caracterul”. Al doilea ar merge în direcția „educația ne ajută să înțelegem cât mai fără rest lumea în care trăim”. Și cei mai mulți ar fi de acord că idealul educativ ar putea atinge, cumva, ambele obiective. Un om educat ar fi, prin urmare ceea ce, cu un termen învechit, am numi un om de caracter care, în același timp, are capacitatea de a înțelege lumea în care trăiește. Caracterizările maximaliste ale omului educat se întâlnesc de multe ori într-o serie de trăsături recurente, cel puțin aparent independente de context. Ele insistă asupra libertății interioare și autonomiei omului educat. Iată, de pildă, ce spune Matthew Arnold, la sfârșitul secolului al XIX-lea. Cultura, spune Arnold, este „urmărirea neabătută a desăvârșirii noastre depline” și pare să aibă două etape. Prima, cea în care „ajungem să cunoaștem, în toate cele care ne privesc îndeaproape, tot ce a fost spus sau gândit mai înalt pe lume.” Apoi, în a doua etapă, omul cultivat e în stare să folosească această cunoaștere pentru a produce „un flux de gânduri noi și libere cu privire la noțiunile și obiceiurile moștenite, cele pe care, până acum, le urmam neabătut, dar mecanic, crezând în mod fals că există o virtute în executarea lor disciplinată.” (1)
Un om educat, pentru Arnold, e cineva care, chiar izolat, fără cărți, și fără lecturi la îndemână, este în stare să reflecteze, să producă acest „flux de idei noi” care pun în lumină experiența fiecărei clipe. Cunoaștere, auto-reflexivitate, creativitate; iată principalii piloni pe care se construiește cultura. Cei pe care trebuie să-i construiască, la rândul ei, educația.
Sper că ajunși cu lectura în acest punct, aveți aceeași stare de disconfort ca și mine. Au toate astea ceva de-a face cu educația pe care ați primit-o? La școală, acasă, la universitate?
Ei bine, acum ne putem apropia, cred, de problema care se află exact în centrul dezbaterii despre cele două culturi.
La momentul în care C.P. Snow lansează tema „prăpastiei” dintre cele două culturi, a fi educat presupunea o fuziune imposibilă între cultura clasică, pe care paria învățământul britanic, și noile modele de înțelegere a lumii pe care le ofereau științele, pe de-o parte, și tehnologia, pe de alta. Integrarea acestor aspecte era lăsată, oarecum, pe seama celor în căutarea unei educații de calitate. Tocmai asupra acestul aspect atrage atenția manifestul lui Snow. Cultura clasică, ne spune el, formează intelectuali umaniști incapabili să mai înțeleagă prezentul, și retractili în fața viitorului. Pe de altă parte, educația științifică nu există încă; ce i se oferă celui în căutarea educației este mai degrabă un curs practic urmat de o specializare rapidă. Oamenii de știință, spune Snow, chiar dacă privesc spre viitor și au o mai bună înțelegere a prezentului, au și complexele celui care nu a reușit să integreze pe deplin moștenirea culturală a umanității în ceea ce știe să facă cel mai bine. Mai mult, cele două tipuri de educație tind să creeze oameni care nu comunică între ei; și care sunt, deci, incapabili să reflecteze împreună la provocările pe care ni le aruncă în față istoria.
Multe lucruri sunt greșite în manifestul lui Snow. Cele două culturi și revoluția științifică e un text plin de probleme, la toate nivelele (informație deficitară, argumentație mai degrabă retorică, lipsa punerii în context). Însă în acest punct cred că Snow are dreptate; ba chiar se dovedește un vizionar. Căci o bună parte din termenii în care vorbește sunt termenii în care vorbim și azi despre educație. E adevărat, însă, că în formularea problemei Snow redescoperă – poate fără să știe – termenii unei dezbateri care începuse cu foarte multă vreme în urmă.
Educația clasică și formarea caracterului
Dacă e vorba de formarea caracterului, nimic nu bate educația clasică. Avem, până la urmă, un mileniu de tradiție în spate; și toată această tradiție ne spune că pentru a forma caractere avem nevoie de modele. Și ce modele mai bune putem avea decât autorii clasici, studiați în original? Întâlnirile cu eroii homerici, cu tragedia antică, cu poezia clasică, cu Dialogurile lui Platon, cu Scrisorile lui Seneca și Meditațiile lui Marcus Aurelius sunt cele care au format, de-a lungul timpului, generații succesive de oameni cultivați. Care știau că pentru a-și ordona, disciplina și exprima emoțiile au mereu la îndemână modelele clasice de elocință și oratorie; că pentru a înțelege și a detecta ipocrizia și erorile de raționament există filosofia; în timp ce marii istorici ai antichității furnizează infinite exemple de caractere „bune” și „dezirabile”, respectiv o galerie întreagă de erori, nelegiuiri și devianțe a căror înțelegere și internalizare ar trebui să poată să țină pe oricine pe calea cea dreaptă. Sigur, de-a lungul timpului au mai fost filosofi care au atras atenția asupra insuficienței acestui model educațional, chestionând subversiv modelele primite, ba chiar – oroare – rolul modelului în formarea caracterului. Dar în afara unor voci izolate (și, poate, ar merita discuta rolul subversiv-anarhic pe care-l joacă filosofia în raport cu sistemul de educație oficial), marea majoritate a oamenilor educați au fost de acord să păstreze și să ducă mai departe acest model, adăugând, eventual, nume noi pe lista de clasici. Asta, desigur, doar până la finalul secolului XX, când aruncarea în aer a canonului a devenit sportul preferat al multor discipline. A început cu revizuirea listelor de clasici, a continuat cu contestarea termenului însuși; au fost propuse modele noi (omul sovietic, omul nou), apoi reinterpretări radicale (în cheie hollywodiană) ale modelelor vechi. Niciunul dintre acestea nu a ținut, însă; așa că în multe privințe am rămas, de fapt, la clasici; deși azi avem mai degrabă o reprezentare caricaturizată și acces indirect la ei, prin traduceri, repovestiri și remake-uri.
