Există voci, unele dintre ele venind din partea autorităților europene sau naționale, care consideră educația financiară ca parte a domeniului mai larg al protecției consumatorilor, cu un rol preventiv, iar altele o tratează separat și complementar acestui domeniu. Originea interesului pentru educația financiară a consumatorilor se află în criza economică din 2008, care a evidențiat necesitatea furnizării publicului larg a unor informații transparente și accesibile privind produsele și serviciile financiare, a educației financiare și existența instrumentelor adecvate pentru a lua decizii financiare corecte într-un sistem din ce în ce mai complex.

Calu Monica, Asociația Consumers UnitedFoto: Hotnews

Criza din 2008 a arătat că bunăstarea financiară a indivizilor este fundamentală pentru stabilitatea financiară la nivel național și că lipsa educației financiare este unul dintre motivele care pot duce la o scădere a nivelului de trai. La capătul acestei prime crize financiare globale a secolului 21, educația financiară a început să fie recunoscută ca una dintre abilitățile individuale importante în mare parte a economiilor lumii. La baza acestui interes sporit se află și creșterea în complexitate a serviciilor financiare, evoluția accelerată a piețelor financiare la care a contribuit și digitalizarea, apariția FinTech-urilor cu consecința de a avea un număr tot mai mare de investitori-consumatori activi, posibilitatea tranzacționării pe diverse piețe ale lumii ca simplu utilizator de servicii financiare și multe altele.

În acest peisaj încărcat și dinamic, nu trebuie, însă, omisă tendința de a transfera populației o gamă tot mai mare de riscuri financiare, cu consecințe nefaste asupra multora dintre consumatorii care s-au trezit, de exemplu, cu sumele investite diminuate drastic de fluctuațiile neașteptate ale valorii fondurilor de investiții sau de randamentul negativ al acestora, supra îndatorați atunci când s-au împrumutat în valute riscante sau cu economiile ronțăite de comisioane exagerate, atunci când au apelat la simplele conturi de depozit neriscante, dar cu dobânzi minuscule. Chiar și cei prevăzători, care au apelat la diverse tipuri de asigurări de riscuri, s-au pomenit total descoperiți în fața evenimentelor neașteptate, precum actuala pandemie, care se afla enumerată în clauzele de excludere.

Ca o concluzie a crizei din 2008 au devenit evidente limitele reglementării ca singur instrument garantat să ofere protecția consumatorilor într-un mod neechivoc. Prin actualizarea strategiei europene privind protecția consumatorilor, Comisia Europeană a inițiat o agendă amplă prin care se revizuiesc sau au fost revizuite și directive vizând serviciile financiare, precum cea privind contractele de credit pentru consumatori (2008/48/CE) sau Directiva 2014/65/UE privind piețele instrumentelor financiare (cunoscută sub denumirea de „MiFID II”) și dar și crearea de noi reglementări care vizează finanțele sustenabile, pentru a crea un cadru mai sigur și mai predictibil pentru consumatorii de servicii financiare.

Totodată, educația financiară a devenit un element complementar politicilor de reglementare prudențială și supraveghere a conduitei comerciale față de consumatori în domeniul financiar.

Dacă ar fi să asemănăm însă atmosfera din timpul crizei creditelor ipotecare din 2008 și momentul dificil în care se află din nou populația din cauza neașteptatei apariții a unei pandemii, vedem că și atunci și acum publicul este inundat pe de o parte cu o inflație de sfaturi despre investiții, despre cum a cumpăra acum aur, a miza la bursă pe firme care exploatează zăcămintele de litiu sau să-și plaseze banii în case de la țară sunt soluțiile finale, iar ca să facă față unor șocuri viitoare s-ar putea baza pe instrumente derivate, ca produse financiare care i-ar ajuta să-și diminueze costurile sau pierderile și să-și maximizeze câștigurile. Desigur, de altă parte populația primește tot felul de prognoze alarmiste cu privire la mersul economiei naționale sau globale, multe dintre acestea venind tot de la cei care le dădeau sfaturile de investiții de mai sus. Iar toate acestea, purtau un ambalaj strălucitor de altruism și dezinteresare și denumirea de „educație financiară”.

