„Guvernanții trebuie să înceteze să folosească panica drept principal vehicul de convingere a oamenilor, pentru că acest lucru va inhiba orice dorință a românilor de a reveni la normalitate.”
Călin Popescu-Tăriceanu, citat de Sputnik1
Eram pregătiți să facem față unei pandemii? Nici vorbă. După trei ani de guvernare PSD și ALDE (+ UDMR, la susținere în Parlament) și alte patru luni de guvernare (minoritară) PNL, atunci când SARS-CoV-2 a intrat în coliziune cu România am aflat secretul lui Polichinelle: din nou, nu eram pregătiți (așa cum legile, normele și reglementările, de care nu ducem lipsă, prevăd de fapt) pentru a gestiona o situație de criză.
Nu am să trec peste acest subiect, pentru că are greutatea lui în teza pe care o expun; un subiect care a devenit destul de limpede pentru toată lumea după ce-am asistat la clasicul duel politic dintre putere (de fapt guvernarea minoritară PNL) și opoziție (adică majoritatea parlamentară PSD + ALDE + Pro România + UDMR):
(i) mai întâi, secretarul de stat Raed Arafat, de la DSU, explica în fața parlamentarilor în martie ac.:
„Dacă vorbim de prea târziu, trebuia să avem de acum doi ani stocuri. În ianuarie am început să ne pregătim, ne trebuia legislația și Ordonanța a ieșit în cursul lunii februarie și imediat am început achizițiile. Oricum, noi trebuia să facem achiziții cu doi-trei ani înainte, noi am făcut stocuri când a fost Ebola și am folosit aceste materiale rămase de atunci pentru această situație. Această Ordonanță care a ieșit acum ne va permite să avem stocuri nu numai pentru situația asta, ci pentru o perioadă lungă în viitor. Acum, asta e. Ordonanța a ieșit în luna februarie și am început să lucrăm în acest sens.”
(ii) mai apoi, în cursul lunii mai, ministrul de interne, supărat pe covid-scepticismul majorității parlamentare, a ținut să combată ipocrizia celor care au susținut din Parlament guvernarea anterioară a PSD, prezentând public tot felul de documente, furnizate tot din departamentul condus de Raed Arafat:
„Departamentul pentru Situații de Urgență, în mod repetat, a solicitat Ministerului Sănătății, începând din luna aprilie 2017, constituirea stocurilor de medicamente și echipamente de protecție. Toate demersurile efectuate în perioada 2017 – 2019, care au avut ca scop constituirea unor rezerve la nivel național de medicamente și materiale sanitare, nu au fost luate în considerare de guvernele PSD, așa cum rezultă din adresele DSU. V-am adus aici aceste documente.”
Dacă în martie, la debutul pandemic într-o Românie pusă în fața valului de cetățeni proprii care se întorceau din grabă din vestul Europei, luat și el pe nepregătite de viteza cu care se răspândea infecția SARS-CoV-2, sistemul nostru medical-spitalicesc era în situația descrisă mai sus, ce soluții miraculoase ar fi avut în mod real la-ndemână guvernul minoritar PNL?
Guvernul avea cel mult două căi mari și late de acțiune la dispoziție: (i) să își asume acțiunea în forță a statului, sub urgența sanitară și precaritatea medical-spitalicească, încălcând temporar drepturile cetățenilor și impunând cu autoritate regula distanțării între indivizi, izolarea celor bolnavi și carantinarea zonelor cu focare, respectiv (ii) să își asume inacțiunea, să facă recomandări cetățenilor privind autoprotecția, să-i asiste spitalicește pe cei infectați care dezvoltau simptomele bolii, în limita capacității pe care (mai mult nu) o avea sistemul medical.
