Fiicei mele, Maria
Preambul
Gabriel Liiceanu are vocația evanghelizării, adică a transmiterii veștii bune, a mesajului spiritual, de la un iluminat, la omul obișnuit. În anii deplinei afirmări, Gabriel l-a livrat pe Noica, întregii comunități culturale românești. În “anii târzii”, ne livrează mesajul cristic, încărcat de 2000 de ani de cultură, trecut prin filtrul îndoielilor și exegezei personale. De altfel, Gabriel este un nume potrivit pentru un vestitor, fiindcă în scrierile sfinte, e atribuit arhanghelului, specializat în mesager (p. 239 / ne vom referi în acest fel, sistematic, la pagina cu numărul respectiv din Isus al meu, [1]). Îngerul Gabriel există în Vechiul Testament, dar capătă rolul de mesager de-abia în Noul Testament. Așa că Gabriel e singurul evanghelist cu nume de înger-mesager (p. 107).
Dogma trinitară
Orice comentariu, care își propune să fie util, începe critic. În speță, vom observa că prima carență a evangheliștilor este inadecvarea la dogma trinitară. Evangheliile conțin mai multe pasaje în care Fiul apare ca inferior Tatălui. Despre revenirea Fiului pe Pământ “nu știe nimeni, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Matei, 24:36); sau: “Tatăl este mai mare decât mine” (Ioan 14:28).
Evanghelia după Gabriel abundă în pasaje care trimit în derizoriu dogma trinitară. Aceasta “sfidează logica și rațiunea”, pentru că nu există “criterii de adevăr”, nici măcar de “verosimilitate”. Filioque e un simplu “detaliu”, “un chițibuș”. Gabriel creditează critica lui Tolstoi, superficială și neavenită, după care prin dogma trinitară “e subminată încrederea … în rațiune”. Criticile naive ale teoriei relativității sună identic.
Să fie oare teologia – catolică, ortodoxă, protestantă – într-o situație atât de catastrofală, iar efortul atâtor minți strălucite, o irosire?
Teologii sunt fizicienii lumii medievale
Fizicienii sunt teologii lumii moderne – spunea Noica: ei trebuie să dea seama de tot. O afirmație echivalentă este cea aleasă drept titlu al acestui paragraf.
Este un loc comun faptul că fizica modernă este extrem de ne-intuitivă – chestiune pe care am amintit-o în diverse contexte. E greu de acceptat că un punct material și o suprafață infinită vălurită descriu simultan același obiect – ne referim la dualismul corpuscul – undă, fundamentul mecanicii cuantice. Sau că un astronaut care plecă în cosmos, deplasându-se cu viteze foarte mari, găsește, la întoarcerea pe Pământ, că oamenii au îmbătrânit mult mai mult decât el; ne referim la faptul că timpul se scurge diferit în sisteme de referință diferite, una dintre concluziile elementare ale teoriei relativității. Fizica modernă este în mod inevitabil neintuitivă, întrucât se ocupă esențialmente de mase mici și viteze mari, în timp ce intuiția noastră este dobândită în experiența cotidiană, în care masele sunt mari, iar vitezele – mici.
Imaculata concepție și dogma trinitară nu constituie subiecte mai puțin paradoxale decât fizica cuantică [nota *1]. Se pare că această observație este un loc comun pentru generațiile tinere de teologi [2].
“Tot ce-a urmat cu Sfinții Părinți și cu nașterea teologiei și a “dogmaticii” este cea mai barocă bătaie de câmpi.” (p. 110). Am citat una din frazele cele mai vulnerabile ale cărții.
Teologia se naște, practic, odată cu creștinismul, din necesitatea înțelegerii paradoxelor creștinismului, în principal a celor menționate mai sus. Mitologia greacă – și, de altfel, celelalte mitologii – se pretau prea puțin unei analize filozofice.
În fapt, termenul teologie apare la Aristotel, și include o analiză a naturii divinului. Dar aceste analize teologice antrenau și interesau cercuri foarte restrânse. Teologia a devenit o preocupare pentru omul obișnuit datorită creștinismului.
Prin creștinism, rezolvarea corectă a dilemelor teologice s-a dovedit a fi esențială pentru om, dat fiind că dobândise o miză uriașă: accesul la nemurire. O asemenea încărcătură a tensionat disputele religioase într-un mod fără precedent, și a stimulat tensiunile, conflictele, persecuțiile și războaiele religioase. Poate că într-un asemenea context trebuie înțelese cuvintele lui Isus: “N-am venit să vă aduc pacea, ci sabia.” (Matei 10:34).
Suficiența și ironia cu care a fost tratat uneori creștinismul în lumea modernă au favorizat trimiterea în derizoriu a teologiei. În particular, dogmatica a fost considerată mai curând o intreprindere maniacală decât un efort logic. Istorioara de mai jos își propune să arate că asemenea concluzii pot fi incorecte.