Nu înseamnă că nu există și educație financiară onestă. Dimpotrivă, în multe țări ale lumii, ea este considerată o politică prioritară pe termen lung care vizează îmbunătățirea comportamentului financiar individual și sunt programe special concepute în acest sens, unele cu implicarea autorităților competente și a experților. Dar acestea trebuie adaptate realității din fiecare stat, pentru că una este să faci educație financiară într-o țară în care a fi un consumator care investește în fonduri de investiții, în acțiuni, obligațiuni, fonduri de pensii sau doar decide asupra unui plan de economii este o chestiune care pendulează între libera alegere a consumatorului și buna consiliere, iar problema supra îndatorării este una marginală și alta este a oferi educație financiară pe o piață încă insuficient dezvoltată chiar și pentru servicii financiare de bază, unei populații care după plata facturilor curente și a ratelor lunare, mai rămâne cu o sumă atât de măruntă încât e inutil să mai fie depusă doar ea într-un cont de economii sau de depozit, iar un eveniment neașteptat poate duce la apariția unui blocaj financiar.

De exemplu, datele Eurostat de dinainte de pandemie, arătau că media europeană a populației care nu ar fi putut face față unei cheltuieli neașteptate era de 32%, cu România situându-se în partea de sus a mediei, cu aproximativ 45% din populație, după Croația (52%), Letonia, Grecia, Cipru și Lituania. Mai puțin de una din patru persoane nu au reușit să facă față cheltuielilor financiare neașteptate în Danemarca (23%), Cehia și Țările de Jos (ambele 22%), Luxemburg, Austria și Suedia (toate 20%, date din 2018), precum și Malta (15%).

Cu siguranță, criza corona virusului a fragilizat și mai mult finanțele personale ale românilor și a ridicat procentul celor care ar intra în dificultăți financiare din cauza unor cheltuieli neașteptate, astfel încât nu este exagerat să estimăm că una din două gospodării trăiesc practic, de pe o zi pe alta.

De aceea, dacă tot vorbim despre educație financiară, trebuie să avem în vedere inclusiv conceperea inițiativelor de promovare a rezilienței financiare cum ar fi înființarea centrelor de consiliere pentru a oferi sfaturi direct gospodăriilor în perioade de criză, cu informații despre ajutoarele financiare pe care le pot primi de la stat sau de la alte entități, acordarea de consultanță financiară în cazul supra îndatorării, utilizarea tehnologiei digitale pentru a îmbunătăți managementul finanțelor personale, iar alfabetizarea financiară să fie parte obligatorie din programa școlară. Educația financiară își poate face însă loc și în curricula universitară, prin care studenții să primească instruirea specifică domeniului în care vor activa, deoarece, nu de puține ori am văzut buni specialiști dar manageri mediocri ai finanțelor personale sau ale instituțiilor în care vor lucra.

O altă inițiativă ar fi ca băncile centrale, autoritățile de reglementare a piețelor financiare și factorii de decizie să evalueze stabilitatea financiară nu numai din punctul de vedere al băncilor sau al sistemului financiar, ci și din punctul de vedere al gospodăriilor. S-ar putea dezvolta seturi de indicatori prin care să se urmărească fragilitatea financiară a populației, pentru a se putea interveni cu măsuri țintite, totodată aceasta putând fi o modalitate complementară de a promova stabilitatea economică în ansamblu.

Precum în multe procese, nici în educația financiară nu se pot arde etape și nici nu pot fi transplantate cu rezultate bune metode neadaptate la specificul populației noastre. Dar, în același timp, degeaba există educație financiară, dacă o economie nu oferă nici venituri suficiente și nici oportunități diversificate de investiții pentru micul consumator- investitor. Iar aici e de muncă încă mult timp de acum înainte, pentru că, o regulă a educației financiare de bază spune că pe câștigurile picate din cer nu e cazul să te bazezi niciodată.

N.Red: Calu Monica este jurist cu peste zece ani de experiență în zona apărării drepturilor consumatorilor, activitatea ei derulându-se atât în România, cât și în cadrul UE. Ea este și președintele Asociației Consumers United/Consumatorii Uniți