Senatul României, în calitate de cameră decizională a adoptat marți, 16 iunie, în regim de urgenţă absolută, un amendament la Legea Educaţiei care prevede interzicerea fără apel, din orice spaţii educative (asta însemnând şi cele universitare) a “activităţilor în vederea răspândirii teoriei sau opiniei identităţii de gen, înţeleasă ca teoria sau opinia că (sic!) genul este un concept diferit de sexul biologic şi că cele două nu sunt întotdeauna aceleaşi”.
Amendamentul votat de Parlament îi aparţine unui domn din Zalău, cu studii teologice.
Dacă am fi aflat – pe canalele deja cunoscute – că, pe fondul protestelor din Statele Unite, nişte contestatari ar fi cerut – ştiu eu – ca-n universităţile americane să se interzică studiul expansiunii spre Vest, întrucât acesta a îmbrăcat adesea caracterul unui război de exterminare al populaţiei autohtone (ale cărui victime au fost în primul rând cei slabi: femeile, copiii şi bătrânii), am fi sărit cu toţii în sus: stângism iresponsabil, corectitudine politică, atentat la istorie şi la tradiţii, culpabilizarea bărbatului alb, creştin! Şi, ne-am fi întrebat (deopotrivă retoric şi patetic) cum poate fi cenzurat trecutul şi libertatea de expresie academică? O ştim: stânga e “mama” corectitudinii politice şi se ocupă numai cu interdicţii şi vânători de vrăjitoare. Când, cu cinci ani în urmă, s-a dat o lege care interzicea apologia, glorificarea şi comemorarea celor care s-au făcut vinovaţi de antisemitism, o bună parte a presei a strigat că ni se interzice să vorbim de “marile noastre personalităţi”. Nimeni nu ne-a interzis să vorbim despre Ion Antonescu sau Mircea Vulcănescu; tot ceea ce cerea acea precizare legislativă era să-i punem în contextul lor istoric, nu să facem din ei “martiri” şi “sfinţi”. Aici, ni se va spune, e mâna “ocultei mondiale” (bănuiţi de ce etnie) care e interesantă ca noi să nu ne cunoaştem “adevăratul” trecut. Dar iată că atunci când intervine o interdicţie efectivă, sancţionată de votul legislativului, nimeni nu găseşte nimic de spus. Până la urmă, Parlamentul e cel care decide ce se studiază în şcoli şi universităţi? Dacă nu e vorba de lucruri care să contravină flagrant drepturilor şi libertăţilor fundamentale (aşa cum sunt ele stipulate în documentele internaţionale) şi principiilor constituţionale, cu ce drept pot fi limitate cunoştinţele ce se predau în învăţământul de toate gradele? Teologul de la Zalău poate veni mâine să ne spună că evoluţionismul e “o opinie” şi predarea lui poate fi decisă de Senat. Credeţi că ar fi mulţi cei care să apere darwinismul şi genetica populaţiilor?! Aşa putem epura orice şi hotărî – în “camera decizională” – că nu mai predăm (în toată şcoala) decât lucruri în acord cu învăţătura şi morala creştină (care, acestea din urmă, vor fi predate obligatoriu). Adică transformăm tot sistemul educativ într-o multitudine de şcoli profesionale anexate Seminarului Teologic. Până la urmă – cum întreba nemuritorul calif Omar – dacă avem o “învăţătură adevărată”, la ce ne mai trebuie celelalte?!
