Ora unsprezece o știu după bătăile clopotelor bisericilor din apropiere, ora douăsprezece după liniștea care se lasă peste cartier. În mijlocul fiecărei zile, timp de o oră, aud doar păsările, sunetul tacâmurilor și al propriei respirații. Teoretic, e liniștea la care am visat. Practic, e un fenomen pe care mintea unui om care a trăit într-un oraș mare din România nu știe neapărat unde să îl așeze, așa încât face cu el ce poate. Lipsa stimulilor specifici normalului pe care eu îl cunosc, sub semnul căruia m-am format și cu care mă confund pe alocuri, îmi provoacă un firav dar real sentiment de neliniște. Îl ignor, gândindu-mă că face parte dintr-un proces mai amplu pe care nu îl pot încă înțelege pe deplin, dar care mi se va revela la momentul potrivit - ceva ce unii ar putea numi adaptare.
Pe raftul de lângă ușă stau câteva plicuri albe, plicul standard în care primești facturi, înștiințări, documente oficiale, mai tot ce trebuie făcut, plătit, luat la cunoștință. Aici, Poșta are valoare contractuală, însemnând că orice ți-a fost trimis pe această cale se consideră a fi informare oficială. Îmi trec degetele pe deasupra lor, răsfirându-le ușor, fără intenția de a le deschide - o încercare timidă de împrietenire mai degrabă. Printre ele, un plic din hârtie embosată, cu margini aurite, mă face să îmi abandonez gândul inițial. Elin, bătrâna de 76 de ani care locuiește în clădirea de vis-a-vis, mă invită de joi în două săptămâni la ceai. Locuiesc aici de câteva luni iar ea este unul dintre puținele mele contacte. Desfac setul de corespondență cumpărat anume pentru astfel de ocazii și răspund, în cerneală, că urmează să onorez invitația.
E joi, ora trei fix și mă aflu în fața apartamentului bătrânei. Pe geamul holului se vede clădirea în care locuiesc și îmi trece prin gând să plec înapoi acasă. Rămân mai mult dintr-un sentiment de responsabilitate, același de dinaintea unui examen. Elin deschide ușa, ne zâmbim larg, îi întind cutiuța cu ciocolată locală, decorată cu o panglică și câteva flori din mătase. Ne așezăm la masa pe care este așezat ceainicul, acoperit cu o husă, o prăjitură întreagă, pe o farfurie cu picior, ceșcuțe, cleștișori, farfurioare, furculițe și alte mărunțișuri. Îmi spune că a făcut ceai negru și mă întreabă dacă prefer să îmi toarne laptele peste ceai sau ceaiul peste lapte.
Vorbim puțin despre ea, despre viața mea aici, despre faptul că ea a deținut o companie de turism și a locuit, printre altele, timp de douăzeci de ani, în Africa de Sud. Despre mama ei care a venit din partea franceză a țării și care nu s-a adaptat niciodată în cea germană. Conversația noastră ajunge, inevitabil, la România. Îmi povestește cum au privit Revoluția la televizor, cuprinși de emoție - „Ne uitam, și ne gândeam că nu veți ști ce să faceți cu libertatea voastră."
Trăiesc o reacție intensă la o remarcă pe care o consider a fi cel puțin o nedreptate, dacă nu o răutate. Obrajii îmi ard și pentru câteva minute fac eforturi să fiu prezentă în conversație. Să fie asta dezamăgire ori furie? Este oare posibil să fi fost chemată aici pentru a fi educată asupra propriei istorii? Este oare posibil ca libertatea interioară să nu aibă, în lumea astalaltă, valoarea pe care eu i-o atribuisem? Toate acestea se evaporează însă în același tempo în care se și nasc, pentru că în Rai nu se plânge, nu există dezamăgire și nici furie. Plânsul, frustrarea, dezamăgirea, furia sau suferința au rămas dincolo, ca parte din contractul pe care l-am făcut cu mine însămi, înainte de plecare.
De-a lungul anilor am revizitat constant acea zi în care mi-am văzut casa prin fereastra de vis-a-vis, în care mi-am văzut istoria prin ochii celor care au trăit-o indirect. Acum știu că, în acea după-amiază de joi, Elin mi-a vorbit despre libertatea ei, o libertate aplicată, care se definește prin proceduri, reguli, asumare, respectare, program, protocoale, educație financiară, autonomie și alte astfel de lucruri care nu se negociază și nu se pun la îndoială din simplul motiv că sunt parte din fibra societății, într-atât încât se confundă cu identitatea locuitorilor. Lucruri care, pentru un popor forțat timp de decenii să respecte, fără drept de apel, protocoale strâmbe, dezumanizante, se pot simți, în mod paradoxal, ca o lipsire de libertate. Iar libertatea noastră nu putea fi altfel decât deplină pentru a putea hrăni încercarea mistuitoare de răzbunare a trecutului.
Tentația de a crede că cea mai scurtă cale spre armonizarea lumii interioare cu cea exterioară este schimbarea locului în care trăiești este reală și justificată, fiind supusă, în același timp, granițelor unei tentații. Odată stabilită în afara României, m-am confruntat cu propria limită, cea reală și nu cea teoretică. Lucrurile nu s-au aranjat în mod organic iar eul meu născut în altă parte nu m-a așteaptat, cuminte, în casa cea nouă. Întâlnirea cu limita a declanșat însă etapele specifice unui doliu, și m-a lăsat jelind o experiență pe care o hrănisem intens în anii dinaintea plecării, dar care, evident, nu s-a materializat niciodată în acea formă absolută. E drept, o perioadă m-am blocat în negare, refuzând să accept starea de fapt și trăind cumva prin opoziție. Timpul m-a sleit însă de energia necesară unui astfel de trai, m-a înmuiat și mi-a ușurat tranziția către ceea ce este, în esență, un laborios proces de învățare.
Privind acum în urmă, nu cred că un alt scenariu ar fi fost posibil - eul meu închipuit trebuia să trăiască deplin, pentru a face posibilă desprinderea. Mutarea în altă țară te lasă fără confortul imaginat al acelei vieți care ar fi putut fi, fără o categorie de motive care să justifice un anumit grad de retragere din propria viață - la noi nu se poate. Mi-a rămas însă o viață aplicată, nu la fel de intensă, dar cumva mai aproape de un soi de echilibru.
E seară și din nou liniște. Postul național de televiziune transmite principalul grupaj informativ al zilei. Într-un studio steril, prezentatoarea poartă un costum croit în linii impecabile iar din tunsoarea dreaptă, tăiată la nivelul umerilor, nu i se mișcă un fir. Dezechilibrele vizuale de orice fel sunt practic inexistente. Totuși, cum natura umană găsește mereu o cale să își facă loc, chiar și într-un mediu controlat sau poate mai ales acolo, într-unul dintre cadre, lumina reflectoarelor se odihnește pe chipul femeii suficient cât să i se vadă cercelul rotund, cu piatră strălucitoare, din nara dreaptă. Îl văd ca pe un semn de rebeliune, o încercarea stângace de a mima un anumit grad de relaxare care o transferă instant în sfera familiarului. Acum îi observ, pe alocuri, emoțiile sau ezitările, respirația care uneori nu o ascultă și mâinile împreunate pe birou, a căror degete se caută unele pe celelalte.
