Într-un articol din 2013 scriam că “ne așteaptă un drum lung” pe care noi, cetățenii României, trebuie să îl parcurgem. Eram la metrou când mă gândisem la aceste cuvinte, înfrigurată și fără voce, după ce mărșăluisem cu alte mii de oameni prin cartierele Bucureștiului ca să protestăm împotriva transformării Roșiei Montane într-o groapă de cianuri. Trecuseră câteva săptămâni de când, duminică de duminică, treceam pe sub balcoanele bucureștenilor ca să protestăm. Luaserăm la pas Militari, Tineretului, Militari, Giulești; ne dădeam câte un punct de reper și apoi porneam kilometri întregi pe marile bulevarde, după care ne înfundam pe străduțe. Strigam și scandam: ieșiți din casă dacă vă pasă! Ieșiți din casă dacă vă pasă!
Balcoanele rămâneau, însă, goale, geamurile neluminate, deși uneori reușeam să zărim siluete în întunericul din case în care mulți bucureșteni se ferecaseră. Oricâtă speranță ne dăduseră acele lungi și friguroase marșuri, refuzul bucureștenilor de a ni se alătura, ne epuiza. În acea seară, la metrou, mă uitam la chipurile prietenilor mei cu care mersesem în marș în fiecare duminică, chipurile epuizate ale prietenilor mei, și îmi era teamă că ne va apuca deznădejdea, că ne va apuca resemnarea. Pentru că noi nu voiam să salvăm doar Roșia Montană, noi voiam salvate pădurile, orașele, oamenii. Noi voiam educație, sănătate, parcuri. Noi voiam soluții inovatoare la crizele existențiale care ne băteau (ne bat) la ușă, cum e încălzirea globală. Noi voiam o altă clasă politică, o altfel de administrație, comunități în care să trăim împreună, din ce în ce mai frumos. Or, în acea seară cu zloată din noiembrie, visul acesta al unei altfel de Românii părea din ce în ce mai îndepărtat. Atunci mi-am dat seama că, pentru a împlini acest vis al unei Românii mai bune, trebuia să fim noi altfel de cetățeni. Că, pentru a schimba clasa politică, pentru a schimba administrația, școlile, spitalele, trebuie să începem cu noi: era nevoie de o schimbare de paradigmă a ceea ce înțelegem prin cetățeni.
Definiția clasică a cetățeanului este aceea de “membru a unei comunități politice, care se bucură de drepturi și care se achită de responsabilitățile ce provin din calitatea de membru”. În celebra definiție dată de Diderot în Enciclopedia din 1753, cetățeanul este cel care are drepturi “qu’il se réserve et dont il ne se départ jamais” (pe care și le însușește și de care nu se desparte niciodată – n.a.). Un aspect îmi atrage mereu atenția la această definiție veche de peste 200 de ani: cetățeanul este acea persoană dinamică, mobilă, ce acționează constant și care își actualizează în mod continuu calitatea de cetățean prin acțiunile sale: dacă dăm sau nu șpagă, dacă luăm atitudine când se comite o nedreptate sau fărădelege sau dacă, dimpotrivă, întoarcem privirea și ne facem că nu vedem, dacă facem chetă ca să îi luăm cadouri luxoase învățătoarei copilului nostru sau încercăm să creăm condiții mai bune pentru toți copiii și toți profesorii. Fiecare acțiune pe care o facem ne validează sau nu statutul de cetățeni – e ceea ce am înțeles în acea seară de noiembrie, la metrou. Prietenii mei și cu mine alesesem să nu întoarcem niciodată privirea, să sunăm la Direcția de Mediu dacă observam o toaletare abuzivă, să anunțăm poliția dacă asistam la o agresiune, să nu dăm șpagă, să nu facem chete, dar cum îi convingeam și pe ceilalți? Cum creăm încredere într-un spațiu comunitar dislocat de comunism, tranziție, mineriade și jaf generalizat?
Miza a fost exemplul personal: tot mai mulți dintre prietenii mei au intrat în politică, au constituit partide, au candidat, au votat, au creat și activat în ONG-uri. Rezultatele de la alegerile locale din 2020 sunt rezultatul tuturor acestor alegeri personale: de a pune umărul, de a construi, de a fi tenace, de a găsi soluții și, mai ales, de a avea încredere.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