O să mi se spună: nu e chiar aşa; să nu exagerăm. E vorba doar de nişte teorii (sau, mai curând opinii) care vorbesc de lucruri neverificabile, cu potenţial destabilizator la adresa psihicului (mai ales a celor tineri) şi care pun în discuţie (cu o miză subversivă) normalitatea acceptată ca atare de majoritate. Dacă e vorba doar de teoriile lui John Money nu prea cred că avem a ne teme, căci acestea nu sunt – după ştiinţa mea – aproape deloc popularizate pe la noi (singura persoană care a vorbit – criticându-le argumentat – despre ele e domnul Horia Roman Patapievici). Întrebarea e ce ne facem cu Carl Gustav Jung (cel cu animus şi anima şi cu complexul Electra), ce ne facem cu “studiile de gen” (apărute şi prin universităţile noastre), cu antropolgia socială, cu istoria femeilor şi a vieţii private (ce ne vorbesc de “rolurile istorice” ale doamnelor şi de educaţia pe care o primeau acestea), cu tinerii ambigeni ai lui Leonardo (inclusiv faimosul “Ioan Botezătorul” de la Luvru), cu Rembrandt, cel din “Întoarcerea fiului risipitor” (care, vrând să arate că iertarea are o dimensiune maternă, i-a făcut tatălui o mână de femeie), cum lecturăm “Banchetul” lui Platon, cu omul complet bisexuat? Facem asemeni muzeografilor romani la vizita preşedintelui Iranului, sau – mai recent – a poliţiştilor englezi cu statuia lui Winston Churchill: acoperim pudic aceste lucruri şi trecem peste ele, căci, onest vorbind, sunt multe de studiat şi în afara lor? Dar, concret: la facultăţile de Psihologie unde se studiază Jung, se va suspenda studiul operei lui sau se va evita prezentarea aspectelor sensibile (şi se vor retrage din comerţ volumele din opera lui ce tratează despre acestea)? Atenţie: dacă e legea e în vigoare şi un profesor se trezeşte expunând aceste teorii ale lui Jung, se poate găsi şi vreun student zelos care să-l reclame pentru “răspândirea ideologiei de gen”!
În medicină, cum vom numi hermafrodiţii, femeile cu trăsături şi comportamente masculine, bărbaţii efeminaţi, semenii noştri cu disfuncţii genetice sau hormonale sau pe cei care deja sunt transgenderi: “aberaţii ale naturii”? Îi vom stigmatiza ca pe nişte moştri în care ni se arată (monstrare) “plata păcatului” şi “semnele sfârşitului”? Îi vom închide în închisori, aziluri, le vom aplica “tratamente” pentru a-i “readuce la normalitate”? Asemenea tratamente ar fi mai legitime decât operaţiile de schimbare de sex? În asemenea situaţii ar conta “opinia” medicilor, sau singura instanţă de referinţă e “normalitatea”, definită biblic? Dar cu fetele care joacă fotbal, practică culturismul sau sporturile extreme ce facem? Ori cu băieţii care gătesc sau cărora le place croitoria? Anchete, să vedem dacă părinţii nu le/îi cultivă în spiritul “ideologiei de gen”? Sau nu le suţin “pornirile perverse”? Şi dacă, în incinta unui spaţiu şcolar, două fete sau doi băieţi se ţin de mână, ce trebuie să facă profesorii? Să îi denunţe (cui: poliţiei)? Mi se pare că tocmai faptul că niciunul din aceste lucruri nu e precizat, face ca o atare lege să fie şi mai primejdioasă. Căci pot fi puse în mişcare nişte “brigăzi de activişti” – elevi şi părinţi din mediile fundamentaliste – care să denunţe orice suspiciune de “anormalitate” la vreun profesor. Morala: aceştia din urmă vor începe să se autocenzureze: gata cu “erotica” din poezia eminesciană (care, în treacăt fie spus, n-ar fi o mare pagubă, la nivelul la care se face acum); vom mai vorbi în clasă de de singurele două iubiri “înălţătoare”, pentru că sunt neutre: cea de Dumnezeu şi cea de ţară. Aşa, “copiii noştri” vor fi feriţi de orice ispite în mediul aseptic (din păcate, doar din punct de vedere ideologic) pe care unii vor să-l instaureze în şcoli.