Newton și iezuiții
În contextul binomului teologie – fizică, invocat mai sus, este instructiv să amintim prima dispută academică dintre fizicieni și teologi – adică prima confruntare de idei, în care nu joacă nici un rol vreun argument de intimidare, de genul inchiziției. Disputa s-a purtat în jurul primei lucrări a lui Newton, “Noua teorie a luminii și culorilor”, publicată în Philosophical Transactions of Royal Society of London, no. 80, 1672 [3]. “Noua teorie...”, considerată – probabil corect – de secretarul Societății Regale drept cea mai importantă lucrare de fizică publicată până atunci –, avea să stea la baza spectroscopiei, dezvoltată un secol și jumătate mai târziu de Fraunhofer. La rândul său, spectroscopia avea să joace un rol esențial în studierea și înțelegerea micro- și macro-cosmosului.
În ultima frază a “Noii teorii...”, Newton se arată deschis la critici și gata să-și recunoască erorile, dacă ar fi comis vreuna. El lucrează șase luni pentru a răspunde criticilor lui Hooke, și recunoaște rapid o eroare semnalată de Huygens, în legătură cu obținerea culorii albe, prin amestecul altor culori.
Cu totul altfel decurge dialogul cu trei iezuiți francezi, dintre care cel mai incisiv este Lucas. Disputa intră de la început într-un blocaj, datorită faptului că se duce pe marginea unei lucrări scrise de un fizician, și analizată – aici – de un logician, teologul Lucas. Folosind abilitatea sa în subtile speculații scolastice, Lucas reconstruiește structura logică a argumentelor lui Newton și găsește câteva puncte slabe în teoria lui Sir Isaac. Newton este sigur de intuiția sa și de corectitudinea concluziilor sale, din punct de vedere fizic, și răspunde superficial criticilor lui Lucas. Acesta nu-și ascunde insatisfacția, care este perfect justificată: o lucrare științifică trebuie să aibă coerență logică. Newton recunoaște că articolul său ar putea avea mici imperfecțiuni, dar legate doar de “curiosities of little or no moment to understanding the Phenomena of Nature”, și nu arată nici o intenție de a le depana. Lucas nu este mulțumit de asemenea eludări ale disputei, iar Newton devine tot mai iritat în răspunsuri. “Pray trouble your self no further reconcile me with truth, but let us know your own mistakes.” În final, Newton refuză să mai primească scrisorile iezuitului (corespondența se ducea prin secretarul Societății Regale).
Polemica cu Lucas i-a provocat lui Newton o depresie serioasă. El a fost pe punctul de a se retrage din Royal Society și, timp îndelungat, nu și-a mai publicat rezultatele. Aceasta i-a periclitat recunoașterea priorității în crearea calculului diferențial și integral, construcție monumentală, realizată aproximativ simultan cu Leibnitz, și independent de el. Mai mult, în toate lucrările ulterioare, Newton a abandonat stilul colocvial din “Noua teorie...” în favoarea unuia rebarbativ, euclidian, deductiv în manieră matematică, stil care face foarte dificilă citirea operelor sale.
Newton a fost una dintre mințile cele mai strălucite ale științei, alături de Arhimede, Gauss sau Einstein, iar faptul că a fost pus în dificultate de un iezuit – mai exact, pus în imposibilitate de a răspunde unor obiecții de logică – pledează pentru valențele intelectuale ale unei discipline precum teologia. Să ne întoarcem așadar, cu reverența necesară, la discutarea ei.
“Logica lui Hermes” și ereziile trinitare
Am avut iluzia că putem vedea în triunghiul logic, analizat pe larg de Noica [4] – General, Individual, Determinații – varianta logică, ori filozofică, a triunghiului trinitar, sau invers – că “Dumnezeul Trinitar este transpunerea în plan teologic a triunghiului logic, asocierea fiind imediată: Tatăl corespunde Generalului, Fiul – Individualului, Duhul Sfânt – Determinațiilor [5]. Dacă această asociere este viabilă, ereziile trinitare pot fi tratate ca maladii ale spiritului. Reamintim terminologia lui Noica, anume: catholita / acatolia at fi perceperea excesivă / carențială a Generalului (a Tatălui); horetita / ahoretia ar fi perceperea excesivă / carențială a Individualului (a Fiului); todetita / atodetia – perceperea excesivă / carențială a determinațiilor (a Duhului Sfânt). Reamintim totodată că maladiile spiritului, introduse de Noica, nu pot fi transferate mecanic în analiza teologică.
Evanghelia după Gabriel începe cu un motto surprinzător: “Dumnezeu e un ornament al lui Isus” – care trimite la o percepere excesivă a individualului – horetita. În termeni mai apropiați domeniului pe care îl analizăm, este o erezie opusă arianismului, un fel de anti-arianism.
Dacă cuvântul lui Dumnezeu ne-a fost revelat într-o manieră care să permită înțelegerea adevărului de către orice minte iscoditoare – și se pare că aceasta a fost maniera în care a predicat Isus – am putea considera un model simplu pentru Sfânta Treime. Dumnezeu are o infinitate de atribute: unele țin de gestionarea Universului; altele, de făptura umană; altele, de sfințirea lumii. Între ele este o trecere continuă: unele îl caracterizează preponderent pe Tatăl, altele pe Fiul, altele pe Duhul Sfânt. Această “diviziune a muncii” poate fi invocată în orice religie monoteistă, dar este foarte pronunțată în creștinism.
