De aproape trei decenii ne amintim colectiv de fenomenul PiațaUniversitățiiîn jurul datelor de 13-15 iunie. Și asta e o ironie a istoriei pentru că violențele din acele zile fatidice ascund complexitatea manifestației maraton din centrul Bucureștiului. Piața se putea termina altfel. Dar și violențele din 13-15 iunie devin mai greu de înțeles. Explicația lor nu are decât parțial legătură cu manifestațiile din Piața Universității. Are o mai mare legătură cu tipul de atitudine față de societate a proaspătului regim Iliescu.
Deși puterea instalată în decembrie 1989 asuma public o condiție provizorie, comportamentul său era concentrat pe asigurarea perenității sale. Pentru asta a fost creat un fals partid, FSN-ul, care se confunda cu statul. Pentru asta a fost creat un fals parlament, CPUN-ul. Apoi au fost organizate alegeri făcută nu să reprezinte pluralitatea societății, ci să legitimeze o formă de dictatură a majorității. Ele nu au făcut decât să confirme o piramidă a puterii avându-l la vârf pe Ion Iliescu și la bază instituțiile ne-decomunizate ale statului.
Totuși, faptul că noul regim se legitimează ca fiind produsul momentului revoluționar din decembrie îi limitează capacitatea de a controla societatea. O societate eliberată era greu de guvernat. Instrumentele statale nu era deloc pregătite să facă față unor mișcării sociale importante. Competența lor nu era să țină sub control mișcările de opoziție, ci să le reprime. Atunci când factorul politic a dat ordinul, pe 13-15 iunie 1990 aparatul statal a făcut ce știa mai bine: să readucă pentru câteva zile România într-un regim dictatorial.
Piața ca simbol al pericolului revoluționar
Manifestațiile din Piața Universității încep pe 22 aprilie după aproximativ patru luni de expresie din ce în ce mai articulată a unei energii sociale mult timp inhibate. O energie care inițial nu era îndreptată explicit împotriva puterii. La început revendicările se limitau, ca în cazul manifestației din 12 ianuarie, la pedepsirea vinovaților pentru crimele din decembrie 1989. Totuși încă din 13 ianuarie TVR(L) va ataca demonstranții, va sugera că revendicările lor fuseseră rezultatul unei stări de beție. Și o beție colectivă chiar exista. Căderea regimului comunist fusese trăită de cei din stradă ca un miracol al victoriei non-violenței în fața unui sistem aparent imposibil de învins. Strada revoluționară era invocată de cei care luaseră puterea. Strada devenită izvor de legitimitate făcea ca cei care continuă să fie în stradă să se simtă investiți cu o misiune. “Continuarea revoluției” nu era un simplu slogan, era numele speranței unei repetări a victoriei miraculoase a non-violenței.
Strada de până în declanșarea fenomenului Piața Universității, apoi fenomenul însuși, sunt cu adevărat deranjante pentru puterea politică în măsura în care dau peste cap pretenția FSN de a-i reprezenta pe revoluționarii din decembrie. Azi este greu să înțelegem în ce măsură întreaga postură revoluționară a puterii post-1989 se fisura în fața contestării străzii. Și cu atât mai mult a Pieței, care este locul întâlnirii a două categorii definitorii pentru postcomunismul românesc: revoluționarii și intelectualii.
Ambele categorii, dar mai ales prima, vor fi repede aruncate în rizibil. În ochii majorității de atunci revoluționarii reprezentau eroismul care făcuse posibilă căderea dictaturii comuniste. Revoluționarii devin și majoritatea nucleului care a inițiat manifestațiile din Piața Universității, a greviștilor foamei și a celor care rămân în piața după retragerea celor mai cunoscute organizații care-și asumaseră Piața (Liga Studenților și GDS). Făcând sau nu parte din asociațiile 21 și 16-21 decembrie, Alianța Poporului sau Grupul Independent pentru Democrație, aceștia personalizează legătura între realitatea socială din strada revoluționară din decembrie 1989 și manifestațiile din aprilie-iunie 1990. Această legătură este cu atât mai credibilă cu cât revoluționarii din Timișoara susțin Piața Universității. Pe același model apar mici piețe în principalele orașe. Toate se reclamă de la dimensiunea anticomunistă a Revoluției din decembrie și cer o formă de decomunizare reprezentată de lustrația din punctul opt al Proclamației de la Timișoara.
Furia cu care mass-media pro-putere îi va ataca pe cei care ocupau Piața nu a făcut decât să sublinieze faptul că fabula revoluționară construită de Iliescu-FSN nu mai putea funcționa. Pretenția puterii de a reprezenta Revoluția era o impostură. Iar acesta era un adevăr pe care nici rezultatul alegerilor din 20 mai nu-l putea schimba.
Dar revoluționarii și în general energia socială care se exprima în stradă nu ar fi avut un impact pe termen lung dacă nu se întâlnea cu o vocație de acțiune civică a unei părți a intelectualității. Aceasta începuse să se exprime în publicațiile de opoziție, dar deschiderea balconului Pieței Universității este în același timp locul nașterii intelectualului public în România postcomunistă și apogeu său.
