Activistul dogmatic este foarte uşor de recunoscut în zilele noastre. Acesta îşi expune ideile fără a lua în calcul un posibil refuz care ar putea veni, din diferite motive, din partea auditoriului. Pentru activist, totul este clar, precis şi, în consecinţă, fără nici o posibilitate de a pune sub semnul întrebării sau de a modifica în vreun fel ideile şi planurile prezentate de acesta sub forma unei aplicări sau inaugurări iminente.
Alte două elemente caracteristice ale activistului dogmatic sunt cerşetoria sentimentală şi ignorarea de către acesta, cu o nonşalanţă dezarmantă, a experienţei existente în cazul unor proiecte asemănătoare – care au rămas la stadiile de bune intenţii sau cai verzi pe pereţi. Pe acest fond, nimeni nu poate schimba ceea ce este expus de către activist cu un egoism cinic atâta vreme cât grupul din care acesta face parte nu decide, la un moment dat, aplicarea unui alt plan – care poate fi chiar şi diametral opus faţă de cel dintâi. Orice discuţie pe tema unei hotărâri raţionale şi orice solicitare privind expunerea dovezilor pe care se bazează ideile sale sunt respinse direct şi constant de către activistul care îşi admiră propria suficienţă a cunoaşterii şi, mai mult decât atât, o declamă public ori de câte ori i se oferă ocazia şi încearcă să o impună lumii înconjurătoare. Totodată, acesta devine suspicios în mod brusc şi bănuieşte, fără a deţine vreo dovadă, faptul că în spatele contestatarilor paşnici ai ideilor pe care le propagă se află diverse interese şi forţe oculte, care pot pune în pericol planurile grupului din care activistul face parte.
Câteva caracteristici ale activistului dogmatic, enumerate mai sus, au fost evidente şi în campania electorală care s-a desfăşurat în anul 1946 în România, iar un element central al expunerilor care au apărut atunci în ziarul „Scânteia”, pentru a sprijini pe activiştii comunişti, a fost cerşetoria sentimentală. Un exemplu în acest sens este o scrisoare pe care cetăţeanul Gheorghe Dumitru ar fi trimis-o la 7 martie 1946, la redacţia publicaţiei comuniste. În epistola respectivă se povesteau, într-un stil patetic, câteva evenimente din anul 1907 la care autorul ei ar fi fost martor ocular.
Deşi Nicolae Iorga a fost contemporan cu evenimentele tragice desfăşurate în România, în anul 1907, eruditul şi prolificul istoric nu a menţionat atunci şi nici ulterior, în operele sale, numărul exact al ţăranilor care au murit în timpul răscoalei care a izbucnit în acel an, în nordul Moldovei şi s-a răspândit până în sudul şi sud-vestul ţării (judeţele Vlaşca şi Dolj fiind doar două dintre focarele principale ale răscoalei).
Numărul celor decedaţi în răscoala din 1907 era controversat chiar şi în momentul publicării, în anul 1938, a volumului „Enciclopedia României”. Istoricul legionar Mihail Polihroniade a afirmat atunci, fără a aduce probe în sprijinul ideii sale, faptul că era vorba despre 11.000 de morţi, rezultaţi în urma represiunii armate ordonate în luna martie 1907 de guvernul liberal condus de Dimitrie Sturdza.
Cu toate acestea, activiştii Partidului Comunist Român nu au ezitat să menţioneze numărul respectiv în timpul campaniei electorale din anul 1946, fără a avea vreo dovadă privind veridicitatea sa şi fără a aminti despre istoricul legionar Mihail Polihroniade (un inamic al comuniştilor până la moartea sa violentă, la 22 septembrie 1939). Mai mult decât atât, în ziarul „Scânteia” au apărut diferenţe semnificative privind numărul de victime chiar în scrisoarea lui Gheorghe Dumitru, apărută în publicaţia comunistă la 18 martie 1946: 11.000 (în titlu), respectiv 25.000 de ţărani ucişi (la sfârşitul declaraţiei).
Spiritul ignar şi dorinţa de autovictimizare dominau în epistola lui Gheorghe Dumitru, iar textul său a fost adaptat pentru utilizarea în lupta politică din 1946, desfăşurată de comunişti împotriva Partidului Naţional Liberal şi Partidului Naţional-Ţărănesc. Minciunile inserate în scrisoare făceau parte din arsenalul propagandiştilor P.C.R. şi, cu cât se exagera mai mult, cu atât puteau să atragă atenţia şi voturile cetăţenilor analfabeţi din România, cărora li se citeau extrase din ziarul „Scânteia” la adunările organizate de activiştii comunişti. În acelaşi timp, ei repetau mereu faptul că guvernul condus de dr. Petru Groza le-a dat pământ prin legea reformei agrare, emisă la 23 martie 1945 şi, în consecinţă, ţăranii aveau datoria să voteze în favoarea acestuia şi a alianţei electorale conduse de comunişti.
