Opinie

Aventura istorică a paradigmei sofianice

de Teodor Baconschi     Contributors.ro
Duminică, 16 august 2020, 9:12 Actualitate | Opinii


Teodor Baconschi
Foto: Arhiva personala

Turcia modernă, laică și republicană, așa cum a conceput-o (politic) fondatorul ei, Mustafa Kemal Ataturk, s-a bazat pe ideea că elitele urbane ”secularizate” și militarii devotați statului vor ține sub control tentația ”califatului” și a unui islam radicalizat. Turcia otomană fusese hegemonul lumii islamice, din Maghreb în Asia Mică și Golful persic. Fostul imperiu vasalizase parțial aria europeană balcanică și (o vreme) chiar Ungaria catolică. Ataturk era conștient de faptul că acele vremuri de glorie nu puteau reveni ca atare în geopolitica veacului 20 și tocmai din acest motiv a renunțat la grafia arabă și a desființat funcția califatului, încă exercitată de ultimii sultani. Formula adoptată de veneratul fondator al Turciei contemporane s-a dovedit realistă și funcțională, chiar și - sau mai ales - în momentele ciclice de criză politică internă. Ea a proiectat internațional imaginea unui stat solid – cu legitime pretenții de putere regională (în Marea Neagră și Mediterana orientală) dincolo de competiția dintre Ankara, Teheran, Tel-Aviv, Riad și Cairo și de ”agenda” puterilor europene. Destinul occidental al Turciei a fost reafirmat mai ales după ce țara a fost primită în Alianța Nord-Atlantică. În acest prim veac republican, Turcia a dezvoltat și o doctrină proprie despre prezervarea patrimoniului cultural moștenit. Specialiștii săi în arheologie, istoria artei și arhitecturii, discurs muzeografic și restaurare au conlucrat decenii de-a rândul cu omologii lor occidentali. Acest subiect a rămas însă foarte sensibil, pentru că – minus câteva excepții din provinciile sale sud-estice - Turcia (un fost imperiu construit după perioada clasică a ruinatelor califate din Damasc, Bagdad și Cordoba) nu deține pe teritoriul ei vestigii din perioada islamului timpuriu. Multe alte civilizații – de la cea hitită, sumeriană și antic grecească, până la cea romană și elenistică, prelungită prin lungul mileniu bizantin au creat strălucite artefacte urbane exact în granițele actuale ale statului turc. Prin urmare, tema ”continuității” – specifică oricărei ideologii naționaliste – a fost mereu pândită de selecții partizane, ocultări și ambiguități. Cu toate acestea, autoritățile turce au investit constant în prezervarea acestui patrimoniu in situ, cu grijă pentru mediul lor natural și ochii pe veniturile rezultate din industria turismului. Chiar dacă patrimoniul bizantin punea cea mai spinoasă ”problemă” (actualizând difuz tensiunea istorică dintre Islam și Creștinism, de la cruciade, până la cucerirea de la 1453 și ulterior) multe biserici și infrastructuri civile (cisterne, terme, ziduri defensive, teatre etc) au fost ”muzeificate” și folosite pentru evenimente culturale (concerte, expoziții). Multe altele au fost însă transformate în moschei, sau au suferit un îndelungat abandon (bunăoară palatul Porfirogeneților/Tekfur Saray). Cu excepția Frigiei, Liciei și Kariei, monumentele, elementele decorative și liturgice din perioada romano-bizantină nu au fost studiate, catalogate și prezervate la standarde adecvate, după ce suferiseră secole de vandalizare (în epoca otomană). Până azi vedem biserici bizantine din Turcia provincială sau Grecia continentală în care ochii sfinților din fresce sunt străpunși de cuțitele unor spahii pe cât de iconoclaști, pe atât de ignari...

Odată cu anii 60 ai veacului trecut, vestigiile elenistice (de la Knidos, Heracleea, Latmos, Antiohia Pisidiei sau Efes) s-au bucurat de un tratament ceva mai binevoitor (în legătură, iarăși, cu potențialul lor turistic, dar și pentru că acea perioadă îndepărtată era cumva ”neutralizată” ideologic sau religios, deci fără încărcătură polemică). Nu se poate nega faptul că lectura ”selectivă” a straturilor arheologice a defavorizat nivelul cronologic bizantin, cu artefacte oportun ”dispărute”, neinventariate sau distruse. Ethosul comunităților de arheologi turci a fost limpede marcat de ideea (mimetic iluministă) că Bizanțul nu a fost decât un imperiu ”decadent”, ale cărui ”urme” pot fi manipulate istoriografic. Finanțarea privilegiată a campaniilor dedicate patrimoniului islamic reprezintă ”directiva permanentă” (adesea formalizată) a școlii arheologice turce. Această ”doctrină” se regăsește de altfel în manualele școlare, filmele documentare istorice, temele congreselor academice și programele de televiziune, cu urmarea că publicul larg și chiar cel educat nu sunt aproape deloc familiarizate cu noțiunea însăși de ”civilizație bizantină”. Paradoxal, ocultarea studiilor bizantine în sistemul educațional al Turciei deformează și istoriografia pretins ”națională”, care nu reflectă adecvat lunga aculturație dintre primele state selgiucid-otomane și Bizanțul Lascarizilor (1204-1261) sau coabitarea relativ pacifică dintre viitorii cuceritori ai Constantinopolului și populația grecofonă din cetățile Asiei Mici (începând din veacul al XI-lea).