Nevoia de intelectuali era una naturală: energia socială trebuia pusă în cuvinte, noua realitate trebuia tradusă în concepte noi, trebuia explicată dincolo de sloganuri. Deja intelectualii timișoreni prin Proclamația de la Timișoara dăduseră un program anticomunismului civic. Intelectualii care se succed în balcon nu numai că dau un înțeles energiei din Piață, dar transformă publicațiile în care scriu în prelungiri ale acesteia.
Dacă în România lipsise până atunci o experiență a acțiunii colective a disidenței și o cultură politică care să poată mobiliza social, Piața Universității va reprezenta reperul, experiență socială și rezerva de simboluri din care opoziția se va hrăni până la alternanța din noiembrie 1996.
În 1990 Piața era expresia necesității sociale de a sfida pretenția puterii de a deține cvasi-monopolul spațiului public, în particular a monopolului discursului despre revoluție și despre democratizare. Cu ajutorul televiziunii și în general al instituțiilor statului puterea a transformat Piața Universității într-un simbol al dezordinii, un loc al marginalilor, al oamenilor care doresc răzbunare. Dar așa cum, treptat, manifestația din Piața Universității devenise principalul eveniment al perioadei electorale, asta cu larga contribuție a celor care o atacau, tot treptat evoluează și argumentele electorale pentru a vota în favoare puterii. Majoritatea românilor putea vedea la televizor o Piață prezentată în termenii puterii: un loc detestabil, care trebuia curățat. Majoritatea votează pe 20 mai o liniște care însemna în primul rând curățarea Pieței Universității.
13-15
Nu avem încă un adevăr juridic despre acele zile, dar acestă absență e în sine un element care definește evoluția statului de drept până azi. Ce știm până acum din anchetele procurorilor nu e diferit de ceea ce era deja integrat în orice analiză mai serioasă a acelor momente: președintele ales Ion Iliescu dă structurilor militare ordine atât cu privire la represiunea Pieței din dimineața de 13 iunie cât și în timpul zilei și nopții spre 14 iunie până când îi întâmpină pe mineri. In plus Ion Iliescu dezinformează nu numai populația, vorbind despre o tentativă de lovitură de stat și de steaguri verzi deasupra Poliției Capitalei, ci și conducerea Ministerului Apărării Naționale. Închiderea temporară a emisiei TVR e menită să sporească psihoza și să facă acceptabilă în ochii populației o venire a minerilor care fusese deja pregătită.
Instituțiile statului regăseau în acele ore o competență pe care o exersaseră multe zeci de ani: guvernarea prin frică. Frica majorității că alesul Iliescu pierde puterea și o dată cu ea se pierd toate drepturile sociale care fuseseră distribuite cu falsă generozitate, frica minorității de violența statală și socială canalizată împotriva opozanților.
În fața energiei sociale care rezultase din eliberarea de după 22 decembrie, energie din care se hrăneau toate mișcările opoziției civice și politice, puterea a reacționat prin ample campanii de dezinformare. De la propaganda statală din mass-media și până la instrumentele zvonisticii de la firul ierbii, toate instrumentele de manipulare socială au fost utilizate pentru a delegitima orice manifestare a opoziției. O opoziție care prin definiție devenea suspectă, interesată, rău-voitoare, ceaușistă, legionară, violentă. Opoziția luase locul simbolic de adversar al FSN pe care îl avuseseră teroriștii în decembrie 1989. Orice mijloc era legitim împotriva lor. Stocul de ură împotriva manifestărilor opoziției la adresa FSN a fost într-atât de plin încât, atunci când a fost lăsat să se reverse, a depășit probabil dorințele celor care au provocat-o.
Studenții reprezentați de Liga studenților și intelectualii reprezentați de GDS se retrăseseră oficial din Piața Universității după 24 mai. Totuși țintele predilecte ale minerilor pe 14-15 iunie au fost chiar aceste categorii, la care se adăugau romii, și ei prezentați zilnic de TVR ca fiind parte a Pieții. Violența socială a fost astfel rezultatul unei lungi intoxicări mediatice care utiliza reflexele urii de clasă și chiar de rasă. Departe de a fi anecdotice, sloganurile “Noi muncim, nu gândim” și “Moarte intelectualilor” erau semnificative pentru tipul de discurs încurajat de liderii statului de atunci.
“Mineriada” e un cuvânt parțial înșelător, care dă un rol istoric nemeritat minerilor. Aceștia au fost obiect al unei istorii scrise de instituțiile statului. Prezența spectaculoasă a minerilor îndreaptă diversionist degetul acuzator către un grup de oameni care acționau cu convingerea că apără cuceririle revoluției, un grup care credea că iese din mină pentru a face istorie, de fapt cădea într-o notă de subsol tragică a istoriei postcomunismului românesc.