Direcția spre care a luat-o guvernarea față în față cu importul accelerat al vectorilor pandemici a fost decisă de doi piloni ai aparatului de stat: (i) în primul rând președintele Iohannis, liderul real al PNL și factorul de putere care a ținut guvernul minoritar PNL la guvernare din noiembrie 2019 și până astăzi, respectiv (ii) Raed Arafat, cu autoritatea sa de întemeietor al mecanismului de gestionare a situațiilor de urgență în România. S-a decis să luăm exemplul națiunilor în care aparatul de stat a impus cetățenilor restricții severe pentru protecție sanitară, astfel încât unitățile medicale să nu colapseze sub presiunea internărilor.
Putea un guvern minoritar PNL să își asume un model similar Suediei? (Formulez întrebarea pentru a nu lăsa neexplorată și cea de-a doua variantă de acțiune pe care am enunțat-o.) În primul rând ar trebui să observăm că Suedia însăși a înțeles că reținerea statului în a interveni nu a fost calea cea bună; Anders Tegnell, epidemiologul care a influențat strategia de acțiune a Suediei, într-un interviu de acum o lună explica: „Dacă ne-am confrunta din nou cu aceeași boală, având informațiile pe care le deținem astăzi, cred că am lua calea de mijloc...”, recunoscând în același timp că au murit mult prea mulți oameni pentru că nu a fost impusă distanțarea socială.
Un guvern PNL fără majoritate parlamentară, bazat pe un partid tributar unui model vechi de organizare, puțin inovativ și cu viziune politică limitată, nu putea să acționeze decât supralicitând puținele argumente pe care le avea: autoritatea președintelui țării, la începutul celui de-al doilea mandat al său, și imaginea de profesionist, pe care s-a grăbit să o recupereze și să o valorifice (abandonând ideea cu care cocheta anterior de a-l debarca din funcție), a șefului DSU.
Acestea fiind spuse, cred că devine destul de evident că ultimul lucru la care guvernul PNL a reflectat în plin exercițiu de gestionare a pandemiei a fost problema libertăților constituționale ale cetățeanului. PNL a acționat așa cum ar fi acționat și PSD dacă ar fi fost la guvernare, adică așa cum au acționat toate guvernele României de trei decenii încoace, fără să-și facă prea multe probleme în legătură cu aspirațiile sau nevoile cetățenilor în numele cărora guvernează.
Problema aceasta, care nu este proprie doar României, are totuși un anumit specific în cazul nostru: perioada post-revoluționară nu a fost folosită pentru o dezbatere matură în privința Constituției pe care ne-o dorim cu adevărat și care să reflecte aspirațiile românilor. În continuare ținem în mână Constituția moșită după cum Antonie Iorgovan a reușit să împace facțiunile de putere și opoziție care se puteau exprima parlamentar la acel moment și pe care Curtea Constituțională o rescrie cu fiecare decizie pe care ne-o impune, după deliberări mai mult sau mai puțin transparente.
Dincolo de gâlceava politică, am remarcat cum cetățeni care se consideră a fi liberali în viziune și modul de exprimare politică au cerut ca statul să fie cel care intervine și impune cu autoritate măsurile de apărare în fața pandemiei (în fapt intervine și protejează individul de iresponsabilitatea sau agresivitatea altor indivizi care ar putea să transmită infecția), iar pe de altă parte cetățeni cu viziune conservatoare, naționalistă, eventual de stânga ori creștină, care au protestat în fața așa-zisului exces de autoritate al guvernului.
Ajunși cu discuția în acest punct atingem probabil și o altă temă de mare actualitate, legată de valabilitatea judecării climatului politic actual prin prisma doctrinelor politice clasice. În fond, am asistat la ridicarea stindardului libertăților cetățenești de către partide ca PSD și ALDE (despre care tocmai am aflat că au neglijat complet să finanțeze pregătirea statului pentru intervenția în situații de urgență pandemică când se aflau la guvernare), care acuză guvernul că normează folosind un cadru legal neconstituțional atât pentru situațiile de urgență, cât și pentru instituirea stării de alertă, în condițiile în care aceste cadru legal era – așa cum bine se știe – opera majorității parlamentare PSD din urmă cu vreo 15 ani.
