Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic
Opinie

Identitate și diferență: Șonica

de Elvira Groza     Contributors.ro
Vineri, 28 august 2020, 10:37 Actualitate | Opinii


Elvira Groza
Foto: Arhiva personala

În satul unde trăiesc proporțiile dintre etnii, semnificațiile și valorile locuitorilor tind să se răstoarne, fără ca fenomenul să aibă neapărat de-a face cu mersul istoriei, cu jocurile politice sau cu pandemia. Tendința progresivă de răsturnare a început odată cu instalarea în zonă a primilor rromi nomazi ca păstori de vite în gospodăriile românilor cam cu un secol în urmă. Cert este că majoritatea formată încă din români e amenințată de o înlocuire cu etnia rromă, prin urmare localnicii de drept anticipează, furios și adesea justificat, schimbarea în direcția răului, degradarea și decăderea totală a satului, în timp ce rromii își văd de viața lor, dincolo de bine și de rău, în colonia de pe deal numită Munte Negru, desigur. Are vreun sens să ne întrebăm de ce rromii nu se implică oficial și comunitar în povestea răsturnării, relativizării și degradării? Poate că e așa pentru că e în firea lor să nu le pese de „treburile cetății”, poate că secolul de con-locuire cu românii i-a lecuit de efuziuni comunitare sau socialiste, dar poate că sunt și alte cauze mai interesante. Într-adevăr, în afară de apartenența etnică, e cel mult o convenție politică sau religioasă să vorbim de comunitate în cazul lor. De fapt, singurele forme de uniune autentică ale rromilor sunt înmormântările. Temeiul acestor reuniuni este spaima că vor fi bântuiți de cel decedat, așa că merg negreșit ca să se asigure că acela a fost înhumat și bine astupat cu țărână. În rest, nici comerțul electoral de pe la alegerile locale, nici promisiunile de mântuire ale bisericilor, nici pandemia de care nu le pasă nici cât să o discute la nivel de conspirații nu ajung să-i reunească la modul consistent. Oricum, nu încât să se identifice prin apartenența la vreo comunitate oficială.

În raport cu nonconformismul rromilor, românii par să se identifice bucuroși prin apartenența la comunitatea locală, națională, europeană, la comunitatea creștină sau la diverse comunități politice. Toate aceste apartenențe pun amprenta asupra identității personale reușind să uniformizeze diferențele, astfel încât adesea avem de-a face cu o sumă de identici drept comunitate. Revenind la rromii refractari la comuniuni, ar fi de dezbătut următorul aspect: nu cumva prin refuzul de a-și revendica apartenențe oficiale rromii scapă de uniformizare? Nu cumva avem de-a face, în cazul lor, cu individualități, chiar singularități, care merită atenția noastră pentru că rămân diferiți cu o grație inconștientă?

Să ilustrăm fenomenul. Șonica este, de fapt, fiul satului, deși o vreme am considerat că e nebunul satului, post pentru care candida cu Bomboana, cerșetoarea continuu fericită. Însă, atunci când am schimbat abordarea, adică am înlocuit analiza și judecata cu povestea și ascultarea, mi-am dat seama că nu e vorba de nicio deviere sau patologie, ci de anormalitatea care vine din a fi diferit. Șonica reușește să fie figura care se desprinde de fond pentru că refuză să fie cineva anume, să aibă o identitate pe termen lung. Nu mă refer la faptul că refuză să fie „țiganul din deal” sau „nebunul satului”, ci la modul concret, la intervale neregulate de timp, Șonica devine altcineva. În ultima jumătate de an, marcată de criza sanitară, Șonica a fost pe rând: polițist, în special la sectorul circulație, preot, asistent medical, cavaler medieval cu toată recuzita lui Don Quijote și „țigan” luptător pentru drepturile omului. Aparent, toate aceste deghizări înseamnă joaca de-a rolurile sociale mai vizibile în perioada de pandemie, a cuiva fascinat de meserii care implică uniforme și indicatori de status. Explicația nu e valabilă pentru Șonica, mai ales pentru că deghizarea lui în altcineva e totală, rolul social confiscă omul, Șonica devine polițist sau preot sau cavaler, cu vocație deplină. De pildă, cât timp a fost polițist a patrulat prin sat zi și noapte în uniformă, cu pistol improvizat (sper!), cu lanțuri și lacăte care erau posibile cătușe, fără să-i pese de reacțiile răutăcioase față de un om al legii; ca agent de circulație a fost prezent în toiul nopții cu toate însemnele, inclusiv baston fosforescent, la datorie, așa că nu a trecut pe E60 niciun TIR fără să fie oprit pentru încălcarea limitei legale de viteză. Sau pentru orice altceva. Nu a fost mai prejos nici ca preot, a îmbrăcat sutana și a împărțit povețe pe toate ulițele satului, a făcut ritualuri de binecuvântare sau exorcizări în cimitir, cu chipul transfigurat de evlavie. Recunosc că eu speram să rămână cavaler mai mult timp pentru că îmi plăcea să mă plimb cu bicicleta escortată de Don Quijote făcându-mi reverențe pline de patos. E drept că începuse să-mi fie cam teamă să mă intersectez cu el după ce am observat că lancea chiar avea vârful ascuțit. Știu că ceilalți din sat au apreciat unanim transformarea lui Șonica din dimineața de Paște, dar Paștele efectiv, cel de dinaintea pandemiei. Atunci Șonica s-a îmbrăcat în cardinal catolic, cu însemne iezuite, apoi și-a luat nepotul de mână și a mers, după obiceiul rromilor, după ouă roșii pe la casele tuturor. Nu oricine are șansa de a se trezi în Duminica Învierii cu o asemenea înaltă și exotică apariție la ușă.

Evident și în mod justificat Șonica enervează pe toată lumea, satul și colonia deopotrivă. Întrucât relativizează ordinea publică, firește că sunt nemulțumite mai ales autoritățile, polițistul, preotul, posibilii cavaleri. Le-aș propune tuturor, inspirată de transformările lui Șonica, să intre în joc și să vadă și că acesta sfidează vremurile, contextul, autoritățile, pentru a-și împlini cu grație inconștientă vocația de păzitor și de ocrotitor. (Să nu uităm că strămoșii lui au fost păstori). De altfel, localnicii s-au obișnuit cu deghizările lui Șonica, uneori râd la apariția sa, alteori îl ignoră, însă toți tind să îl accepte, cu subînțeleasă superioritate, ca pată de culoare locală. În ceea ce mă privește, pe de o parte, Șonica este un personaj despre care am citit în romanele lui Kundera cu mulți ani înainte să-l cunosc. Scriitorul se întreba: cum ajungem pe frontiera care separă sensul de nonsens, identicul de diferit? Prin repetiția aceluiași, a identicului, care duce la saturație, deci la nonsens și ne constrânge la ceva diferit? sau ajungem pe acea frontieră fatală în mod imprevizibil, incontrolabil? Șonica refuză să-și repete identitatea până la saturație, așa că în mod imprevizibil devine altcineva. Pe de altă parte, prezența sa atât de diferită mă face să mă întreb dacă e posibilă, dincolo de o comunitate solidară în numele unor valori care uniformizează, comunitatea în care fiecare ar fi diferit la modul real. E posibilă o comunitate a diferiților, a Șonicilor, una în care fiecare este în relație cu altul, dar altul e mereu diferitul?


citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro








Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















861 vizualizari

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by