- Aveți covrigi azi? strigă o salopetă plină de țărână.
- Avem, doi, răspunde un glas vesel, de după mască.
E liniște, vântul răcoros cu iz de toamnă timpurie scutură primele frunze din tei și castani, dar soarele amiezii este încă arzător. În jur sunt inscripții cu litere gotice, săpate în granit, să țină piept timpului. Este partea veche, evanghelică a cimitirului din Sibiu. Clopotele încep să bată cu putere, apoi totul se precipită.
Din senin răsar combinezoane, cu botoși în picioare și protecție de plexiglas la față. Apoi apare mașina mortuară. Se dau comenzi scurte, mișcările sunt precise, zgomotul se pierde în hainele de protecție. Privit de la distanță sigură, e un film mut, alb-negru.
“Decesul cu numărul 75 în Sibiu: un bărbat de 86 de ani”, este singurul anunț din presa locală.
A murit domnul doctor Nandriș! CU covid-19, și nu DE covid-19. A fost testat și confirmat, dar asimptomatic. E doar o nuanță care nu schimbă nimic.
Suntem cinci participanți, răsfirați la distanță, printre șirurile de morminte. Cu mască și mănuși, dar fără lumânări. Transmitem condoleanțe de la distanță, mai mult din priviri, masca estompează cuvintele pe care nu îndrăznim să le rostim cu glas răsunător.
Slujba este cea obișnuită. Preotul, cu fața acoperită de mască, este prezent și cu sufletul, își ia timp și tihnă, nu se grăbește. Ne transmite că deși fizic sunt mai puțin de zece persoane, inclusiv familia, cu sufletul suntem sute, poate chiar mii. Toți cei care l-au cunoscut, respectat, prețuit sau au fost tratați de dl. dr. Nandriș.
Vreau să cred că în vremuri normale ar fi vuit orașul. Ar fi omagiat fanfara. Ar fi plouat cu coroane și jerbe. Lacrimile ar fi strălucit în sute de lumânări.
Pentru unii s-a stins Directorul Spitalului Județean Sibiu, între anii 1977-1988
Cel care a reorganizat Serviciul de Urgențe în formula în care funcționează și în ziua de astăzi sub forma UPU – Unități de primiri urgențe și care a salvat vieți fără număr. Linia lui Nandriș, o linie continuă cu vopsea reflectorizantă, care începea la poarta spitalului și se termina la Urgențe, menită să ghideze pacienții pe timp de noapte, este și astăzi la locul ei. În această perioadă dr. Nandriș a organizat consultul medical interdisciplinar la cazurile complicate, precum și o comisie internă pentru calitatea asistenței medicale, acțiuni care au ridicat mult nivelul tratării bolnavilor în spital. Construirea și dotarea Spitalului Județean s-a făcut sub supravegherea lui. A riscat să plătească cu cariera ideea spontană și originală, care nu figura desigur în proiect, de a construi o pasarelă care să lege corpurile de clădiri dispersate, datând din perioada austro-ungară, cu clădirea nouă de cinci etaje, scurtând astfel semnificativ drumurile medicilor, dar și ale bucătăreselor și ale spălătoreselor spitalului. A început cu o groapă uriașă săpată fără știrea nimănui, cu excavatorul, în curtea spitalului, groapă care a și explodat prin fisurarea unei țevi de gaz. Pasarela este punctul principal de legătură și azi. La inaugurarea spitalului, în 1984, dr. Nandriș a fost singurul care a îndrăznit să o înfrunte pe tovarășa prim-secretar pe județ, criticând gresia nouă și frumoasă din sala de nașteri, dar ale cărei rosturi mari reprezentau focare de infecție pentru mame și nou-născuți. Riscând din nou totul, a obținut înlocuirea gresiei cu marmură fără rosturi și fără potențial de infecții.
Pentru alții, a murit medicul cardiolog Gheorghe Nandriș, cel care a înființat și a condus secția de cardiologie din Spitalul Județean, îngrijind cu competență și compasiune de la țăran la nomenclaturist. Activitatea sa științifică a avut rezultate recunoscute pe plan internațional. Centrul de Moldaminizare, cu o schemă de tratament originală a dat rezultate validate în timp. Astfel, 15 ani mai târziu, prevenirea reumatismului articular acut și a cardiopatiei reumatismale au fost validate pe plan internațional, programul “Sibiu”, fiind inclus în anul 2000 în studiul Organizației Mondiale a Sănătății pe această temă.