Interogată asupra neconstituționalității respectivului cadru legislativ, în general folosind ca pârghie Avocatul Poporului, Curtea Constituțională a răspuns afirmativ, iar PSD a și reușit să arate electoratului său că încă mai are un cuvânt de spus pe scena politică, mutând pe tablă același pion Valer Dorneanu: în urmă cu 15 ani pentru a emite un cadrul legislativ, iar astăzi pentru a-l amenda ca fiind neconstituțional2.
Să fie electoratul PSD și ALDE atât de orb, de lipsit de discernământ? Nu, nu este vorba despre așa ceva. Electoratul celor două partide, cărora li se adaugă Pro România și o mare parte din UDMR, nu are fundamental nicio sensibilitate legată de libertatea individuală, pe care este gata oricând să o decline în fața perspectivei de a trăi într-un stat paternalist, deopotrivă protector și permisiv, acolo unde în microgrupul tău poți face ce-ți dorești, în timp ce partidul îți asigură un minim de resurse, cu condiția să-l menții la putere în stat.
Acest tip de electorat nu vrea libertatea de a-și trăi viața responsabil, ci libertatea de a și-o trăi oricât de iresponsabil îi permite grupul din care face parte, ori propriile-i puteri. Un astfel de prototip de cetățean nu are foarte multe repere de valoare, așadar își orientează viața după reperele de putere.
Prin urmare principiul că libertatea sa ar trebui să se extindă până acolo unde afectează libertatea altuia nu-i spune nimic, îi este incomprehensibil. Libertatea pentru un astfel de exponent este ceea ce-și poate asigura prin exercițiul puterii și influenței sale și nu poate fi îngrădită decât de impactul cu o forță superioară care i se impune. Va accepta primatul acelei puteri doar atât timp cât o va simți superioară și se va revolta împotriva sa de îndată ce-o simte slăbită.
Nu este aici locul să ne întrebăm care este ponderea acestui tip de cetățean și alegător în societatea românească, dar ne putem imagina că nu este deloc de neglijat. Îl recunoști ușor pentru că este cel ce nu respectă regulile în mod sistematic, pentru simplul motiv că are propriile-i reguli de viață. Un cetățean responsabil, corect și care vrea să-și trăiască propria-i viață în libertate simte instinctiv că nu va putea face acest lucru decât dacă statul îl protejează eficient împotriva celor abuzivi și care se conduc numai propriile reguli și credințe, pe care nu ezită să le impună recurgând la forța și influența de care dispun.
Invers, într-o logică răsturnată, descoperind libertatea afectată a cetățeanului în fața unui guvern abuziv care ține în spitale (eventual de campanie) infectații cu virusul Covid-19 – fie că sunt asimptomatici, fie că au forme ușoare, ori a cetățenilor care nu pot decide în libertate că pot frecventa orice zonă aglomerată fără să se preocupe de regulile de protecție sanitară – PSD și ALDE, alături de Pro România joacă o comedie politică, deși în fapt nu se deosebesc substanțial de PNL, în căutarea oportunistă a baricadei opuse.
Mai observăm că, în timp ce sunt atacați de majoritatea parlamentară, cei de la PNL refuză să recunoască că nu s-au preocupat de protecția libertății cetățeanului, argumentându-și superficialitatea prin etalarea unor exemple de manifestare a iresponsabilității, pe care de fapt guvernul nici nu le-a adresat corespunzător, pentru simplul motiv că nu și-a propus acest lucru. Dacă și-ar fi propus, atunci ar fi normat și reglementat cu înțelepciune, protejând drepturile și libertățile constituționale, încurajând comportamentul responsabil și fiind mereu prezent (activ și nu reactiv), prin instituțiile de forță, acolo unde exista spațiu pentru manifestarea iresponsabilității, prevenind producerea ireparabilului.