Treaba asta sună ca un refren banal, dat fiind că – de ceva vreme (şi foarte sonor în ultimele săptămâni) – o tot auzim: o cenzură se abate asupra spaţiului public, grupsucule radicale cer legiferări care să epureze programele şcolare de clasici, spaţiile publice de monumente, memoria de repere consacrate etc. Ni se spune că sunt “fasciştii de stânga”, nivelul cel mai radical al minorităţilor (rasiale), cel mai precar din punct de vedere economico-social, însă cuplat cu cel mai radical din punct de vedere ideologic (în speţă cel universitar). Această alcătuire ciudată, în care se întâlnesc marginalii bazei cu cei ai vârfului, împinge la limită “corectitudinea politică” a stângii occidentale (în care se amestecă, de-a valma, Marx, Troţki, Şcoala de la Frankfurt – Frantz Fanon nu pare a fi cunoscut în România). Denunţarea viguroasă a tuturor acestora (cu toate că la noi puţini ar fi cei capabili să spună ceva articulat despre oricare dintre ei) ne face să uităm un lucru banal: că există şi o corectitudine politică de dreapta. Una pentru care Biblia – lecturată literal – e referentul universal şi, mai ales, norma comportamentală; care e anticulturală (cunoaşterea revelată e superioară şi suprordonată oricărui tip de cunoaştere umană, ce nu e decât o sumă de “opinii”); în care creaţionismul e lege; nu există decât o singură credinţă (cea a tribului meu), cu riturile ei, în raport cu care toţi ceilalţi sunt pâgâni; străinul (cel ce nu e de o credinţă cu mine) e întotdeauna un duşman (care introduce un “virus” subversiv în lumea neamului meu) şi singura lui valooare umană constă în potenţialul convertirii; în care există un rasism latent (ce nu strigă, dar e acolo, la locul lui); care e patriarhală, declinistă (în raport cu arhetip religios şi cu le bon vieux temps al patriarhilor) şi al cărui scop declarat e acela de a restaura – milenarist – unitatea dintre familie, biserică şi patrie. Cu ceva timp în urmă, lucrurile acestea – în varianta lor militantă şi intolerantă – aparţineau constelaţiei de culte (“denominaţiuni”) ale Middle East-ului american şi purtau numele generic de fundamentalism (de la o lucrare de la începutul secolului XX, “The Fundamentals”, care le expune sintetic). Teza lor centrală e aceea că modernitatea, în ansamblul ei, e un proces distructiv la adresa credinţei şi a tradiţiei şi că cine vrea să le păstreze pe acestea două trebuie să se opună “modernismului” de orice fel, însă fără a cădea în panteismul romantic. Opoziţia aceasta poate fi deopotrivă publică, prin acţiuni revendicative, iniţiative legale, nesupunere civică (inclusiv armată), sau – dacă interstiţiile vieţii publice sunt ocupate de “progresişti” – de retranşare în “spaţiul sigur” al bisericilor care formează “militanţi” a căror misiune e aceea de-ai converti pe alţii şi de a crea cât mai multe “celule” de răspândire a cestui tip de credinţă. Credinţă, sau ideologie, de vreme ce ce are o viziune totală asupra omului, comunităţii şi istoriei. Succesul economic al Americii ultimelor şapte decade, prezenţa efectivă a americanilor în diverse zone ale lumii, prăbuşirea comunismului (cu toată tragedia umană şi golul ideologic pe care l-a lăsat în urmă), intensia secularizării din diverse ţări (mai ales din cele occidentale) şi radicalizarea opiniei publice din ultimele decenii (cele ale contactului instantaneu – graţie televiziunii şi, mai ales, mediei informaţionale cu toate dramele şi şocurile modiale) au favorizat răspândirea fundamentalismului la scară planetară. Combinând o ideologie simplă (şi accesibilă oricui) cu (re)inserţia