Este adevărat faptul că analfabetismul era o plagă de care se făceau vinovaţi politicienii care au condus România până în anul 1946, iar lipsa de educaţie elementară a cetăţenilor, în special a celor din mediul rural, a fost speculată de liderii comunişti români în campania electorală din acel an. Autorităţile sovietice au fost conştiente de situaţia respectivă deoarece Teohari Georgescu i-a spus lui Iosif Stalin la Moscova (3 aprilie 1946), în prezenţa lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, că aproximativ 40% din populaţia României era analfabetă. Reacţia dictatorului sovietic a fost instantanee: „Mulţi analfabeţi. Cred că trebuie să daţi dreptul la vot de la 21 de ani în sus. [...] Daţi dreptul de vot de la 21 de ani în sus şi dreptul de a fi ales de la 25 de ani”.
La aceeaşi întâlnire de la Moscova, Iosif Stalin a hotărât ca un milion de dolari să fie puşi la dispoziţia liderilor comunişti din România pentru campania electorală din acel an. Suma respectivă a fost schimbată în lei pe piaţa bursieră din România, la un curs de 30.000 lei pentru un dolar – în condiţiile în care cursul real era de 40.000 lei pentru un dolar, iar cel oficial era de 10.000 lei pentru un dolar.
Vânzarea de către sovietici a unei sume mari de dolari pe bursa din România s-a desfăşurat în condiţiile în care guvernul condus de dr. Petru Groza încerca să limiteze efectele negative generate de inflaţia galopantă din ţară. Ca ordin de mărime, suma oferită de sovietici pentru finanţarea campaniei electorale a comuniştilor români (30 miliarde de lei) poate fi comparată cu valoarea tuturor produselor româneşti livrate lunar Uniunii Sovietice în primăvara anului 1946 (13 miliarde de lei), în conformitate cu Convenţia de armistiţiu încheiată la Moscova, la 12 septembrie 1944.
După trei ani de la publicarea scrisorii lui Gheorghe Dumitru în ziarul „Scânteia”, cetăţenii români au constatat că Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Emil Bodnăraş, Vasile Luca şi alţi lideri comunişti, aleşi deputaţi la 19 noiembrie 1946, au decis cooperativizarea agriculturii. Astfel, pământul primit în anul 1945 şi de votanţii Partidului Comunist Român urma să fie înglobat în sistemul colhozurilor, promovat în special de Ana Pauker – desemnată ca responsabilă din partea partidului pentru ducerea la îndeplinire a acelui plan.
Metodele impuse de Ana Pauker şi de membrii comisiei politice pe care o coordona pentru a convinge pe ţărani să se înscrie în cooperativele agricole de producţie au fost preluate din arsenalul folosit de comuniştii sovietici împotriva ţăranilor înstăriţi din U.R.S.S. Apoi, la reuniunea din 10 octombrie 1950 a Secretariatului C.C. al P.M.R. (la care Ana Pauker nu a participat), Gheorghe Gheorghiu-Dej a menţionat abuzurile săvârşite în momentul creării unor cooperative agricole de producţie, astfel: „Cu ce metode s-a lucrat? Cu schingiuiri, revolvere etc. Toate metodele care au fost folosite în toate părţile, de unde vin aceste metode? Nu cumva aceste metode au fost sugerate de dv. (membrii comisiei politice agricole – nota P. Opriş)? Dacă ele există în vreun material. Eu n-am citit în nici un material să se spună: «prindeţi, judecaţi, deschiaburiţi, luaţi pământul» etc.
Asemenea presiuni pot diferi de la o regiune la alta. În material se semnalează că au existat în toate judeţele. Aceasta înseamnă că metoda aceasta a pornit de undeva. Dacă n-a pornit de la noi din centru, apoi a pornit de la un alt centru, pentru că nu este vorba aici de metodele conducerii, ci categoric de metode străine. În concret dacă au fost cazuri, să ştim precis toate metodele unde şi în ce loc au fost folosite.
Vreau să ştiu totul precis pentru a trage concluzii serioase, pentru a vedea ce măsuri de reparare am putea să luăm în această privinţă.
În ce măsură au contribuit elementele aparatului de stat şi de ce aparatul de stat n-a fost stăpânit de organele sale superioare? A participat miliţia, securitatea, justiţia. În ce măsură această lipsă de disciplină şi răspundere atinge autoritatea aparatului central? Când s-a propus iniţiativa din partea aparatului de partid? Unde s-a lăsat antrenată? Concret. Şi când au fost puse organele în faţa unor fapte împlinite?”.
