O abordare simplistă a subiectului ar spune că românii din Diaspora au suferit la fel de mult sau puțin ca și cei din țările pe unde s-au stabilit. În Italia sau Spania, evoluția pandemiei de COVID-19 a fost mai gravă decât în Germania sau Olanda și proporțional românii stabiliți sau muncind acolo au suferit teoretic corelat cu situația.
Realitatea este alta. Românii populau exact în țările cele mai afectate exact domeniile economice care au suferit cel mai mult. Au fost în linia întâi, deseori, atât ca și asistente medicale, casieri sau curieri, dar și în linia întâi de concedieri.
Se vehiculează că între martie-mai s-au întors în țară între 800.000 și 1.300.000 de români. O parte, evident, erau călători sau turiști. Dar mulți alții erau oameni disperați, încercând să revină la un adăpost. Mulți suferiseră pentru a ajunge acasă și puțini au fost înțeleși în țară. Opinia publică a fost extrem de negativă iar aceasta nu a făcut în nici un fel bine celor plecați
De aceea merită să reflectăm, încă la cald, despre ce efecte a avut COVID-19 asupra Diasporei.
Sezonierii
Pentru muncitorii sezonieri, detașați sau care lucrau pe contracte de scurtă durată, pandemia a fost o catastrofă. În marea lor majoritate lucrând în restul Europei, undeva la 2 milioane de români traversează frontiere anual pentru a lucra în domenii ca turism, agricultură, construcții, transporturi dar și îngrijire și sănătate, IT sau inginerie. Problemele lor ”normale”: slaba (sau inexistenta) coordonare a sistemelor de securitate socială din UE/Europa, abuzurile angajatorilor sau înșelătoriile companiilor de recrutare, lipsa de cadru legislativ adecvat lor și căderea între sisteme dar și un acces la orice informație, dacă ea există, aleatoriu.
În vreme de criză o mare parte s-au trezit fără loc de muncă, care de multe ori venea împreună cu o cazare, pierdută și ea. Oameni ce deseori nu aveau rezerve financiare importante, s-au confruntat cu o precaritate absolută: pe drumuri, în țări cu frontierele blocate, dependenți de bunăvoința străinilor sau a diverselor organizații românești care s-au activat pentru a-i ajuta.
Undeva până la un milion ar fi revenit în țară în lunile martie-aprilie 2020, ceva ce a dus la o serie amplă de dezbateri și scandaluri. Puțini s-au întrebat ce era important: de ce nu au revenit chiar mai mulți?
Concediați sumar, au ajuns totuși în România, unde au realizat că este aproape imposibil să-și obțină ajutoarele de șomaj, drepturile familiale sau orice alte ajutoare legale de care ar fi putut beneficia în statele unde lucrau, din cauza lipsei de orice fel a unui sistem unic de identificare, colectare și utilizare a datelor de securitate socială – mai ales unul digital. Problema lor abia începe.
Mulți alții, spre mai-iunie, s-au trezit că sunt iar căutați de firmele de recrutare. Fermele din Spania, Franța, Italia, Germania sau Marea Britanie au nevoie de aproape 2 milioane de lucrători în sezoanele agricole de primăvară-vară sau toamnă, iar România este pentru ei un teren de recrutare fertil. Numai că noile costuri generate de COVID-19 au dus și la mai multe ”scurtături” luate de angajatori, la neînțelegeri, dar și la, din păcate, infecții și decese. Iar lista poate continua.
Știm cu toți cazul Cluj, sau persoana decedată în Germania. Dar au fost și muncitori sechestrați efectiv în abatoare, infectați de COVID-19 și izolați, blocați în tot felul de locuri, de la blocuri de locuințe la vaporașe, grajduri sau adăposturi temporare. Fiecare consulat românesc din Italia, Germania, Franța, Olanda și nu numai are deja liste cu sute de cazuri unde au intervenit și fiecare ONG românesc din aceste zone are alte liste cu alte sute de cazuri unde a fost nevoie de societatea civilă sau grupurile informale de români pentru a ajuta.
Ar fi bine să putem avea cifre. Undeva la peste 200.000 de români au plecat deja din luna mai, înapoi. Dincolo de ei, șoferii și-au continuat activitatea, iar redeschiderea centrelor turistice din Italia sau Spania va accelera plecarea unor noi zeci sau sute de mii de oameni. Fără securitate socială adecvată, fără informații la zi, fără perspective în caz de revenire a crizei.
Diaspora ”stabilă”
Dar dincolo de cazul particular al muncitorilor mobili, perioada de vârf a crizei a evidențiat vulnerabilitatea legăturilor Diasporei stabile cu țara. O populație amplă, distribuită în mare parte în UE dar nu numai, a fost ruptă fizic de România mai mult decât oricând.
Expoziții, spectacole și concerte au fost anulate. Diversele ONG-uri, cluburi și organizații de români și-au anulat întâlnirile periodice, serile românești și nu numai. Lecțiile de weekend de limba română pentru copiii diasporenilor au dispărut și ele.
Audiențele la consulate pentru mult necesara reînnoire de documente, sau obținerea de certificate sau dovezi, au fost la rândul lor anulate. Oameni care într-o perioadă de fragilitate economică aveau nevoie de acte noi pentru a-și reînnoi contractele de muncă s-au trezit brusc că aplicația eConsulat le dă programare pentru luna octombrie, iar mai multe consulate s-au plâns că nu există moduri în care să poată ajuta oamenii de la distanță.
Despre consuli și ambasadori am scris și în alt articol, dar este cert că pentru fiecare poveste pozitivă de personal diplomatic superlativ, există și cazuri de nepăsare. Pentru fiecare consul despre care acum se povestește cum a petrecut și nopțile la telefon pentru a-și ajuta semenii români, alții sunt acum descriși ca nepăsători. Se pare că legile 156/2000 privind protecția cetățenilor români care lucrează în străinătate, sau 62/2019 privind competențele consulatelor au primit interpretări tare diferite de la om la om.
Mai grave au fost cazurile de persoane care au încercat, de cele mai multe ori în zadar, să ajungă acasă pentru a fi prezenți măcar la înmormântarea celor dragi, sau să obțină informații despre rudele grav bolnave din țară. S-au agravat și persistă cazurile de persoane decedate în afară dar care nu pot fi repatriate pentru înhumare din cauza costurilor exagerate, în absența unor protocoale bilaterale între România și mai multe țări.
Sigur, poate găsim și efecte pozitive – mai mult timp pentru teleconferințe cu bunicii de acasă, dar una peste alta Diaspora deja are lianturi fragile cu România. COVID-19 nu a făcut decât să le fragilizeze și mai mult.
Cum ar fi fost dacă lecții sau resurse de limba română ar fi fost de la începu disponibile on-line pentru diasporenii care oricum trebuiau să facă diverse teme cu copii lor de acasă? Sau programe culturale speciale pentru ei? Sigur, au fost câteva inițiative mici, dar una peste alta oportunitatea a fost ratată.
