Să încercăm un mic exercițiu de imaginație. Suntem în vara anului 2024. La universitățile din România s-au încheiat de ceva vreme cursurile. Studenților și masteranzilor din anii terminali le-au fost înmânate diplomele de absolvire, iar forfota înscrierilor pentru noul an universitar se lasă încă așteptată. Într-o după amiază caniculară, un banal ordin de ministru pune, pe neașteptate, stăpânire pe spațiile sociale de discuții, provocând reacții imediate nu doar dinspre mediul academic, ci și dinspre cel politic.
Mai întâi individual, iar mai apoi printr-un memoriu comun, rectorii universităților și directorii institutelor de cercetare din București solicită imperativ Ministrului Educației să anuleze ordinul de numire a noii componențe a Consiliului Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare (CNATDCU) pentru mandatul 2024-2028, în al cărui consiliu general nu a fost inclus nici un reprezentant al mediului academic din capitală. În doar câteva zile, o petiție publică în sprijinul acestei solicitări adună mai multe sute de semnături, iar ministerul anunță printr-un comunicat de presă o iminentă revizuire a respectivului act.
Să ieșim însă din câmpul imaginației, care, de foarte multe ori, ne oferă spațiul necesar pentru a da viață unor situații imposibile în viața reală și să aruncăm o privire asupra Ordinului Ministrului Educației și Cercetării nr. 4.621/2020, prin care a fost stabilită componența consiliului general, a panelurilor pe domenii și a comisiilor de specialitate CNATDCU1. Chiar din prima listă nominală, cea a consiliului general, care se dorește a fi și o radiografie la zi a stării mediului academic românesc, vom observa că Iașul, „capitala istorică și culturală a României”, cu a sa „cea mai veche universitate românească”, a fost ignorat în totalitate. Astfel, din cei 21 membri ai consiliului general, 11 au afiliere instituțională în București, șapte în Cluj, iar trei în Timișoara, ponderea de reprezentare împărțindu-se, după cum se observă, aproape egal între partea de sud și de vest a țării. Ordinul de ministru amintit a fost la fel de „generos” cu universitățile și institutele de cercetare din Iași, dar și din Galați sau Suceava, și în cazul panelurilor pe domenii sau comisiile de specialitate. De pildă, din cei 69 membri ai panelurilor, doar doi provin de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”. În total, în cazul panelurilor pe domenii, universitățile și centrele de cercetare din Moldova au o pondere de reprezentare de circa 10%, în timp ce Bucureștiul de 57%, iar Clujul și Timișoara au împreună peste 20%. (A se vedea fig. 1 și 2). La fel, și în cazul comisiilor de specialitate, cifrele lasă puțin loc pentru interpretări justificative și scuze.
Alături de nenumărate considerații de ordin general, care presupun o discuție foarte serioasă asupra modului în care autoritățile centrale înțeleg politicile educaționale și de cercetare, ordinul de ministru amintit, cu ale sale liste de validare a unor reale sau prezumtive calități academice, merită discutat și din perspectiva fundamentărilor de legalitate și de scientometrie, așa cum au fost acestea definite chiar prin anunțul public privind modalitatea de selecție a membrilor CNATDCU.
„Principiile de selecție” fac în mod expres referire la „asigurarea reprezentativității instituționale”2, prin care se înțelege, desigur, și faptul că în procesul de selecție și numire ar fi trebuit să se țină cont de asigurarea în structura nominală a consiliului general, a panelurilor pe domenii și a comisiilor de specialitate a unei echități de reprezentare între universitățile și institutelor de cercetare din țară, atât pe domenii cât și ca distribuție geografică. Din păcate, nici nu este nevoie de o analiză prea sofisticată pentru a concluziona că acest principiu a rămas doar în faza de deziderat.
Analizând componența noului CNATDCU, unde se regăsesc și nume importante, cu o mare vizibilitate științifică internațională, se poate presupune că între universitățile și institutele de cercetare din Iași, pe de o parte, și cele din București, Cluj sau Timișoara, pe de altă parte, există o falie calitativă de netrecut, care justifică ignorarea de către unii diriguitori ai educației și cercetării românești a competențelor cadrelor didactice universitare și ale cercetătorilor ieșeni. Doar că datele statistice vin să contrazică în totalitate această manieră de a judeca lucrurile. În primul rând, pentru că niciuna dintre universitățile românești nu se poate lăuda cu poziții demne de luat în seamă în clasamentele internaționale. În dependență de metodologia și anul alcătuirii acestor clasamente, cele trei mari universități din România își revendică periodic calitatea de alma mater reprezentativă. De pildă, în clasamentul The World University Rankings3, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” este situată peste Universitatea din București, iar conform QS World University Rankings4 pentru anul 2019 alma mater din capitala Moldovei este pe prima poziție în clasamentul universităților românești. Suita de exemple care demonstrează că recenta marginalizare a centrului universitar Iași nu are nici o fundamentare scientometrică ar putea continua. Din lipsă de spațiu, voi aminti aici doar faptul că la competiția „Proiecte de Cercetare Exploratorie”, recent lansată de către UEFISDCI, la care au existat criterii științifice minimale de eligibilitate, ponderea aplicațiilor cu afiliere instituțională la universități și institute de cercetare din Iași a fost mult peste ponderea de reprezentare a acestora în noul CNATDCU.
Faptul că Iașul și alte centre universitare din Moldova sunt subreprezentate în noile structuri ale CNATDCU se explică nu doar prin faptul că asistăm de mai multă vreme la adevărate jocuri de putere, în care grupuri cu afinități regionale din diferite instituții de stat își revendică supremația la nivel central, ci și prin caracterul netransparent și discutabil din punct de vedere etic al întregului proces de selecție și numire. Așa se explică și faptul că unii membri ai comitetelor de selecție se regăsesc printre membrii CNATDCU (!), în speță printre membrii consiliului general (nerespectându-se astfel chiar principiile stabilite de minister2), că unii dintre aceștia au o vizibilitate internațională redusă sau că au apărut la un moment dat în public ca avocați ai unor plagiatori notorii.
Aș încerca să sugerez doamnei ministru al Educației ca, într-un prim gest de a demonstra contrariul față de cele afirmate mai sus, să facă publică lista inițială propusă de către comitetele de selecție pentru comisiile de specialitate, precum și modul în care au fost selectați membrii panelurilor pe domenii și ai consiliului general. Poate că așa vom putea înțelege cum și de ce a fost scos Iașul de pe harta academică a României. Din păcate, îmi dau însă foarte bine seama că am intrat din nou pe un tărâm al imaginației.