comunitară, activismul civic cu mesajul spiritual, exaltarea self-made man-ului şi a proprietăţii cu devoţiunea caritabilă, genul acesta de credinţă proliferează foarte eficient mai ales în acea zonă la care guvernele se raportează doar prin taxe: middle class-ul. Să nu ne facem iluzii: pătura de mijloc nu e alcătuită din intelectuali de convingere (aceştia alcătuind mai curând extremele ei: cea “tehnocrată”, prinsă în mecanismul decizional al high class-ului şi cea proletarizată, “boemă”, mai mult sau mai puţin în contact cu marginalii), ci din oameni care – în liceu, universitate sau în alte medii – au învăţat o meserie , pe care o practică şi de pe urma căreia îşi pot permite statutul de consumatori în economia de piaţă. Omenii aceştia nu au opţiuni culturale sau religioase tari (adică formate printr-un exerciţiu al propriei gândiri în raport cu problemele umane fundamentale). Puterea tradiţiei (cu toate superstiţiile ei) s-a estompat, ştiinţa nu mai e în etapa fascinaţiei (din anii marilor explorări spaţiale), filosofia s-a diseminat în câmpuri specializate iar marile confesiuni ale creştinismului (catolicismul, ortodoxia şi protestantismul clasic) au rămas suspendate undeva între jovialitatea deschiderii din vremea Conciliului Vatican II şi tentaţia recentrării, fiind permanent erodate de urbanizare şi tehnologizare (care, între altele, reduc semnificativ practica religioasă). “Numitorul lor comun” din punct de vedere spiritual e media – televizuală şi on-line – care ruinează modele şi modelele cu aceeaşi viteză cu care le impune. În fine, absenţa catehezei (deopotrivă a copiilor şi a a adulţilor) face ca practicile de cult – destul de complicate în sedimentarea lor dogmatică şi istorică – ale marilor confesiuni creştine să devină din ce mai incomprehensibile enoriaşilor lor.
Pe acest fond, fundamentalismul vine cu un “creştinismul redus la esenţe” (de pildă “normalitatea”, definită biblic) şi afirmă că singura condiţie a unei lumi perfecte o reprezintă păstrarea în deplină puritate a acestuia. “Fundamentele” trebuie asumate aşa cum au fost date – ab initio – de Dumnezeu şi perpetuate printr-un discurs care suspendă istoria (ce nu e decât rătăcirea, în timp, a unei umanităţi ce şi-a uitat menirea) şi se opune culturii (ca operă umană şi – implicit – hybris la adresa singurului Creator). În această logică, orice înţelegere a lumii – istorică, socială, psihologică, bazată pe aportul diverselor ştiinţe – care nu face apel la “autoritatea Bibliei” este una nelegitimă şi duce, inevitabil, de la “păcatul” trufiei celor ce-o expun, la “iadul” consecinţelor celor care şi-o însuşesc. Merită să ne reamintim acest lucru: după obiceiul locului, multe din universităţile americane (de la Harvard la Chicago) au fost – la origini – fundaţii religioase dedicate misionarismului în Lumea Nouă (sau în toată lumea). Adecvarea lor la modelul humboldt-ian/european al universităţii nu a însemnat doar o reuşită spectaculoasă, aşa cum o vedem noi, ci şi o marginalizare (şi, pe cale de consecinţă) o pierdere a influenţei teologilor militanţi asupra acestor instituţii. “Denunţarea” “modernismului cultural” – la fel ca hiperbolizarea lui – nu e decât epifenomenul unei lupte pentru influenţă (şi resurse) la nivelul establishment-ului american. Ceea ce e interesant – şi doar într-o anumită măsură surprinzător – e faptul că dominaţia americană (din aprope domeniile) universalizează nu doar modelul marii performanţe ştiinţifice şi culturale a universităţilor americane, ci şi reacţia fundamentalistă la “ideologia” pe care acestea o vehiculează.