“Ziua Inimii” pentru combaterea factorilor de risc cardio-vascular, a fost inițiată de dr. Nandriș în 1993, iar apoi s-a extins la nivel național. Șase ani mai târziu, conceptul a fost generalizat pe plan mondial, devenind “World Heart Day”. Tot atunci, domnul doctor a inițiat ”Crosul Inimii”, alergare pentru sănătate, ceea ce, într-un oraș pasionat de alergare, cum este Sibiul, ar trebui să fie motiv de mândrie și susținere a valorilor proprii.
Pentru mine, a dispărut omul care și-a găsit curajul într-un moment de șovăială. “Doar nu cumva ți-e frică, Gheorghe?” Anița Nandriș, mătușa lui, ținea în mâinile întinse un caiet gros, învelit în piele. Dorea ca nepotul ei să îi ducă însemnările în România. Doar că se aflau în Uniunea Sovietică a anului 1982. Și atunci, în satul natal Mahala, lângă Cernăuți, medicul cardiolog, cercetătorul, directorul Spitalului Județean Sibiu, bărbatul înalt și impozant, a fost redus într-o clipă la poziția de nepot a teribilei supraviețuitoare, mică de stat, dar neclintită în privire. Doctorul Nandriș s-a rușinat de frica lui și a luat manuscrisul. Odată cu el, a luat angajamentul de a-l trece fraudulos granițele, sub nasul KGB-ului și al Securității, cu riscul propriei libertăți, de a-l griji, prelucra și scoate la lumină, atunci când vremurile o vor permite. Acel caiet a devenit cartea-mărturie “20 de ani în Siberia”, editată și reeditată de Humanitas, tradusă în engleză și franceză, carte care se află în Biblioteca Universității Harvard și care a fost pusă în scenă de Teatrul Național București. Anița, țărancă bucovineancă, povestește cu har, duioșie și adâncime cum a pătimit și a supraviețuit celor 20 de ani de deportare în Siberia. Au încărcat-o, cu cei trei băieți mici, în trenul de vite și s-a întors după exact 20 de ani cu ei în viață, bărbați în toată firea. Anița Nandriș-Cudla a scris în graiul bucovinean, fără punct și fără virgulă, un șuvoi zăgăzuit în suflet atâta amar de vreme, în care singurele cuvinte scrise cu majusculă erau Mama, Tata și Dumnezeu. Nepotul, domnul doctor Nandriș a recunoscut valoarea acestor mărturii care vorbeau pentru o întreagă generație de deportați, iar omul educat și-a scos pălăria în fața acestei țărănci și i-a păstrat graiul, vorbele și expresiile. Scriitor el însuși în ultimii zece ani din viață, doctorul Nandriș a scris pe larg și a publicat cronica familiei domniei sale, în șapte volume.
În ultima discuție pe care am avut-o cu el, acum 3-4 săptămâni, l-am întrebat dacă ar fi de acord să scriu despre el. Mult, adânc. Mi-a zâmbit și mi-a spus că am intuit bine, că el este un Om-Poveste. La slujba de înmormântare, preotul a spus că sunt puțini oameni care nu se tem de moarte, iar domnul doctor Nandriș este unul dintre ei. Se temea doar de uitare, care e mai teribilă decât moartea.
În timp ce îi deschideam portiera și îl ajutam să coboare din mașină, ultimele cuvinte către mine au fost: Ține minte, ce nu e scris, nu există!
-------------------
Anca Popa este economist și jurnalist, cu experiență în marketing și PR într-o companie multinațională. A colaborat cu revista Descoperă pe parcursul unei călătorii de șase luni în Asia. Alături de institutul de cercetare FEST Heidelberg a implementat proiecte-pilot de management ecologic, finalizate cu obținerea certificării europene de management de mediu, EMAS, schemă concepută pentru a sprijini organizațiile la îmbunătățirea performanțelor de mediu. În cadrul programului Sibiu Capitală Culturală Europeană a coordonat proiecte de management cultural. A inițiat un proiect social cu unul din cele mai mari orfelinate din România, implicând comunitatea locală și mediul corporatist, în spiritul responsabilității sociale. În prezent lucrează la un proiect literar menit să promoveze oameni puțin cunoscuți, care fac lucruri remarcabile, cu modestie și cu dăruire.
0
8
