Se apropie inexorabil momentul în care autoritățile române trebuie să decidă cum rezolvă problema majorării de la 1 septembrie a pensiilor. Aceasta este într-adevăr o problemă dintre cele mai serioase în acest moment. Există, pe de-o parte, opinia că avem o lege, ea este în vigoare, deci nu este nimic mai natural decât ca guvernul să o aplice și basta. Acesta este punctul de vedere formulat de o parte a clasei politice, dar și de mulți dintre cei care ar urma să beneficieze de pe urma aplicării acestei prevederi legale.
La capătul celălalt se regăsesc cei care consideră că, având în vedere gravitatea situației economice în contextul pandemiei, nu există nicio rațiune pentru ca aplicarea legii să nu fie amânată dincolo de momentul în care situația sanitară și cea economică vor reveni la normal. Faptul că urmează în viitoarele luni două rânduri de alegeri, cele locale iar apoi cele parlamentare, nu reprezintă deloc un cadru propice pentru o abordare rațională a problemei. Abordare care este mai necesară decât oricând.
Totalul veniturilor bugetare în anul 2019 a reprezentat doar 31,7 la sută din PIB, al doilea cel mai mic nivel din Uniunea Europeană (după Irlanda) și foarte departe de nivelul mediu, care se cifrează la 46,2 la sută din PIB. Cheltuielile bugetare din același an au fost de 36 la sută din PIB, generând astfel un deficit de 4,3 la sută din PIB – de departe cel mai ridicat din întreaga Uniune Europeană, ceea ce a dus şi la declanşarea procedurii de infringement pentru ţara noastră. Să menționăm că deficitul mediu din țările UE a fost în 2019 de 0,55 la sută din PIB. Între țările din zona noastră geografică, cu care ne comparăm atunci când vedem la ce costuri se împrumută România pe piețele externe, lucrurile stau în felul următor: Bulgaria și Cehia au avut un excedent bugetar de 2,1 la sută, respectiv 0,3 la sută din PIB, în timp ce Ungaria și Polonia – deficite de 2,04 la sută, respectiv 0,74 la sută din PIB. Această stare de lucruri arată că situația bugetului în România este cu mult mai vulnerabilă, iar pieţele taxează această stare de lucruri. Faptul că nouă de place să ne legănăm în iluzia că stocul datoriei externe este relativ scăzut nu reprezintă câtuși de puțin un element de confort pentru creditorii externi, care analizează pe bună dreptate situația structurală a bugetului, respectiv capacitatea țării de a-l reechilibra într-un interval rezonabil de timp.
În acest context trebuie spus că în 2019 cheltuielile cu pensiile au reprezentat 6,8 la sută din PIB, adică nu mai puțin de 21,5 la sută din totalul veniturilor bugetului. (Nu sunt incluse aici pensiile de serviciu şi cele speciale, pentru care datele nu sunt publicate.) La aceste dimensiuni, a vorbi despre creșteri de mare amploare a pensiilor reprezintă un demers cel puțin foarte riscant, chiar și în condițiile unei creșteri economice robuste. Din păcate, suntem foarte departe de orice fel de creștere economică, iar deficitul bugetar este probabil să ajungă undeva în jurul a 8 la sută din PIB chiar în condițiile actuale și fără vreo majorare a altor cheltuieli cu caracter social.