Care e această ideologie? Grosso-modo, ea e redusă la un singur cuvânt: modernism. Modernismul e aici noul care dislocă tradiţiile, avansând printr-un proces schumpeterian: orice creaţie desfiinţează ceva anterior (becul electric a făcut inutili lampagii şi vânătorii de balene ce aprovizionau iluminatul public dinaintea lui Edison). Să remarcăm un lucru: progresul are (şi) o componentă distructivă: nu doar că ceva din vechea lume (şi încă ceva ritualizat) dispare, dar dispar şi o mulţime de slujbe. Sigur, apar altele, dar nu e deloc clar dacă mulţi din cei ajunşi şomeri din cauza inovaţiilor îşi vor găsi de lucru în industriile pe care acestea le crează. Morala e aceea că orice schimbare “face răniţi” şi aceştia – victimele şi “nostalgicii” unui “trecut glorios” – devin, încet sau brusc, adversarii progresului. Dar mai e ceva: capitalismul care s-a dezvolatat exponenţial în America, integrând – ca sector de Research and Developement – lumea academică e, în esenţa lui, universal. În mod fundamental, capitalismul înseamnă trecerea de la economia domestică, artizanală (în care finalitatea muncii era dată de consumul familial şi un schimb limitat de produse), la cea industrială, bazată pe producţia de masă (care, la limită poate creşte – pe baza monopolului unui brevet – la scară mondială). Mondializarea este, dacă mă pot exprima aşa, “în codul genetic” al capitalismului. Reuşita americană constă – mai înainte de toate – în capacitatea Statelor Unite de a inunda lumea cu produse accesibile (în termenii raportului calitate – cost). Există o dimensiune nivelatoare a modernizării (pe care au sesizat-o bine filosofii şi sociologii epocii industriale, de la Marx la Heidegger şi de la Ernst Jünger la Gilles Lipovetzki) care îi transformă pe toţi oamenii – indiferent de cultura din care provin în “producători” şi “consumatori”. Dar există şi reacţia la această viziune economico-idustrială nivelatoare: ea vine în mod particular din ştiinţele socio-umane care au tematizat diferenţele dintre grupurile umane. Şi nu doar diferenţele dintre ansamblurile mari (europeni – asiatici), ci şi cele din interiorul aceleaşi culturi, unde – pe orizontală şi pe verticală – se întretaie, colaborând şi cunoscând relaţii tensionate, o mulţime de grupuri care se recunosc în funcţie de identităţi forjate istoric. Atenţia faţă de aceste clivaje şi link-uri sociale (în lectura cărora şi Marx, şi Şcoala de la Frankfurt au furnizat instrumente conceptuale, în aceeaşi măsură ca Max Weber – cel binevăzut de dreapta) a permis accesul – sistemelor sociale, medicale şi chiar a industriilor – la o lume infinit mai complexă decât cea pe care o vehiculează “unitatea de monolit” dintre familie, biserică şi patrie.
Ceea ce a ieşit în evidenţă a fost faptul că, oricât de mică ar fi scara la care focalizăm socialul, acesta cunoaşte, în permanenţă, diferenţe. “Unitatea de cuget şi simţire” “a întregului popor” e un mit, care – în cel mai bun caz – hipostaziază o tendinţă de moment. Suntem diferiţi şi, într-un fel, jocul diferenţelor (care se mişcă şi ele în timp) ne dă individualitate. Dacă e să judecăm onest, lucrul acesta ar fi trebuit mai curând să-i bucure pe creştini, deoarece el confirma una din aserţiunile fundamentale are religiei lor: caracterul personal al fiecărei fiinţe umane. Evident, un credincios ar spune că această dimensiune esenţială a omului vine din relaţia lui cu Dumnezeu, mai exact, din faptul că Dumnezeu i se adresează fiecărui om, respectându-i interioritatea. (Când spunem că “Dumnezeu e transcendent faţă de noi”, spunem – implicit – şi că noi suntem transcendenţi faţă de Dumnezeu.) Or tocmai contururile acestei interiorităţi sunt cele pe care le-a tatonat ştiinţa secolului XX: de la Freud am aflat că nu suntem nici pe departe atât de unitari şi de trasparenţi la nivelul eu-lui nostru cum ne dorea a fi Descartes, ci – dimpotrivă – ne recompunem conştient din mai multe identităţi inconştiente. Apoi am descoperit – cu Jung şi Lévi-Strauss – că purtăm în noi mai multe identităţi de grup tasate în repere simbolice. Ştiam deja de la romantici şi de la Nietzsche că raţiunea, voinţa şi afectele, departe de-a funcţiona tot timpul în solidar, sunt – cel mai adesea – tensionate. Corporeizarea cunoaşterii – pe care a făcut-o cu putinţă ştiinţa modernă – ne-a făcut să ne întoarcem către rădăcinile pulsiunilor organice. Ele sunt în noi, în toţi şi, dacă nu are nici un rost să le exhibăm incontinent, nu are nici să le negăm. Fiecare trebuie să se confrunte cu ele şi fiecare trebuie să-şi găsească răspunsul lui propriu la revoltele trupului (exact aşa cum, la un anumit moment va trebui s-o facem şi cu bolile ce ne vor măcina). Pe lângă neclarităţile cu care ne luptăm fiecare în înţelegerea de sine, am descoperit că sunt – şi sunt aici dinotdeauna – stranii ambiguităţi care-i plasează pe unii din semenii noştri în teritorii pe care le înţelegem prea puţin. Cei marcaţi de ele se adună între ei, îşi spun poveştile şi le întreţes în acest ceva care, formulat ştiinţific (şi aproximativ) poartă numele de “identitate de gen”. Din fericire pentru noi, trăim într-o lume în care tot aşa cum un autist nu e un “anormal”, un ţigan nu e un “anormal”, nici o femeie care se masculinizează (în înfăţişarea ei fizică) nu e “anormală”. În definitiv, fără a recurge la operaţii de schimbare de sex, am avut atâtea şi atâtea femei – de la regina-faraon Hatşepsut până la Amelia Earhart şi Margaret Thatcher – care s-au comportant “ca nişte adevăraţi bărbaţi”. (Ar fi interesant de ştiut cum se raportează moraliştii noştri de meserie la un personaj istoric precum Ecaterina Teodoroiu? O femeie în tranşee – adică într-un mediu exclusiv masculin – la începutul secolului XX avea şi încă are de ce ne surprinde!)
Dar ce ne sperie atât de tare la persoanele queer? Poate faptul că pun în discuţie “rolurile” sexuale, sociale şi culturale ale bărbatului şi ale femeii, atât de bien sedimentate, încât ni se par a rezulta dintr-un partaj ancestral. Şi totuşi, e absolut banal: feminitatea şi masculinitatea s-au definit – în extensia geografică şi în intensia istorică – printr-o mulţime de parametri dintre care mulţi ni s-ar părea azi stranii (de pildă, ne putem confrunta cu paginile lui Herodot despre obiceiurile bărbaţilor şi ale femeilor la vechii egipteni). Faptul că, azi, vedem aceste lucruri, dintr-o dată, sub ochii noştri – din simpla raţiune a coabitării în acelaşi spaţiu a unor comunităţi diferite (din punct de vedere etnic, religios, cultural, rasial, sexual) – crează o senzaţie de panică în sânul majorităţii: dacă diferenţa nu e un simplu fapt de exotism, atunci unde ne e unitatea (inclusiv în atitudinea faţă de celălalt) şi, finalmente, cine mai suntem noi? Prezenţa străinului (de toate genurile) în imediata noastră proximitate de-familiarizează spaţiul nostru obişnuit şi ameninţă să ne transforme – pe noi, locuitorii lui “dintotdeauna” – în străini pe propriile noastre meleaguri. Homosexualul şi transgenderul sunt din aceeaşi categorie cu musulmanul (mai nou chinezul) şi imigrantul: străini, “asediatori ai cetăţii”, factori de pertubare şi dizolvare a credinţelor şi obiceiurilor autohtone; surse de anomie – căci ei abolesc (prin simpla lor prezenţă) “legea cea veche” – şi anarhişti care urmăresc instaurarea unei “noi ordini mondiale”. De aceea nu e de mirare de ce în spatele lor sunt proiectaţi George Soros şi Bill Gates consideraţi a fi “părinţii” acestei ordini. Lucrul straniu al ultimelor trei decenii îl constituie faptul că, cu câteva excepţii (totuşi, îndepărtate – Afganistan, Irak, Coreea de Nord – şi asupra cărora doar spectaculozitatea atentatelor din mari capitale vestice a atras atenţia) lumea occidentală – Europa şi America – nu a mai avut adversari în raport cu care să se definească. Interesant e şi faptul că, atunci nu mai avem duşmani în afară, începem să-i căutăm înlăuntru. Căci, pe de o parte – ca în orice scenariu gnostic – trebuie să fie undeva un duşman, pe de alta modul cel mai eficient de a menţine coeziunea tribului este lupta permanentă: fie războiul în afară, fie epurarea înlăuntru. Poate e şi aceasta o dimensiune a mentalităţii fundamentaliste: trebuie menţinut – cu necesitate – imperativul unei ideologii ofensive, care se verifică şi se căleşte în luptă (deopotrivă internă şi externă). În afara unei confruntări permanente, forţele se sleiesc, “rasa” degenerează şi – vai! – bărbaţii se efeminează. Şi, din creştini triumfători, ajungem cu toţii romani ai decandenţei Imperiului. Or, idealul fundamentalist e acela al călugărului soldat (a cărui pastişă, evident, e Klansman-ul).