Simetria nu este neapărat “un criteriu obiectiv al adevărului” (p. 40), dar poate fi totuși considerată un “argument de verosimilitate” (p. 38). Varianta folosită în Crezul catolic – Duhul Sfânt purcede și de la Tatăl, și de la Fiul (Filioque) – simetrizează relația dintre persoanele treimice. Varianta ortodoxă – Duhul Sfânt purcede de la Tatăl – favorizează generalul în detrimentul individualului, și poate fi considerată o formă de catholită [nota *2].
Mai curând decât “variante ... ale unei învățături care nu posedă criterii de adevăr”, cele două forme ale Crezului reflectă două mentalități diferite. Pentru un occidental, cu mai multă simpatie pentru democrație, generalul și individualul pot fi puse pe același plan, în timp ce, pentru un oriental, cu mai multă înțelegere pentru autocrație, pare firesc ca generalul să domine individualul [nota *3]
Poate ar fi mai corect să recunoaștem, în factorii care au defavorizat anumite erezii, nu nenorocul, ci mentalitățile, sau interesele politice.
Mentalități, opțiuni înțelepte, erezii
Occidentul l-a preferat pe Aristotel, Orientul – pe Platon. Marele teolog al Occidentului este Toma d'Aquino; al Orientului – Origene. Opera primului stă la baza catehismului catolic – adus în forma actuală de Joseph Ratzinger (care avea să devină papa Benedict al XVI-lea); cel de-al doilea a fost declarat eretic, încă din antichitate.
Iată o erezie situată, față de Continent, în partea opusă Alexandriei: britanicul Pelagius (354 – 420 sau 440) crede că omul nu este afectat de păcatul strămoșesc, fiindcă nu poți fi vinovat de ceva ce nu ai făcut. Omul se poate mântui prin propriile sale eforturi, crede Pelagius, ilustrând, avant la lettre, individualismul anglo-saxon. În acest fel, doctrina britanicului face inutilă întruparea și jertfa lui Cristos, și este declarată erezie [5]. Cu greu vom găsi o erezie printre ai cărui factori favorizanți să nu fie o mentalitate.
Unele variante ale creștinismului timpuriu încurajau comportamente incompatibile cu funcționarea unei societăți stabile: fie excese orgiastice, fie excese ascetice – inclusiv ascetism absolut în interiorul căsătoriei. În fine, alte dispute priveau organizarea bisericii: trebuie încurajată o structură de tip statal, cu o ierarhie bine stabilită, cum se susținea în Occident, în special la Roma, sau una laxă, cum se susținea în Orient, de exemplu la Corint (teză combătută de Sf. Pavel în 1-Corinteni)? [6]
Examinarea unei foarte bogate documentații [6] permite să afirmăm că teologii primelor patru secole au urmat o linie echilibrată, logică și pragmatică, pentru stabilizarea bisericii, sau – altfel spus – pentru eliminarea ereziilor.
În plan etic, a fost sprijinită ceea ce numim astăzi morala / familia tradițională, descurajându-se comportamentele orgiastice și cele excesiv de ascetice.
În plan logic, s-a urmărit diminuarea caracterului paradoxal al dogmei, atingându-se un nivel – după cum putem judeca astăzi – comparabil cu nivelul de paradox al fizicii moderne [nota *4].
În plan administrativ, au fost încurajate structurile ierarhice, care s-au conservat, în linii mari, până în modernitate.
Aceasta este, în mare, evoluția bisericii în perioada persecuțiilor și în primul secol de libertate, adică cel care începe prin edictul de la Milan din 313 [nota *5]. Evoluție care a corespuns unor necesități și a rezultat dintr-o politică deliberată, nefiind câtuși de puțin rodul unor accidente.
Ambiții politice și erezii
Odată cu începutul secolului V, liderii religioși dobândesc putere politică. Creștinismul era dominat de cei patru patriarhi – din Antiohia, Roma, Alexandria și Constantinopole. Aceste patru centre spirituale devin centre de putere politică. Ierarhizarea după criterii spirituale nu se armonizează însă cu ierarhizarea după criterii politice.
Antiohia, cel mai mare oraș al părții răsăritene a imperiului roman, păstra, cel puțin în istoria mitică, tradiția primei episcopii, create de Sf. Petru [și Pavel?]. Alexandria era orașul Sf. Marcu; Roma, orașul martiriului Sf. Petru și Pavel; dar din grandoarea fostei capitale imperiale nu rămăseseră decât amintirile. Bizanțul fusese o așezare insignifiantă în primul secol, dar devenise capitală de imperiu sub Constantin. Lipsită de tradiție apostolică, Patriarhia din Constantinopol se bucura, în schimb, de cel mai consistent sprijin politic.
A doua jumătate a primului mileniu este dominată de luptele politice ale patriarhiilor bizantine. Evoluția evenimentelor – complexă în detalii, dar simplă în linii generale – a fost expusă într-o vastă bibliografie și rezumată, de exemplu, la nivel jurnalistic, într-un articol relativ recent din 'contributors' [5]. Aici va fi schițată foarte sumar.