Acesta este contextul macroeconomic în care se discută la noi despre o majorare cu 40 la sută a punctului de pensie, începând de la 1 septembrie – pentru că, nu-i așa, avem o lege în vigoare, iar aceasta trebuie respectată. Politica (de fapt, un politicianism extrem de dăunător!) poate dicta aplicarea unei asemenea soluții, indiferent de consecințele ei. Care ar fi însă acestea? La un prim calcul, deficitul bugetar ar crește în acest an cu încă un procent, ajungând probabil în jurul a 9 la sută din PIB. Anul viitor impactul pe 12 luni al majorării pensiilor ar însemna 3 la sută din PIB, ceea ce ar aduce capitolul pensii la echivalentul a peste 30 la sută din totalul veniturilor bugetare! Calculul este, evident, destul de grosier, dar aceste cifre oferă cititorului cel puțin un ordin de mărime al efectelor directe ale majorării de asemenea calibru a pensiilor. Și am spus efectele directe, pentru că, deși analizele se fac de regulă “ceteris paribus”, acest tip de analiză nu își are de fapt locul în situația dată. Să nu pierdem din vedere că, și fără majorarea pensiilor, în acest an deficitul bugetar ar fi de circa 8 la sută din PIB. Acest deficit ar trebui acoperit prin împrumuturi, care se adaugă împrumuturilor care vor deveni scadente, fapt care face ca mobilizarea resurselor de pe piața financiară să fie oricum complicată. Dacă însă noi adăugăm numai pentru acoperirea creșterii de pensii la aceasta o sumă de 2,2 miliarde de euro în 2020 și 6,6 miliarde euro în 2021, ajungem de fapt la cea mai dificil de rezolvat problemă: aceea a credibilității. Un stat care înregistrează o contracție a PIB, o creștere dramatică a cheltuielilor și o îngustare a bazei de venituri, are obligația elementară de a arăta potențialilor finanțatori că, deși situația este deosebit de critică, statul respectiv are o atitudine responsabilă și se preocupă de reducerea deficitului într-un interval rezonabil de timp. În momentul în care însă statul respectiv adaugă dintr-un foc costuri sociale suplimentare care totalizează 8,8 miliarde de euro în 16 luni, apare deosebit de acut problema capacității statului respectiv de a înțelege situația în care se află. Creditorii discută în termeni simpli; nu îi interesează că o parte a pensionarilor au dificultăţi serioase în acoperirea coşului zilnic de cheltuieli şi nu discută faptul ca sunt câteva zeci de mii de pensionari care au deja pensii indecent de mari, a căror creştere tot cu 40 la sută este aberantă în orice scenariu. Dar îi preocupă serios capacitatea ţării de a rambursa plusul de cheltuieli – considerate în ansamblu drept excentrice.
În lumea finanței internaționale circulă o anecdotă potrivit căreia, în dimineața de 14 septembrie 2008, conducătorul băncii de investiții Lehman Brothers ar fi fost invitat la micul dejun de șeful Trezoreriei americane. Acesta din urmă l-a avertizat foarte serios pe bancher că trebuie să adopte măsuri imediate și credibile pentru a putea să mai acceseze fonduri de pe piață. Ajuns la bancă, acesta a trimis un mail în interiorul instituției în care afirma că, urmare a întâlnirii pe care o avusese cu secretarul Trezoreriei, acesta l-a asigurat de tot sprijinul său, iar banca va continua să funcționeze. Informația a ajuns rapid la urechile ministrului american, care ar fi exclamat că e clar că nu mai poate fi pusă vreo bază în conducerea băncii. A doua zi, orice finanțare pentru Lehman Brothers a fost sistată, iar banca a dat faliment. Motivul fundamental nu a fost acela că pierderile băncii erau foarte mari, iar lichiditatea disponibilă era inexistentă, ci acela că banca are o conducere care a pierdut contactul cu realitatea.
O creștere cu 40 la sută a pensiilor în România ar arăta pieței internaționale că administrația publică a țării noastre a pierdut legătura cu realitatea. Lehman Brothers a dat faliment; pentru noi, desigur că nu se pune această problemă; dar reluarea finanţării va fi sever şi foarte dureros condiţionată. România a mai întâmpinat dificultăți majore în echilibrarea finanțelor țării, în 1992, 1997, 1999 și în 2009. De fiecare dată, ne-am lovit mai întâi de un refuz al pieţei de a discuta; apoi, obținerea finanțării externe de care țara avea nevoie a fost condiționată de politici interne deosebit de dure: deprecieri substanțiale ale monedei naționale, majorări ale unor impozite și taxe și altele de asemenea. De fiecare dată, reechilibrarea a presupus o comprimare a consumului intern și o scădere a produsului intern brut: ani pierduţi, costuri mari pentru a reveni la nivelul dinaintea crizei. Este ceea ce ne-ar aștepta și acum, dacă vom lăsa piețelor impresia că autoritățile române au pierdut contactul cu realitatea. Lucrurile ar putea să stea chiar mai rău decât în precedentele situații pentru că, pe de-o parte, datoria publică și nevoia de finanțare sunt considerabil mai mari și, pe de altă parte, pandemia însăși creează o situație economică foarte dificilă.
citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
