Cum ar trebui citit apelul intelectualilor americani pentru libertatea de exprimare

de Liviu Andreescu     Contributors.ro
Sâmbătă, 18 iulie 2020, 10:27 Actualitate | Opinii


Liviu Andreescu
Foto: Hotnews

Contributors a publicat de curând traducerea scrisorii unor intelectuali americani, în majoritate liberali (în sensul american de social-democrați), privind dezbaterea liberă și pericolul „pedepsirii rapide și severe a ceea ce este perceput drept trecând de frontiera acceptabilă a limbajului și gândirii.” Evenimentul a trezit deja reacții aprinse în Statele Unite – multe de susținere, la fel de multe de condamnare, destule de eschivare, plus varii puneri la punct din cauza referinței singulare la președintele Trump.

Deși ținta documentului e clară, mesajul său deopotrivă direct și foarte general ascunde, în opinia mea, un context cultural complex. Probabil că acesta nu este complet transparent pentru mulți cititori din România, cărora le propun, mai jos, un scurt ghid de lectură nu a documentului în sine, ci a contextului său. Nu am în vedere polarizarea politică din ultimul deceniu sau recentul militantism sub egida Black Lives Matter, de care știrile abundă, cât fundalul pe care se poartă, de multe decenii, dezbaterile despre libertatea de exprimare din Statele Unite.

1. Cititorii din România răspund afectiv mai puternic, pesemne, termenului de corectitudine politică (CP) decât sinonimelor sale aproximative, mai recente și deci încă în vogă, call-out culture și cancel culture. Istoria primului termen, absent dar rezonant în scrisoare, merită recapitulată pe scurt, fiindcă spune ceva semnificativ despre cum poate fi citită dezbaterea mai largă în care s-a inserat apelul din Harper’s.

CP face parte din strategia (complexă) a dreptei conservatoare americane din anii nouăzeci de a deplasa lupta împotriva Partidului Democrat, pe-atunci mutat la centrul politic, pe tărâmul culturii și al valorilor. În era celei de-a Treia Căi (perioada social-democrației „neoliberale”(1) asociată îndeobște cu Clinton și Blair), politicile publice diferențiau prea slab cele două partide americane, așa încât strategii politici au căutat noi soluții de demarcare politică și de mobilizare socială a votanților de dreapta. O parte a strategiei amintite a mizat pe condamnarea libertinajului (de unde și impeachment-ul președintelui Clinton) sau a secularizării. O altă parte a atras atenția asupra pericolului ca stânga să instaureze un control orwellian asupra gândirii – semnalând excese reale de limbaj și aplicarea abuzivă, ce-i drept rară, a unor sancțiuni pentru delicte de opinie, mai ales în universități.

Las cititorii și cititoarele să evalueze în ce măsură ultimii 30 de ani au împins sau nu SUA în direcția unei distopii de tip Newspeak/Newthink. Aș insista asupra altui amănunt: geneza termenului de corectitudine politică oferă o bună cheie de lectură a contextului în care sunt duse în mod curent, în SUA, astfel de dezbateri ideologice. Mișcările sociale își apropriază o valoare sau un principiu, căreia îi devin principalii exponenți și străjeri, găsindu-i inamici și pericole grave în tabăra opusă. În cazul mișcării anti-CP, valoarea a fost libertatea de gândire și de exprimare – amenințată pesemne de un nou stalinism. În mod similar, stânga politică(2) s-a învelit în mantia egalității, a demnității ș.a.m.d., care ar fi amenințate de rasismul sistemic sau de oprimarea marginalilor. Scopul acestor observații nu este de a echivala substanța sau întemeierea celor două mișcări, ci doar de a pune în vedere o înrudire retorică. Lupta socială și politică din SUA are, dincolo de substratul său metaforic fundamental,(3) o „stilistică” comună.(4) Cred că ar trebui să ținem cont de aceasta atunci când evaluăm evenimentele pe care le invocă, în termeni urgenți, adepții unei tabere sau ai alteia.

2. Presiunea socială ca armă împotriva nedreptății – oricum ar fi ea definită – nu doar că nu reprezintă, în SUA, o noutate a ultimelor decenii, ci are o tradiție venerabilă. A fost cultivată, cu aplomb, atât la dreapta, cât și la stânga. De-a lungul istoriei lor, americanii și-au demonstrat sistematic capacitatea de a se mobiliza, deseori împotriva the powers that be, pentru a-și susține credințele – de la aboliționism la Prohibiție (proiect care a amestecat progresismul emancipator și conservatorismul social), de la recunoașterea Holocaustului la recunoașterea atrocităților comuniste, de la lupta pentru autoturisme sigure la cea împotriva vaccinării.(5)

Dincolo de obișnuitele insistențe adresate politicienilor („call your Congressman...”), cruciadele sociale au recurs dintotdeauna la apeluri și, uneori, la amenințări vizând reprezentanții unor instituții sociale influente: companii, biserici, universități, cluburi etc. Printre consecințele frecvente – și așteptate – ale acestor presiuni s-au numărat, din partea instituțiilor cu pricina, condamnări, delimitări, incriminări, concedieri. Adică exact ceea ce astăzi numim cancellations (sau, ca fenomen social, cancel culture). Departe de a fi vorba de un val recent de pedepse sociale fără precedent, astfel de evenimente s-au petrecut oricând o mișcare socială de stânga sau de dreapta a avut succes, de-a lungul unei lungi istorii de lupte de acest tip.