În aceeaşi ordine de idei, la reuniunea din 5 aprilie 1952 a Biroului Organizatoric al C.C. al P.M.R., Ana Pauker a propus următoarele: „Să încercăm în 5-6 gospodării colective experienţa sovietică. De scos salariul pe care-l primeşte de la stat. El (tractoristul din C.A.P. – nota P. Opriş) primeşte zile-muncă. Statul face economie şi el câştigă mai bine”. Dacă astăzi există o avalanşă de discursuri politice demagogice privind nivelul de trai foarte scăzut al cetăţenilor din mediul rural, trebuie să se înţeleagă în primul rând faptul că există o legătură între pensiile insignifiante primite de aceştia şi propunerea făcută de Ana Pauker la 5 aprilie 1952, privind neacordarea de salarii pentru ţăranii din cooperativele agricole de producţie care erau tractorişti. Principiul contributivităţii la sistemul de asigurări sociale de stat, clamat în zilele noastre de politicienii demagogi, nu poate fi aplicat sub nici o formă în cazul menţionat.
Este evident că întrebările formulate de Gheorghe Gheorghiu-Dej la şedinţa din 10 octombrie 1950 a Secretariatului C.C. al P.M.R. o vizau în primul rând pe Ana Pauker – vinovată pentru seria de abuzuri săvârşite de autorităţile locale împotriva ţăranilor şi care, în acelaşi timp, constituia un pericol pentru supremaţia lui Dej în fruntea partidului. În paralel, se poate observa şi atitudinea demagogică a liderului suprem al P.M.R., care a ieşit în evidenţă la 19 noiembrie 1952, într-o şedinţă a Biroului Politic al C.C. al P.M.R. la care Ana Pauker nu mai avea dreptul să participe. Cu acel prilej, Gheorghe Gheorghiu-Dej a propus să fie analizată situaţia cetăţenilor arestaţi abuziv de autorităţile locale, perioada în care aceştia ar trebui eliberaţi (înainte sau după campania electorală organizată pentru alegerea deputaţilor pentru Marea Adunare Naţională) şi a învinovăţit-o pe Ana Pauker pentru greşelile săvârşite la sate, astfel: „Mi se pare că noi atunci n-am fost aici. Dispoziţia a fost aşa dată: să se aresteze în fiecare comună 1-2-3 chiaburi – a fost o normă – cum şi pentru ce anume, nu interesa, ci să se aresteze, să se facă judecată la faţa locului, să fie convocaţi ţăranii. Aceasta ca un mijloc de presiune asupra ţăranilor. Faci acest lucru, însă legal. Dar aşa cum s-au dat dispoziţiile a împins la acte abuzive. Au invitat ţăranii la judecată, în multe locuri s-a cerut unora din ţăranii din sală să ia cuvântul şi să condamne atitudinea şi acţiunea chiaburului şi în loc de aceasta nu lua nimeni cuvântul, în plus, când le dădea 10-15 ani muncă silnică, începea un hohot de plâns la femei, neţinând seama de relaţiile chiaburului, de influenţa lui. În loc să ai efectul dorit, ai o solidarizare politică foarte puternică cu chiaburul. [...]
Cu privire la chiaburii preveniţi, după caz. Sunt şi azi cazuri când chiaburul n-are cu ce însămânţa, vine la Tribunal, la Miliţie, la organele de stat şi cere să fie băgat în închisoare că n-are cu ce să însămânţeze. Este o situaţie reală. Pentru că au fost făcute sechestrări, s-au luat toate obiectele, totul, pentru îndeplinirea obligaţiilor la colectări; i-au luat vitele, porcii, i-a vândut şi şi-a cumpărat cereale şi [le-]a dat [la stat]. Alţii n-au avut, n-au dat şi s-au dus la puşcărie. Sunt multe cazuri din acestea. [...]
Există o singură temere, dacă este bine să dă drumul (cetăţenilor arestaţi în mod abuziv – nota P. Opriş) în toiul campaniei electorale. Mergând aceştia acasă şi întrucât în închisori pot fi şi legionari, nu arestaţi pentru legionarism, să nu facă vreo legătură. Al doilea, să nu creeze cumva atmosferă (negativă de către – nota P. Opriş) cei care se întorc în localităţile respective. [...] Să ne închipuim un asemenea om întors acasă din închisoare. Cu el s-a stat de vorbă înainte de i s-a dat drumul şi i s-a arătat: uite un act de clemenţă, de omenie faţă de voi, deşi aţi greşit, n-aţi procedat bine. Nu în sensul că s-a făcut o greşeală că au fost arestaţi. El să vadă prin măsura aceasta o măsură de mărinimie luată de guvern şi înainte de a le da drumul să-i dăscălească, să le spună (subl.n.)”.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.re
