Ce poți face la țară când nu-ți place să cultivi nici plante nici relații cu ceilalți, iar pe tine te-ai tot cultivat în luni, ani, decenii de izolare? Ce mai poți face când inevitabil vine vremea în care îți este totuna să explorezi și să te regăsești în cărți, filme, muzică sau pur și simplu să nu faci nimic? Când crezi că nu mai faci nimic, de fapt începi să vezi ce e în jur, de jur împrejurul tău și, mai departe, începi să descoperi împrejurimile. În ultimele luni de izolare oficială am început să văd dincolo de curtea cu găinile și puii, cu luptele dintre gaițe și cloște, până în grădina casei inundată de plante și de dăunători, apoi livada din spatele casei și chiar dincolo de ea, până în cimitir. Cu cimitirul începe dealul pe care localnicii cultivau struguri pe vremuri și săpau în stânca lui pivnițe să-și țină vinul. Suntem într-un sat, suburbie a unui orășel în care se face ciment internațional și în care proporția dintre români și rromi tinde să fie egală. Diferența este că românii, supuși regulilor și sistematizării, locuiesc central, în case mari și colorate, dar neapărat aliniate pe lângă șoseaua aglomerată, în praf și poluare fonică. În sat nu-i nimic de văzut, aliniere, praf, motoare, porți încuiate mai tot timpul, așa că revin la poalele dealului pe care „țiganii”, alungați cât mai departe, l-au parcelat în fâșii lungi. Acele fășii, cultivate cu porumb sau grâu, urcă din vale până sus unde, chiar pe coama dealului, rromii au ridicat case din cărămidă roșie și au format o colonie care mai nou e numită de săteni Munte Negru. Rasism rural, aproape duios. De câte ori urc dealul alăturat și mă uit, cu privirea curățată de prejudecăți, la casele simple și robuste de pe coama lină, cu pajiști verzi, cu pâlcul de pădure din care uneori ies căprioare, fazani sau iepuri și cântă păsările la apus, îmi dau seama, într-un fior de romantism, că Munte Negru al lor seamănă incredibil cu dealurile Toscanei.
Romantismul de pe dealuri începe la colțul cimitirului unde, chiar lângă poartă, este magazia în care se ține carul mortuar. Nu știam, și cred că nimeni nu știa, unde se ține carul mortuar până când a venit Cornelica în sat. Cornelica nu a venit singură, cum vin țiganii în pribegii moderne cu acte false de handicapați sau cerșind cu umilință agresivă, ci a venit ca un eveniment romantic. Zvonul a fost, mai ales în colonia de pe deal, că fusese furată de Ghiță Berghelea dintr-un sat de peste baraj. Berghelea era cunoscut ca fratele lui Oncu, păzitor de vaci vara si tăietor de lemne iarna, egal de ineficient în ambele. El, un anonim până atunci, a adus-o pe Cornelica „să stea împreună”, sintagma „a sta împreună” are în cazul de față o relevanță maximă. Berghelea a invitat-o/adus-o/furat-o pe Cornelica fără să existe vreun loc fizic ca topos al acestui „a sta împreună”, ci a adus-o ca să fie împreună peste tot: pe drumurile și cărările satului, la bar, la magazin, la primărie, la lucru prin sat, dar mereu împreună. Potriviți ca înfățișare, amândoi mici, negri și cu o expresie hăituită pe figuri, chiar erau peste tot si erau bucuroși de orice întâlnire. Aparent, au devenit parte din sat, însă erau mereu alungați, de săteni cu repulsie și ură, de cei din colonie cu invidie. Mă întrebam unde dorm, mai ales iarna, mi s-a spus ca de fiecare dată în cazul lor, că peste tot. O vreme m-am gândit că, totuși, undeva e locul lor, topic, mă refer, dar, într-adevăr, erau peste tot și nicăieri. Acel loc al lor, topic, a fost câștigat la loteria concursurilor de împrejurări. Acum pare firesc dacă ne gândim că Berghelea săpa mormintele, dar asta nu a fost suficient, ci a fost necesar să devină inutil carul mortuar și s-a întâmplat așa pentru că localnicii au construit o capelă, vizavi de cimitir, cu fonduri europene. Prin urmare, carul mortuar inutil era mai departe depozitat în magazia dintre cimitir și sat. Acolo stau împreună și dorm în carul mortuar Cornelica și Berghelea.
Nu aș fi stiut că e locuită magazia, dacă pe gardul cimitirului nu ar fi apărut rochii, bluze, cămăși, rufe întinse la uscat de Cornelica. Priveliștea, care întrecea filmele lui Kusturica, m-a făcut să fiu atentă la povestea lor. Așa că am văzut cum au grijă unul de altul, cum Cornelica ziua curăță prin cimitir, iar seara așteaptă pe capul de pod devenit prispă să vină Berghelea pregătind un „meniu bun”. El vine mereu, chiar dacă întârzie la bar mai mult și drumul devine foarte lung, „aista”, cum îi spune Cornelica enervată, tot ajunge acasă. Mă lăsasem înșelată de impresia că pentru ei fiecare zi e la fel, dar zilele lor de sărbătoare sunt imprevizibile și tot mai dese, ca într-un sat îmbătrânit. Acele zile sunt zilele cu înmormântări, atunci când familiile defuncților vin la capelă cu mâncare și băutură, pomană pentru sufletul celui plecat. Aceluia, Berghelea îi sapă mormântul fericit, în timp ce Cornelica se îmbracă cu rochia rozalie pe care sunt imprimate din loc în loc pâlcuri de pădure. În acele zile amândoi sărbătoresc, beau toată ziua și se transformă în doi țigani cu ochi nebuni și cu părul vâlvoi, de care toată lumea vrea să scape pentru că strică imaginea satului. Nici primarul, nici preotul, nici polițistul, nu pot pune reguli peste acele zile, instinctul de nomazi e mai puternic decât teama de a fi iar pe drumuri. În acele zile, Cornelica devine de nerecunoscut, bea până e inconștientă, iar Berghelea o așteaptă și o cară în spate până în carul mortuar, apoi trage perdeaua de tul de la ușa magaziei. Perdeaua, care e zestrea Cornelicăi, cade ca o cortină între lumi. În drum spre dealurile „ca din Toscana”, am trecut de multe ori pe lângă perdeaua trasă, privind-o cu indignare și curiozitate. Cine și cum poate înțelege de ce dincolo de perdeaua albă și vaporoasă e sărăcia neagră și densă, grea ca pietrele funerare ce se tot înmulțesc, a doi țigani care se au doar unul pe altul, acolo unde se termină satul și începe cimitirul?