Uniformele minerilor ascundeau alte uniforme: cu această ocazie structurile Securității parțial refăcute își reiau locul privilegiat în arhitectura instituțională a statului român. Asta le aducea multora aminte că regimul condus de Ceaușescu ajunsese cel mai dur regim din Europa de Est a anilor 1980 nu numai din cauza unui singur om, ci cu ajutorul unui întreg sistem represiv. Acestui sistem i se va asigura impunitate pentru crimele din trecutul recent. Utilizând legitimitatea electorală câștigată de Ion Iliescu și FSN, dar utilizând și imaginea care fusese dată opozanților politici, civici, mediatici ai FSN, structurile militarizate ale statului își găsesc o nouă legitimitate în apărarea regimului pretins democratic.
Ion Iliescu nu înaintase complet mascat: vorbise despre “democrația originală” și despre “posibilitatea democrației într-un regim totalitar” cu condiția existenței unui “despot luminat”. După alegeri avea obligația de a aduce liniștea promisă. Iliescu și toți cei care de 30 de ani încercă să-i justifice acțiunile din iunie 1990 își pun o întrebare pe care o vor și argument imbatabil: ce interes avea o putere legitimată electoral să provoace acele violențe?
Răspunsul nu se face imediat auzit nu pentru că el este greu de dat, ci pentru că cel care ar fi trebuit să răspundă era chiar șeful statului de atunci. Interesant este că exact același tip de întrebare este pus și despre momentele de după 22 decembrie: ce interes avea noua putere să instrumentalizeze fenomenul terorist etc., etc. Această similitudine trebuie să ne atragă atenția asupra unor puncte comune între cele două momente. În ambele rezultă inițial o legitimare a celor care se luptă cu adversari obscuri. În ambele autorii violențelor nu sunt condamnați juridic și statul nu se arată interesat de găsirea vinovaților. Dar mai ales în ambele cazuri opoziția este ținută în case, marginalizată, criminalizată.
După mai bine de șase luni de la fenomenul terorist, falsa lovitură de stat din 13 iunie, cu focuri și violențe puse în scenă și filmate inclusiv din elicopter, este prezentată de aceeași Televiziune Română acelorași tele-spectatori care trebuiau să tremure de frică că același Ion Iliescu este vânat de teroriștii sau de opozanți. Iată o producție TV ce era credibilă în măsura în care e fusese deja anunțată de mass-media ca o posibilă amenințare. O falsă profeție care beneficiază de o falsă realizare dar care, ca și momentul teroriștilor, are victime foarte reale. Diversiunea ca rețetă a succesului se impune astfel ca model al acțiunii politice în postcomunism.
Sfârșitul unei perioade istorice decisive
România își începuse postcomunismul sub reflectoarele binevoitoare ale unei mass-media în prag de mondializare. După șase luni își consumase deja toată credibilitatea. Violențele din iunie au un efect geopolitic major: România apare ca o țară incapabilă de democratizare rapidă și, concomitent, dorind să rămână în sfera de influență a URSS. Poate că acesta a fost și principalul efect căutat de putere: resetarea așteptărilor occidentalilor care astfel vor accepta ideea de a-l avea ca unic interlocutor pe fostul comunist Iliescu.
Pentru a reduce la tăcere opiniile critice liderii de atunci nu au ezitat să agite spectrul unei lovituri de stat și chiar cel al războiului civil. Societatea atomizată de dinainte de decembrie 1989 își reintră în drepturi: o neîncredere socială deja endemică este speculată și agravată. Zilele de 13, 14 și 15 iunie au marcat cristalizarea clivajului între România care atunci se simțea reprezentată de Iliescu și România anticomunistă. Sigur că era un clivaj simplificator, dar el a organizat timp de zece ani spațiul politic și public.
După iunie 1990 conducerea statului a avut tot timpul să dovedească juridic și nu numai adevărul versiunii sale a istoriei. Nu a făcut nici un pas în această direcție, nu a făcut decât să saboteze anchetele succesive. Totuși în mod legitim se pune întrebarea de ce după alternanțele succesive la putere nu avem nu numai un adevăr juridic, ci și o anchetă care să producă un număr suficient de concluzii bazate inclusiv pe documente declasificate. Răspunsul la această întrebare este relativ simplu. trebuie numai să privim către instituțiile implicate în acele evenimente: mai multe servicii secrete, Armata, Ministerul de Interne, conducerea unor sindicate, Procuratura care anchetase și legalizase sutele de arestări efectuate de mineri, structurile mass-media începând cu TVR și continuând cu fostul aparat de propagandă al PCR. Lista poate continua desenând conturul elitei postcomuniste. Nu este de mirare că această sumă de complicități instituționale și umane ia forma unei cetăți asediate. La porțile ei se află de 30 de ani o mică parte din societate care cere adevărul, un adevăr care nu poate fi însă acceptat oficial pentru că el contrazice pactul tăcerii care mai definește încă aceste elite.
2
0
