Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic
ISTORIE

Exporturi de produse militare româneşti în Egipt şi importanţa cazului generalului Ion Mihai Pacepa (1976-1978)

de Petre Opris     Contributors.ro
Duminică, 19 iulie 2020, 19:39 Actualitate | Opinii


Petre Opris
Foto: Arhiva personala

În perioada Războiului Rece, autorităţile comuniste de la Bucureşti au difuzat cu bună ştiinţă o legendă referitoare la scepticismul pe care l-ar fi exprimat un corespondent de presă străin faţă de capacitatea românilor de a realiza anumite produse industriale. Acea legendă a fost legitimată şi răspândită în mod oficial în anul 1983, fără a se indica vreo sursă istorică, de către propagandiştii militari Constantin Olteanu (ministru al Apărării Naţionale, la acea vreme), Ilie Ceauşescu (general doctor şi secretar al Consiliului Politic Superior al Armatei), Vasile Mocanu şi Florian Tucă. Legenda respectivă a fost inserată în volumul „Mişcarea muncitorească, socialistă, democratică, activitatea Partidului Comunist Român şi apărarea patriei la români. Repere cronologice”, sub următoarea formă: „Când muncitorii, tehnicienii şi inginerii de la această uzină („Regia Autonomă I.A.R. Braşov” – nota Petre Opriş), mobilizaţi de comunişti la fapte mari, cu adevărat eroice, au trecut la fabricarea primelor tractoare româneşti, un corespondent de presă străin avea să declare «că atunci când va vedea primul tractor românesc, se va arunca sub roţile lui». Era, evident, o declaraţie demagogică şi propagandistică menită să sădească neîncrederea în capacitatea productivă şi de inteligenţă românească. În ciuda unor astfel de declaraţii, muncind cu dăruire, dând dovadă de un fierbinte patriotism, colectivul muncitoresc din Braşov va adăuga la acest succes altele şi altele, dovedind atât el, cât şi muncitorimea română în general, că poporul nostru este capabil să facă să propăşească economia ţării fără clasele exploatatoare, fără burghezie, împotriva burgheziei şi în condiţii mai bune decât burghezia”.

Scriind în spiritul luptei de clasă, autorii volumului respectiv nu au menţionat numele corespondentului de presă, unde anume a fost publicat comentariul acestuia şi, mai mult decât atât, au apelat la o minciună prin omisiune (aşa-numita „fake news” din zilele noastre) pentru a-şi susţine punctele de vedere naţionaliste şi protocroniste. În realitate, tractoarele la care s-au referit autorii acelui volum nu erau româneşti, ci se realizau la Braşov sub licenţa germană, începând din anul 1946.

Diferite surse orale au menţionat despre 773 tractoare „Hanomag R 40” (model redenumit IAR-22 în România) fabricate în anul 1948 de circa 4200 de salariaţi, iar inginerul-şef Stoian Petrescu a consemnat într-un document întocmit în toamna anului 1948 următoarea situaţie statistică: 235 de exemplare IAR-22 (asamblate până la 14 august 1947), 176 de tractoare (montate în perioada 14 august 1947 – 31 martie 1948) şi 574 de bucăţi (realizate în perioada 14 aprilie 1948 – 30 octombrie 1948).

Nici următoarele trei modele de tractoare, montate în aceeaşi uzină din Braşov în anii ’50, nu au fost româneşti: KD-35, KDP-35 şi „Belarus MTZ-2”. Pentru toate acestea, autorităţile comuniste de la Bucureşti au solicitat şi au obţinut licenţele de fabricaţie din U.R.S.S.

Mai multe detalii despre legenda respectivă pot fi găsite în relatarea din 6 decembrie 1975 a lui Simion Bughici. Fostul ministru al Afacerilor Externe a spus atunci lui Alexandru Eduard Şiperco astfel: „Povestea cu «Tractorul». Pe acolo a trecut şi ziaristul american [Mark F.] Ethridge, care a râs de povestea cu tractorul care se realiza împotriva dorinţei directorului. Noi am considerat-o ca o chestiune de prestigiu. Au fost bătălii, epurări – scoşi. Directorul: «Aşa ceva nu veţi face niciodată! Eu voi fi primul care mă voi pune în faţa tractorului!». Au fost discuţii şi la noi, între două linii: se putea face sau nu? Trebuie să-l facem. Constantin (corect: Ilie – nota Petre Opriş) Trandafirescu, secretar, noul director, Găină. I.A.R. era de stat – subsecretarul de Stat era un liberal tătărescian şi social-democrat care se opunea ... Adrian ...?”.