Poate merită adăugat că presa americană – atât jurnalele de largă circulație, cât și puzderia de reviste culturale ori de policy de primă mână – este notorie pentru facerea și desfacerea de colaborări, prietenii și contracte de muncă din rațiuni de afinitate ideologică.

3. O consecință a observațiilor de mai sus ar fi că, în Statele Unite, libertatea de exprimare, deși comparativ bine protejată de ingerința autorităților,(6) s-a aflat întotdeauna supusă presiunilor de grup. Merită repetat: de stânga și de dreapta. A fost vreuna dintre părți mai vigilentă decât cealaltă în protejarea libertății de exprimare? Răspunsul depinde de momentul istoric, dar, în general, fiecare tabără a fost vigilentă atunci când libertatea de exprimare a reprezentat o armă convenabilă împotriva taberei opuse; ignorând, în același timp, amenințările care veneau din propria curte. Pentru că scrisoarea din Harper’s se referă la abuzurile unei părți a stângii contemporane, voi aminti mai jos, doar pentru a completa portretul, abuzuri similare atribuibile mai ales dreptei.

Ne repugnă (pe bună dreptate) cazurile în care anumiți universitari – din școli publice sau private – sunt sancționați pentru delicte de opinie anti-progresiste. Dar în universitățile americane sunt investigate sau sancționate și opiniile antisemite sau, uneori, doar anti-Israel.(7) Totodată, în colegii/universități americane cu afiliere religioasă cadrele didactice sunt sancționate pentru că refuză să recunoască existența istorică a lui Adam și a Evei,(8) își critică instituția în mass-media,(9) ori fiindcă dezbat cu studenții despre religia lor diferită(10) de cea la care este asociată universitatea (diferență obișnuită, chiar asumată, în multe universități de acest tip). Nu este vorba, aici, de încălcarea unor condiții impuse explicit la angajare (deși dacă Harvard ar condiționa angajarea de sprijinul pentru căsătoriile gay ne-am revolta cu temei), ci de reguli adoptate ulterior. De altfel, cum în Statele Unite există numeroase instituții cu afiliere religioasă (inclusiv veritabile lanțuri de școli sau spitale, de exemplu), concedierile pe motive de „convingere” nu reprezintă o raritate. Nu contest dreptul constituțional al unei organizații private, cu atât mai mult al uneia afiliate religios, de a concedia un angajat cu opinii neconvenabile. (Dimpotrivă, găsesc inevitabilă căutarea echilibrului între libertatea individuală, inclusiv cea de exprimare, și libertatea comunităților religioase de a își exercita credința în grup.) Dar tocmai aceasta este observația de fond: dreapta acceptă în mod curent limitarea libertății de exprimare atunci când vine vorba de propriile valori și propriile organizații.(11) Același lucru face și stânga pe care dreapta o condamnă, uneori cu temei.

4. În fine, tema libertății de exprimare în SUA are o dimensiune mai adâncă decât suprafața cazurilor de abuz, în care cetățeni de rând sunt concediați pe temei de rasism inventat și devin, grație mobilizării taberei opuse (și, iată, nu numai a ei), cauze publice.(12) Partea văzută a abuzurilor privește, într-adevăr, twitter mobs și call-out culture. Partea mai puțin văzută, sau rar semnalată public, ține nu de teama corporațiilor confruntate cu huliganii de stânga, ci de cultura corporatistă din Statele Unite, unde angajații nu se bucură de protecții în fața angajatorilor, care te dau afară fără să pregete dacă ajungi să reprezinți un cât de mic cost suplimentar. (O cultură și ea, ar zice unii, de dreapta.) Or, cum strategia presiunilor sociale este tocmai aceasta, să își promoveze valorile generând companiilor sau altor organizații „neconforme” costuri simbolice suplimentare, care de regulă se traduc rapid în costuri financiare (prin pierderea de clienți sau sponsori), nu este de mirare că angajații luați în vizor de mișcările sociale rămân, uneori cât ai zice pește, fără job. Nici dreapta militantă și nici stânga radicală nu sunt cu adevărat preocupate de ușurința cu care americanii își pierd venitul din rațiuni de opinie – și de ce ar fi, atâta vreme cât aceasta reprezintă o armă atât de eficace într-o societate fără protecții minimale pentru angajații de rând.




Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro








Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















2771 vizualizari


Abonare la comentarii cu RSS

ESRI

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by