Așa se face că zilnic aflăm din buletinul de la ora 13 că sunt tot mai multe cazuri confirmate, că rata infectării crește și ea, dar acolo unde apar aglomerările, prin definiție greu controlabile – plaje, terase, parcuri, mijloace de transport în comun -, forțele de ordine… lipsesc; lipsesc și intervin abia după ce cazurile apar la știri, iar atunci o fac inabil și chiar hilar (polițiști locali ce nu poartă echipament individual de protecție sanitară rețin cetățeni cărora le reproșează că… nu poartă echipamentul individual de protecție sanitară!), oricum revoltător.
Recent, Avocatul Poporului a sesizat Curtea Constituțională că modul în care guvernul a reglementat, în baza Legii 55/2020, regulile de izolare/carantinare a cazurilor confirmate de infecție cu Covid-19, și anume prin ordin de ministru, încalcă dispozițiile Constituției, întrucât restrângerea exercițiului libertății individuale nu se poate face decât prin lege, și nu prin acte administrative.
Cu alte cuvinte, critica de constituționalitate a Avocatului Poporului cerea Curții să constate că nu există un cadru legal potrivit pentru ca, în cazul unor epidemii/pandemii, să se gestioneze restrângerile de libertăți cetățenești pentru prevenirea răspândirii bolilor, legat de internarea obligatorie pentru izolare a cazurilor ce prezintă infecții. Iar umplerea acestui vid legislativ cu acte administrative ale ministerului sănătății contravine Constituției.
Avocatul Poporului nu a rămas doar la sesizarea Curții, ci a mers mai departe, monitorizând sistemul spitalicesc, sub rezerva că veghează la prevenirea torturii în locurile de detenție (adică locurile de internare obligatorie a cazurilor asimptomatice și/sau cu simptomatologie redusă), pentru consolidarea protecției pacienților împotriva torturii și a pedepselor și tratamentelor inumane și degradante… etc. Acest ultim demers la Avocatului Poporului a produs rumoare în mediul medical, pentru că, iată, o instituție a statului suspicionează formal rele tratamente, tortură chiar, în sistemul spitalicesc unde sunt izolate și tratate cazurile de infectare cu Covid-19: medicii se transformă din eroi în… prezumtivi călăi.
Argumentația, exagerată, trebuie să o recunoaștem, a Avocatului Poporului, trebuia să fie în registrul cel mai grav cu putință, după logica doamnei Weber: Guvernul reglementează administrativ acolo unde ar fi trebuit de fapt o lege (sau OUG măcar) și merge chiar mai departe, pentru că, sub acest cadrul neconstituțional, își rezervă posibilitatea de a acționa în forță și neselectiv, reprimând libertățile cetățenești prin internarea forțată pentru 14 zile a cetățenilor infectați dar care nu dezvoltă boala, sau cel mult dezvoltă simptome ușoare și nu-și doresc spitalizarea.
Ei bine, Curtea Constituțională a acceptat argumentele Avocatului Poporului și a și motivat de ce3, după care, în fața criticilor și nedumeririlor expuse public de diverși responsabili guvernamentali, Valer Dorneanu a ieșit public să aducă noi lămuriri pentru public, legat de respectiva decizie:
„Măsurile care vizează restrângerea drepturilor – internarea obligatorie – trebuie luate prin lege. (…) Restrângerea unor drepturi, potrivit articolului 53 din Constituție, se poate face numai prin lege și numai când sunt îndeplinite condițiile de stare de urgență, periclitarea sănătății. Toate condițiile acestea există, numai că măsura trebuie luată prin lege. (…) Regret foarte mult că multe din greșelile care se fac pe plan legislativ – eu nu discut de greșeli politice sau de altceva – ni se pun nouă în cârcă, pentru greșeli evidente. (…) În prezent, pentru internarea obligatorie, România are reglementări doar în domeniul penal, însă nu și în cel sanitar.”
După decizia Curții, oricine poate constata că nu se mai poate, constituțional, acționa activ din perspectiva autorităților, ci doar reactiv, adică aplicând dispozițiile Codului Penal. Un infectat fără simptome, care nu are de ce să primească un tratament, trebuie eliberat din spațiul în care este internat (deținut, torturat?, ca să folosim limbajul doamnei Weber, nu-i așa) pe baza unei declarații pe propria răspundere că rămâne izolat la domiciliu și își ia toate măsurile de protecție sanitară pentru sine și pentru alții.