O legendă asemănătoare este în cartea de memorii a lui Gheorghe Gaston Marin. Fostul preşedinte al Comitetului de Stat al Planificării (1955-1966) a relatat-o astfel: „Cu toate că am avut relaţii foarte amicale cu Sulzer cu ocazia numeroaselor vizite făcute în Elveţia în anii 1946-1948, precum şi ale lui Sulzer la Bucureşti, în cercuri mai restrânse, Sulzer a spus că a fost de acord să ne vândă licenţa (locomotivei elveţiene diesel-electrice 060-DA, în luna aprilie 1956 – nota Petre Opriş) convins fiind că noi nu vom reuşi să construim locomotivele”.

La rândul lor, liderii politici de la Moscova priveau cu scepticism tentativele autorităţilor comuniste de la Bucureşti de a obţine rezultate economice pozitive în domeniul construcţiilor de maşini şi sunt cunoscute expresiile utilizate de Nikita Hruşciov (în 1953) şi Anastas Mikoian (în 1964) pentru a caracteriza două dintre produsele fabricate la Braşov, în acea perioadă: „Tractorul vostru este un tractor de aur”, respectiv „Dacă faceţi 5000 de camioane, acestea vor fi de aur”.

Cu toate acestea, autorităţile comuniste de la Bucureşti au insistat în anii ’60 pentru a obţine din Uniunea Sovietică mai multe licenţe de fabricaţie a unor produse militare. De exemplu, în anul 1965 s-au solicitat licenţa pentru lovitura BM-21 (utilizată de aruncătoarele de proiectile reactive montate pe autoşasiul ZIS-151) şi documentaţia pentru fabricarea grenadei PG-9 (destinată tragerilor cu tunurile fără recul). Ambele tipuri de muniţie au fost realizate ulterior atât în România, cât şi în alte state membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia.

În cazul maşinii sovietice de luptă „Grad”, destinată tragerilor cu proiectile reactive nedirijate, aceasta a fost prezentată miniştrilor Apărării din statele membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia în cursul unei convocări speciale, care s-a desfăşurat în perioada 11-13 mai 1965, într-un poligon sovietic situat în apropierea oraşului Lvov (Lwów, în limba polonă). La întoarcerea în ţară, generalul de armată Leontin Sălăjan a întocmit un raport în care a precizat că „aruncătorul cu reacţie «Grad» este superior aruncătorului cu reacţie R-2, de producţie cehoslovacă, din dotare[a armatei române], având bătaia de 20 km, faţă de 8 km, şi 40 [de] ţevi [pentru] lansare, faţă de 24”. Totodată, ministrul român al Forţelor Armate a relatat despre complexul de rachete antitanc dirijate „Maliutka”, superior complexului „Şmel”, care se afla în dotarea armatei române din anul 1962.

La 11 mai 1972, generalul de armată Ion Ioniţă (ministrul Forţelor Armate) i-a propus lui Nicolae Ceauşescu să fie aprobată introducerea modelului de aruncător de proiectile reactive „Grad” („Grindina”) şi a autoşasiului românesc SR-114 (destinat transportului muniţiei 9 M 22 pentru acel aruncător) în „Nomenclatorul cu tipurile de armament şi tehnică militară care se produc în R.S. România după concepţie proprie şi după licenţă (acordată în exclusivitate), care se propun a fi folosite în înzestrarea armatelor statelor participante la Tratatul de la Varşovia în perioada 1976-1980”.

Modelul respectiv de aruncător era prevăzut cu 21 de ţevi (cal. 122 mm) şi se realiza, sub licenţă sovietică, la Întreprinderea de Avioane de la Bacău. Acel produs a fost montat pe autoşasiul SR-114 şi, în primăvara anului 1972, era inclus în oferta trimisă autorităţilor marocane. Modelul prevăzut cu 40 de ţevi pentru lansarea proiectilelor nedirijate a fost instalat ulterior de inginerii militari români pe autoşasiul DAC-665.

Trei ani mai târziu, George Macovescu a efectuat o vizită oficială în Republica Arabă Egipt (17-20 iunie 1975). Cu acel prilej, ministrul Afacerilor Externe a reprezentat partea română la prima sesiune a Comitetului mixt de cooperare economică dintre Republica Socialistă România şi Republica Arabă Egipt.

În anul următor, generalul Ion Ioniţă a trimis lui Nicolae Ceauşescu un raport privind colaborarea militară dintre România şi Republica Arabă Egipt. În documentul emis la 8 aprilie 1976, ministrul Apărării Naţionale a menţionat faptul că, în luna martie 1976, a fost încheiat un nou contract între cele două părţi, în scopul furnizării de componente româneşti pentru pistoalele-mitralieră cal. 7,62 mm, md. 1963 (AKM), aflate în dotarea forţelor armate egiptene. Valoarea contractului semnat era de 4.031.510 dolari şi autorităţile comuniste de la Bucureşti scontau să obţină un curs de revenire bun, de 14,17 lei/$, pentru marfa care urma să fie livrată în perioada 1976-1980.



Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro






Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















4149 vizualizari


ESRI

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by