Adevărul este că descoperim o abordare simetrică în studiile istorice & cercetările arheologice din ”partea adversă”, dacă e să denumim astfel - cu formula lui Obolensky - așa-zisul Commonwealth bizantin. În vreme ce turcii moderni preferă să vadă în trecutul lor cât mai puțin Bizanț, popoarele ortodoxe (greci, bulgari, sârbi, români, ruși) - confruntate cu dura memorie a turcocrației - nu văd decât imperiul bizantin, idealizat în termenii unui imaginar neo-cruciat, obiect fantasmatic și sediu al unui revizionism revanșard, care va repune Crucea pe cupola catedralei Sfânta Sophia. Multă vreme cel mai mare edificiu boltit – construit pe ruinele bisericii teodosiene omonime (care a fost distrusă în revolta Nika, din ianuarie 532) – Ayasofia, după numele muzeului kemalian închis acum, pentru a reda locul cultului musulman, reprezintă ”Sfântul Graal” al mediilor ortodoxe radicale din aria post-bizantină: în prima linie, Patriarhia Ecumenică, prizonieră de cinci veacuri în modestul Fanar, dar și statul elen, care întreține relații ostile, intermitent detensionate, cu Ankara lui Erdogan, în linia de mijloc – grupuri activist-ortodoxe din România și vecinătatea ei balcanică, iar ca ”fundaș” simbolic, însăși Moscova lui Putin, care se înțelege cu Erdogan în comuna lor retorică anti-occidentală, dar continuă să se prezinte ca ”apărătoare a Ortodoxiei” și a Treia Romă.

Am fi tentați să spunem că asistăm la ciocnirea culturală dintre Califat și Imperiul Roman în varianta lui oriental ”pravoslavnică”, adică la opoziția unor utopii contrafactuale. Care este situația reală, de pe teren? Rusia lui Putin ajută Athosul și a adoptat ca discurs oficial o alianță dintre statul oligarhic și Ortodoxie, dar foștii săi sateliți din era sovietică sunt azi membri UE și NATO. Influența rusă e vizibilă în Republica Moldova, dar contestată în Belarus și Ucraina, are o îngustă breșă în Serbia și Bulgaria, dar a pierdut restul Balcanilor (începând cu Muntenegru, admis în NATO) și e fățiș respinsă în România. Turcia lui Erdogan (care le-a deschis calea spre prosperitate țăranilor, meșteșugarilor și micilor comercianți din Anatolia) ar fi dorit să redevină hegemonul (sau măcar modelul inspirator) al lumii arabe, numai că eșecul Primăverii arabe (2011-2012) a zădărnicit această ambiție. Deci cele două fantasme reparatorii (bazate pe o iluzorie revenire la statu quo ante) au capotat în fața unei realități mult mai complexe: colaborarea ruso-turcă în Siria și Libia nu șterge rivalitatea lor istorică din Marea Neagră și Bosfor, ca și iritarea produsă de investițiile turce din Caucazul de Sud, puterea redutabilă a Turciei e contestată de competitorii regionali (Iranul, Arabia Saudită, Egiptul și Israelul) și erodată de chestiuni interne (fractura rural-urbanul mare, plus chestiunea kurdă), în vreme ce ”comunitatea post-bizantină” e fracturată filetist și subminată de surde bătălii jurisdicțional-canonice. Occidentul a închis ochii la derapajele regimului de autoritate personală construit pas cu pas de fostul primar al Istanbulului, acceptând că Turcia nu poate fi o democrație de tip euro-american, însă Erdogan (care cere bani de la UE pentru a nu ”da drumul” refugiaților sirieni pe care-i găzduiește) nu va încălca liniile roșii stabilite de NATO. Decizia de a retransforma Sfânta Sophia în moschee e un act suveranist, simbolic în ordinea afirmării unei ”voințe” neo-otomane și bine primit în electoratul partidului dominant (al ”Justiției și Dezvoltării”). Gestul marchează sfârșitul kemalismului în Turcia veacului 21, provocând tristețea sau indignarea multor actori internaționali (guverne, Biserici ortodoxe, UNESCO, Sf. Scaun etc) dar nu schimbă contextul descris anterior, arătându-ne și nouă, ca români ortodocși, că ieremiadele paseiste nu țin loc de Realpolitik. Deși neprimită în UE, la porțile căreia bate din 1963, Turcia rămâne o forță majoră a NATO și o putere regională euro-asiatică pe post de tampon strategic indispensabil Occidentului. Magnifica bazilică a lui Justinian, pusă în operă de Anthemius din Tralles și Isidor din Millet, solemn inaugurată în decembrie 537, parțial prăbușită în 558 și apoi reconstruită în forma rezistentă până astăzi, va ”bântui” închipuirea creștinătății răsăritene până la sfârșitul timpurilor, dar nu va redeveni, după toate indiciile, mândra catedrală patriarhală care a străbătut veacurile trecute, impresionând ambasadorii străini și ”barbarii” pelerini la Constantinopol.



Citeste intreg articolul si comenteaza contributors.ro






Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















3028 vizualizari


Abonare la comentarii cu RSS
Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by