Dacă, vreodată, un astfel de cetățean, în urma unei anchete epidemiologice, este creditat ca sursă a infectării altora, eventual persoane care cunosc o deteriorare profundă a stării de sănătate și, mai mult (Doamne ferește!) își pierd și viața, va fi desigur învinuit penal că, din culpă sau cu intenție, a zădărnicit combaterea bolii SARS-CoV-2. Componenta preventivă aici intră integral aproape în sarcina individului.
Pentru a reintra în joc, contribuind la componenta preventivă, statul, prin guvernul PNL, trebuie să facă ceea ce trebuia făcut de mult – dacă aveam o clasă politică responsabilă în aceste trei decenii post-revoluționare – și introduce o inițiativă legislativă în Parlament (sau emite urgent o OUG), pentru a avea la dispoziție și o lege care, după ce va trece și ea de controlul constituțional (de va sesiza cineva, cândva Curtea), va reprezenta cadrul legal prin care, în caz de epidemii/pandemii, autoritățile vor restrânge drepturile și libertățile persoanelor, impunându-le izolarea/carantina sanitară. Desigur, punctual (ce ironie), și în acel caz, izolarea/carantinarea vor fi impuse tot prin acte administrative sau eventual judecătorești.
Când credeam că ne liniștim și încercăm să clădim legislativ (așa cum ne asigura ministrul Tătaru), premierul Ludovic Orban, dovedind că proverbul „Gura bate…”4 are bătaie lungă, iese public și găsește de cuviință să îndemne deschis la boicotarea deciziei Curții Constituționale:
„CCR nu e la prima decizie care zădărnicește eforturile noastre pentru a apăra sănătatea și viața cetățenilor. (…) Cât timp ai fost în zona cu risc maxim sau în contact cu persoane infectate, în urma anchetei epidemiologice se constată asta, e posibil să fii infectat, trebuie să stai în izolare. E cererea, recomandarea, rugămintea mea către cetățeni să nu țină cont de deciziile Curții Constituționale, să acționeze responsabil, ca până acum și chiar dacă va exista o perioadă până va exista o lege, aici depinde și de Parlament.”
Lipsă de inspirație, spirit războinic nestăpânit? Mi-e că trebuie să-i dăm dreptate judecătorului de curte constituțională Daniel Morar (și poate, între timp, consilierii premierului îi trezesc la realitate sau demisionează), care i-a amendat drastic declarațiile:
„Constat că este a nu știu câta oară când premierul României îndeamnă la nerespectarea deciziilor CCR, ceea ce este un lucru grav și de nepermis într-un stat de drept. Prin deciziile date în stare de alertă, CCR nu stabilește obligații în sarcina cetățenilor, ci le protejează acestora drepturile și libertățile fundamentale, iar obligațiile sunt stabilite în sarcina autorităților statului.”
Nu pot, în final, să nu remarc ceea ce sare în ochi: PSD, prin centrele sale de reflecție (vezi definiția dată de fostul ministru al justiției, susținut de ALDE, Tudorel Toader5), bine reprezentate și în actuala formulă a Curții Constituționale, a devenit în ultima perioadă – vezi legile justiției sau cadrul legislativ prin care se reglementau situația de urgență și instituirea stării de alertă – cel mai aprig critic al Constituției și nu numai, ci și al tiparului în care Parlamentul a legiferat, covârșitor sub majorități asigurate de PSD și aliații săi.
Grija cu care Renate Weber, actualul avocat al poporului, a atacat la Curtea Constituțională toate susceptibilele încălcări ale capitolului II din titlul II al Constituției, ajungându-se astfel la amendarea legislației creată sub pulpana PSD și transpusă neglijent în practică de PNL, ne duce cu gândul că în România, în fine, există cel puțin o instituție a statului care, fără să-și propună cu adevărat acest lucru, veghează la drepturile și libertățile noastre.