Educația științifică și înțelegerea lumii
Știința modernă a fost multă vreme doar un companion al filosofiei; iar cunoașterea științifică doar o parte din complexa rețea de cunoștințe, deprinderi și calități care alcătuia „omul educat”. Abia în prima parte a secolului al XIX-lea vedem cum „omul de știință” caută să se definească identitar prin cel mai vechi mecanism din lume: inventându-și un inamic imaginar. Acesta este „omul de litere”, umanistul sau poetul. Căruia „omul de știință” îi spune că o înțelegere a lumii care nu se bazează pe ultimele teorii ale științei nu poate fi decât incompletă și săracă. Însă ruptura nu este cu adevărat completă până la mijlocul secolului XX; iar unii sunt chiar dispuși să o atribuie dezbaterii inițiate de C.P. Snow. Căci Cele două culturi reușește să acrediteze ideea conform căreia știința poate constitui, în sine, o cultură, (2) în mod cu totul independent de „cultura umanistă” (redusă și ea, astfel, la un simplu domeniu al cunoașterii). Consecințele acestei idei sunt considerabile; și le vedem peste tot. De pildă, în încercarea de a da educația pe mâna oamenilor de știință care să predea publicului elemente de popularizare, asigurând într-un fel „alfabetizarea maselor”. (3) Sau, și mai interesant, în propunerile unor literați – precum Aldous Huxley – ca știința să formeze un fel de alianță cu poezia, sau măcar cu literatura, furnizându-i celei din urmă deschideri imaginative la care altminteri aceasta nu are acces. Într-un text-manifest, Știință și literatură, Huxley susține că autorii utopiilor au suferit mereu la capitolul imaginației. Că utopiile Renașterii – de la Morus la Bacon – sunt sărace în detalii și oarecum repetitive. Că abia la sfârșitul secolului al XIX-lea, și abia datorită progresului remarcabil al științelor (și tehnologiei) poeții ajung să îndrăznească să viseze în limbajul și cu deschiderile imaginative pe care ideile lor le merită. E discutabil în ce măsură se poate susține argumentația lui Huxley; și, mai ales, pîn ce măsură putem spune că Jules Verne, de pildă (sau Huxley însuși) sunt mai imaginativi (și deci niște creatori de povești mai talentați) decât Morus, Campanella sau Bacon. Dar direcția ei este clară. Și în a doua jumătate a secolului XX sunt tot mai numeroși autorii care atribuie științei valențe poetice. Știința apare astfel ca noua creatoare de povești (povești fondatoare, povești eliberatoare). În fața acestei tendințe, „umanioarele”, reduse la rangul de discipline filologic-specializate, se retrag în turnurile de fildeș ale lumii academice și își pierd relevanța socială.
Propuneri de integrare
Dar toate astea nu ne rezolvă problema cu care am pornit la drum. Omul educat științific, noul creator de povești, nu mai are decât jumătate din atributele omului educat. Și-a pierdut rădăcinile, legătura cu trecutul, adesea și capacitatea de a înțelege cea mai mare pare a acestui trecut (cel puțin acea – foarte mare – parte de dinainte de revoluția științifică). Ce se poate face? Nu am, evident, un răspuns – mai ales că pe lângă prăpastia dintre cele două culturi mai avem de-a face cu una, cea dintre ceea ce a fost numit „cultura de masă” și disciplinele specializate. Cred, totuși, că există în orizontul nostru cultural câteva propuneri interesante, mai noi sau mai vechi, de la care am putea avea cu toții de învățat. Trebuie însă spus că niciuna din aceste propuneri nu s-a bucurat, la momentul la care au fost formulate, de mare succes. Și n-a avut până acum șanse de reușită. Pe de altă parte, fiecare dintre ele și-a dovedit importanța prin felul în care a fost reluată, din nou și din nou, de generații succesive, care, uneori, nici măcar nu mai știau unele de altele.
Prima dintre aceste propuneri vizează constituirea unei alianțe de parcurs între știință și literatură, una care să vizeze investigarea temelor comune celor două domenii. Există mai multe versiuni ale acestei propuneri. Aldous Huxley, în scrierea citată mai sus, propunea un soi de armonizare, de înaintare în paralel. Mai interesantă mi se pare însă versiunea ceva mai recentă propusă de Gerald Holton, profesor de fizică la Harvard și autor al multor scrieri interesante de istoria (și filosofia) științei. Holton a investigat, de-a lungul mai multor decenii, ceea ce știința și literatura au avut în comun: teritoriul imaginației. Și a venit cu o teorie conform căreia în crearea teoriilor științifice joacă un rol important elemente care țin de domeniul imaginației: așa numitele themata, idei sau cadre tematce, foarte generale, pe care le putem detecta adesea dacă citim cu atenție ce-au scris savanții trecutului. (4) Johannes Kepler, de pildă – unul dintre eroii favoriți ai lui Holton – era tributar unei astfel de gândiri tematice în care tema „armoniei lumii” juca un rol fundamental. Știința, spune Holton, a fost mereu influențată de aceste teme – și tot așa și literatura. Privind înapoi, la acest nivel putem găsi puncte de intersecție sau chiar punți între „cele două culturi”. Iar educația ar putea fi redefinită ca pe o încercare de a prelua, acomoda, înțelege și conștientiza toate aceste teme mari ale istoriei noastre.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro
