Am citit faptul că zilele trecute articolul 7 al Legii educației a primit o adăugire la alineatul 1, prin adoptarea în Senatul României a unei inițiative din partea a doi parlamentari, dintre care unul este teolog. Această adăugire interzice în sistemul de învățământ românesc „activitățile în vederea răspândirii teoriei sau opiniei identității de gen, înțeleasă ca teoria sau opinia că genul este un concept diferit de sexul biologic și că cele două nu sunt întotdeauna aceleași”. Privitor la această inițiativă, aș dori să argumentez mai jos următoarele poziții: 1. Că o asemenea lege este în sens formal un act de poliție a gândirii, independent de conținutul ei. 2. Că învățământul nostru teologic este în general de o calitate atât de slabă încât, în loc să asimileze problemele fundamentale cu care se confruntă spiritul uman contemporan, are luări de poziție foarte inculte. 3. Că diferența dintre sex și gen este prost formulată în articolul de lege, deoarece blochează distincția dintre natură și cultură. 4. Că studiile de gen din România nu au făcut încă progrese suficiente pentru a face ca o asemenea poziție să fie resimțită ca indiscutabil ridicolă chiar înaintea promulgării actului de lege. 5. Că eu sunt mama cărților mele și aș vrea să aflu dacă asta este ceva ilegal. Dar să nu pierdem vremea. Deci:
1. Înainte de a mă gândi la conținutul lui, constat că acest articol de lege interzice activitatea răspândirii unei teorii în general. Dar „răspândirea unei teorii” este o expresie foarte vagă. Poți răspândi o teorie afirmând-o public în mod categoric. Dar o poți răspândi negând-o la fel de categoric, până atragi atenția unui public suficient de numeros. Sau o poți răspândi tăcând asupra ei la un curs despre paradigmele feminine și masculine ale culturii, când auditoriul tău cel cult știe că bibliografia internațională abordează subiectul, iar tu taci pur și simplu despre el. Sau îl poți răspândi spunând frecvent că nu vrei să îl răspândești. Prima posibilitate, să admitem, cade sub incidența legii. Dar următoarele? Să admitem că și ele. Dar pentru ca o lege adoptată să aibă vigoare, ea trebuie să aibă instrumente de aplicare. Care sunt aceste instrumente pentru cazurile de mai sus, cu excepția primului? Să recunoaștem împreună că ele devine extrem de incontrolabile. Îmi imaginez cu dificultate că aș putea fi amendat dacă eu aș spune zilnic studenților mei că doresc să respect legea educației naționale, articolul 7, alineatul 1 și că nu voi propaga învățăturile interzise acolo. Dar este evident că îmi fac atent la ele auditoriul cel cult și critic. Prin urmare, activitățile de verificare a atitudinilor mele devin echivoce, iar această lege încearcă să controleze însăși natura problematizării intelectuale, deși ea este liberă din motivele semantice menționate.
2. Faptul că un teolog are asemenea inițiative este pentru mine lamentabil. Am predat destul de mulți ani în mediile teologice și am constatat proporția covârșitoare a studenților care nu cunosc sursele patristice ale tradiției creștine, care nu exersează limbile acestor surse, care nu problematizează aceste texte ca pe unele fondatoare ale culturii noastre religioase și laice deopotrivă. Ba mai mult, știu că în tradiția noastră teologică apar forme noi ale unei vechi proiecții culturale asupra unui occident „decăzut” și opus unei tradiții spirituale autentice, trăitoare și intolerante la secularizarea apuseană, preocupată etern să scoată la lumină valori profunde și comori spirituale de tradiție care se pot opune răului lumii contemporane. O asemenea atitudine este fundamental greșită pentru că se bazează pe neînțelegere, prejudecată, lipsă de studiu și atitudine forestieră în fața mijloacelor subtile ale cercetării umaniste în general. Înainte ca teologul să stabilească faptul că între sex și gen nu există diferență, el poate studia un tulburător pasaj din Despre Treime, XII, al lui Augustin, în care autorul opune pasajul din Geneză privitor la crearea femeii din coasta bărbatului celui în care Pavel punea broboada pe capul femeii. Acolo el acceptă ambele pasaje, dar explică faptul că: a) primul trebuie înțeles în sensul în care aceeași rațiune (și nu două distincte) trebuie aplicată teoretic, având ca simbol masculinitatea, și trebuie aplicată practic, având doar ca simbol femininitatea; b) al doilea trebuie înțeles în lumina primului și nu invers. Aceasta înseamnă că pentru el feminitatea și masculinitatea sunt forme de manifestare culturală ale unei identități unice a creației lui Dumnezeu. Teologii trebuie să studieze aceste texte.
3. Diferența, așa cum e formulată, lasă loc unei echivocități, pentru că are două sensuri. Primul sens: nu avem voie să spunem că sexul și genul diferă, adică eu, ca om, am și sexul bărbătesc, și genul bărbătesc, ci trebuie să spun că acestea două sunt unul și același lucru și anume bărbătescul din mine. Al doilea sens: nu avem voie să spunem că sexul și genul diferă, adică eu, ca om, am sexul bărbătesc, dar simt eu așa că aș avea genul femeiesc și o să îmi iau telefon roz și poșetă cu sclipici (desigur, quod absit!), sau că am sexul femeiesc, dar simt așa o insațiabilă dorință de a mă angaja sudoriță (ceea ce, warum nicht?). Dacă ne ocupăm de al doilea sens (și îmi imaginez ca legislatorul pe acesta l-a avut în vedere), putem discuta, deoarece el are consecințe comportamentale și sociale semnificative și antitradiționale. Voi discuta asta în ultimul paragraf. Revin acum la primul sens. Îmi este clar că și el are consecințe comportamentale și sociale semnificative. Dar ele sunt tocmai ale tradiției noastre, iar interzicerea lor ne opune acesteia. Dacă aș afirma că între sexul și genul meu nu pot face nici o deosebire, (însă apartenența mea biologică este o evidență, adică sunt sau bărbat, sau femeie), atunci înseamnă că reduc genul la sex și nu invers. Dar ele sunt ireductibile tocmai în tradiția iudeo-creștină. De pildă, faptul că această tradiție vorbește despre un Dumnezeu-Tată nu este o chestiune de sex, dar este una de gen, pentru că acest gen produce, prin afirmația că Dumnezeu este Tată, un tip de cultură cu comportamente specifice, deosebit de cel al civilizațiilor bazate pe experiențe religioase care pornesc de la figura arhetipală a Marii Mame etc. Nu mă interesează aici valoarea lor, ci doar faptul că ele au consecințe distincte în plan cultural și asta înseamnă că Tatăl și Mama în acest sens se referă la gen și nu la sex. Așadar, cine blochează distincția dintre gen și sex neagă implicit faptul că Dumnezeu este Tată (iar de teologul inceptor al măsurii legislative trebuie să se ocupe brațul receptor al Bisericii). Nu sunt un teolog, ci un istoric al filosofiei: de aceea, pentru mine a nega valoarea de Tată a lui Dumnezeu este doar echivalentă cu a nega deosebirea dintre cultură și natură și a o reduce pe prima la ultima. Cultura mea se întemeiază pe faptul că o origine se rostește despre sine (în termenii creștinismului că Fiul este rostit ca Verb al Tatălui), așadar eu am misiunea (masculină ca gen, nu ca sex) de a medita infinit la ce este predicația și la a practica discursul argumentativ ca pe o celebrare a acestui fapt originar. Iar aceasta înseamnă cultură, construită într-o paradigmă, poate că bună sau rea, dar în orice caz una a Tatălui. E un topos comun, amintit și de Pavel că, fără duh, am fi asemenea vitelor.
4. Studiile de gen au intrat în învățământul universitar românesc pe o cale destul precară. Ele s-au asociat de la bun început cu studiile de postmodernism, de cultură recentă, sau în cel mai generos caz, cu cele de sociologie și filosofie strict contemporană. De aceea, ele s-au făcut cel mai adesea purtătoarele unui antitradiționalism dezinteresat (uneori, chiar ostil față de) studiile de filologie și filosofie clasică, de premodernitate sau, în sens absolut, de erudiție. Consecința a fost faptul că ele s-au dezvoltat pe o bibliografie exclusiv recentă, fără să își cerceteze critic și autonom fundamentele. Din această consecință au provenit altele două: a) li s-a părut că ele sunt de dată recentă și că modernitatea lor ar trebui să privească superior „vechiștii”, provocând de fapt o tensiune artificială față de aceștia în mediile academice; făcându-și incomplet meseria, au provocat o breșă regretabilă în studiile umaniste; b) neasumând un discurs suficient de cuprinzător cultural, nu au putut produce o stimă publică generalizată, suficientă pentru a discredita inițiative legislative cum este cea prezentă chiar înainte de apariția ei. Dovada mea este că în bibliografiile lor nu apar lucrări fundamentale, dar vechi, care le întemeiază domeniile în lumi academice mai înțelepte. De pildă, în aceste bibliografii nu apare niciodată Christine de Pisan, Cartea cetății doamnelor, celebru manifest al studiilor de gen în secolul al XV-lea. Nimeni nu discută în acele medii ideile citate ale lui Augustin, nimeni pe minunata Hildegard in Bingen sau pe Bernardus Silvestris, iar ideea unei „paradigme feminine a literaturii” a fost reținută cel mult ca o curiozitate literară, dar nu ca o idee suficient de profundă pentru a ne trimite direct la fundamentele de gen ale culturii noastre umane și europene.
5. Mă întorc acum la primul sens al echivocității despre care vorbeam: acela în care mi se interzice să gândesc în paradigme de sex și gen determinate distinct. Abia aici chestiunea devine complicată, pentru că atunci sexul și genul pot fi deosebite între ele (adică diferența dintre natură și cultură este respectată), dar suntem obligați să le determinăm cu aceeași specie. Cu aceasta, însă neg experiența fundamentală a creației artistice, pentru că neg auctorialitatea ei. Iată la ce mă refer. Istoria culturii mele are două atitudini față de autorul unei opere de artă: una în care acest autor uman împărtășește condiția auctorială cu Creatorul în sens absolut, admițând faptul că omul nu poate crea din nimic, și alta care neagă această poziție. Prima este tradițională, a doua este modernă. Prima derulează ideea de autor uman într-o paradigmă feminină (pentru că admite o gestație internă a operei și nașterea ei de către om, dar cu colaborarea inspiratoare externă a unei alte instanțe). A doua derulează aceeași idee într-o paradigmă masculină (care rezultă logic prin negarea determinațiilor modelului anterior).