E interesant şi faptul că multitudinea dinamică a acestor teme şi scenarii care aparţin fundamentalismului american devine, pas cu pas, un fel de ideologie religioasă generalizată în România. Acest lucru cred că are la bază o dublă raţiune: cea dintâi e aceea că Biserica Ortodoxă Română nu a fost preocupată de o politică socială coerentă (chiar dacă, punctual, a făcut câte ceva în domeniu), iar maşinăria sinodală e prea înceată şi prea greoaie pentru a lua decizii pe problemele concrete ale societăţii. Biserica noastră a preferat “simfonia” cu statul şi cauţionarea (contra cost a) politicilor lui publice, evitând – cu grijă – să-şi ştirbească aura “spirituală” în “meandrele concretului”. Impresia pe care a oferit-o este exact aceea a armatei din cele două Războie Mondiale: marcată de o ruptură de regn între generali (actualmente înalţii clerici) şi masa soldaţilor de rând (respectiv simplii credincioşi). Şi atunci am avut o armată mare, cu câţiva oameni buni la vârf şi mulţi soldaţi combativi. Dar, aşa cum s-a văzut, lipsa contactului permanent între cele două niveluri şi izolarea celui dintâi într-o “castă” definită prin privilegii şi zorzoane au avut ca efect prăbuşirea capacităţii de apărare a ţării. La fel şi acum: clericii înalţi – care trăiesc condiţia unor “prinţi ai Bisericii” –, “părinţi şi stăpâni” ai preoţilor din eparhiile lor, sunt aproape complet rupţi de masa credincioşilor, care se împuţinează pe zi ce trece. Pasiunea pentru teologia lui Stăniloe a tinerilor IT-şti în căutare de soteriologii corporatiste s-a topit, duhovnicii de modă veche (care făceau inclusiv rating TV) au dispărut, iar “Sfântul Ardealului” a sfârşit ca marcă înregistrată. Biserica noastră s-a concentrat la vârf (şi de aceea e percepută mai curând ca o structură instituţională), lăsând în plata lor preoţii de mir care s-au proletarizat, la fel ca dascălii din mediul rural. În loc ca aceste două categorii să devină curele de transmisie ale unei credinţe informate, atentă la schimbările lumii, cu o componentă urbană din ce mai accentuată, implicată în căutările cetăţenilor (tineri, maturi şi bătrâni), capabilă să vorbească limba fiecărui grup social, profesional (şi, de ce nu?, etnic şi de gen) şi a unei culturi accesibile şi deschise tuturor, ambele s-au anchilozat su presiunea ierarhiilor şi s-au închis – aproape complet – într-un monolg ritualic ce nu mai spune aproape nimic celor din afară. Acesta e terenul pe care îşi desfăşoară o campanie din ce mai susţinută evanghelicii – şi, printre ei, fundmentaliştii de factură americană.
A doua cauză a expansiunii acestora din urmă e eficienţa discretă pe care au adoptat-o: nu bruschează pe faţă marea Biserică, ci i substituie în acţiune, lăsându-i funcţia – tot mai onorifică – de conducere. Aşa a fost cu Coaliţia pentru Familie. Spiritul care a animat mişcarea era cel al fundamentalismului american, chiar dacă prin decor mai apărea şi Patriarhul şi la estrade tronau diverşi episcopi.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
