Acum câteva zile s-a sărbătorit “Ziua învățătorului”. Dată de 5 iunie a fost aleasă că un omagiu adus lui Gheorghe Lazăr, născut la această dată în 1779, cel care în 1818 a deschis la București Școala de la Sf Sava. Aceasta era prima școală cu predare în limba română din Țară Românească, având anii de studiu organizați în trei stagii: Umanioare, Complementare și Speciale.
De atunci încoace, învățământul românesc a fost, asemenea celor din alte țări desigur, în continuă formare, definire, re-definire, confuzie, certitudine, dezvoltare sau declin.
Până prin anii ’40 ai secolului trecut el a fost constant racordat la practicile și experiențele din alte țări, în special cele din Germania, Austria și Franța. În ciuda decalajelor economice și a uriașei inapoieri din mediul rural, pedagogii români au fost la zi cu ce se scria și practica în afară, încercând totodată să creeze un sistem care să aibă în centru valorile românești. Onisifor Ghibu și G.G. Antonescu au obținut doctorate la Jena cu O.Rein, discipolul lui Herbart, iar V.Ghidionescu, cel care a introdus la Cluj “pedagogia experiențială” în 1923, tot la Jena și-a susținut doctoratul. Tot în Germania, sub îndrumarea lui W. Wundt, au obținut doctorate pe teme de pedagogie G. Rădulescu Motru și Dimitrie Gusti. Ștefan Barsanescu, cel care a continuat să publice lucrări de referință pentru educație până în anii ’70, a fost student al lui Spranger la Berlin. Toate aceste personalități faimoase din învățământul românesc, au fost continuu conectate la evoluțiile, involutiile și schimbările educaționale ce se petreceau în afara țării. În primii și ultimii ani ai comunsmului aceste legături au fost cvasi-inexistente. După 1990 s-a instalat un amestec de confuzie curiculara, de nebuloasă a redefinirii valorilor naționale în și prin educație, o contemplare pasivă a ceea ce se întâmplă intern, sau o permamanenta încercare de a introduce modele externe, finlandez, danez, etc, însă în paradigmă formelor fără fond. Au fost însă și încercări, mai degrabă individuale decât instituționale (cu câteva excepții importante cum ar fi cele din perioada miniștrilor Miclea sau Funeriu) de modernizare a cadrului educațional românesc în contextul sau european.
Pandemia prin care trecem ne împinge și mai mult să căutăm soluții la dilemele și nevoile noastră într-un context globalizat. Am fost obligați cu toții în lunile din urmă să reflectăm atât asupra propriilor noastre valori dar și a cailor de a ne apropia de ele, de a le trăi efectiv.
Dat fiind trecutul nostru educațional românesc, în ciuda sincopelor inerente oricărei evoluții, am avea la ce să ne raportăm. Ar fi, slavă Domnului, suficiente greșeli din care să învățăm, dar și suficiente lucruri bune ce ar trebui păstrate. Există chiar și legislație! Ideea școlilor pilot nu este căzută din neant, ea are premisele legislative create deja. Important este că acum să se găsească suficiente școli eliberate de teamă, care să fie lăsate să-și ajute comunitățile așa cum doresc.
Experimente pedagogice la nivel de școală, comunitate, regiune sau țară s-au tot făcut de la Pestalozzi încoace. Multe au avut succes raspandindu-se trans-frontalier și trans-cultural (Montessori, Dalton, Waldorf, Învățarea experiențială argumentată de Dewey, Kurt Hahn și școlile internaționale, Planificarea inversă-UbD, Taxonomia Bloom, etc), altele mai puțîn (Jenaplan, Freinet, Frobel sau taxonomia SOLO din Nouă Zeelenda) iar unele deloc.
În unele țări sau regiuni, noi practici fundamentate teoretic și experimental s-au răspândit la nivel național (de exemplu școlile “intelectuale” Nazarbayev din Kazakhstan, model creat în parteneriat cu sistemul Cambridge, fiind preluat recent și de Uzbekistan) în altele au rămas “oaze” pedagogice, iar în altele se pregătește terenul pentru încercări.
Am auzit cu toții de progresele din Finlanda, Polonia, Singapore sau mai recent, Portugalia și Estonia. Au apărut școli de genul:
• Think Global School – o școală ce literalmente “călătorește”, elevii petrecând fiecare an dintre cei trei de liceu în câte 4 țări diferite, 12 în total. Câte 8 săptămâni în fiecare țară, cu vacanțe de câte 5 săptămâni între trimestre. Pe lângă așteptările academice înalte, se lucrează interdisciplinar, prin proiecte și bineînțeles în medii naturale, sociale, culturale cât mai diverse. Este interesant de menționat valorile lor fundamentale: Măiestria, Autonomia și Menirea, valori ce cu siguranță ar putea fi împărtășite și puse în practică și de alte școli.
• Ørestad Gymnasium – o școală în care nu există decât o clasa! Mai precis, un spațiu mare, deschis, în care învață cei 350 de elevi. Colaborarea este una dintre valorile fundamentale precum și punerea în practică, aplicabiltatea celor învățate.
• Big Picture Learning – Filosofia lor este “One student at a time în a community of learners”. Școală apărută în Rhode Island, UȘA, acum vreo 20 de ani, a devenit acum un întreg “sistem” cu peste 200 de școli afiliate în US și în câteva alte țări precum Italia, Australia, India, Israel și Kazahstan
Și lista poate continua. Sunt multe surse de inspirație!
În ultimii 5 ani de când lucrez la Franconian Internațional School în Erlangen, Bavaria, am trecut (la clasele VI-X) de la sistemul Cambridge (IGCSE) la cel internațional numit Middle Years Program (MYP), o schimbare nu doar de structura curiculară ci, mai ales de paradigmă pedagogică.
Trecerea s-a făcut treptat, după lungi discuții, dezbateri, întâlniri și planificări ce au durat aproape doi ani. Implementarea nu a început decât după ce a fost asigurat spirijinul profesorilor sau măcar al majorității covârșitoare, al consiliului de administrație, al părinților și al elevilor.
Astfel programul a fost treptat implementat, la clasele VI, VII, VIII în primul an, apoi la clasa a IX-a într-al doilea, iar din anul școlar următor, 2020-2021, și la clasa a X-a.
Foarte pe scurt, schimbarea de paradigmă include distanțarea (nu totală însă, fiindcă partea de conținuturi rămâne foarte importantă) față de un program bazat pe acumulare și reproducerea de abilități și cunoștiințe. Noul program are că filosofie educațională învățarea holistică prin care elevul să devină independent, responsabil pentru propria-I învățare, echilibrat, cu mintea deschisă și bun comunicator. Programul cuprinde 8 arii curiculare, un proiect personal în clasa a X-a, contexte globale, concepte specifice fiecărei discipline, unități interdisciplinare și o serie de standarde clare pentru învățare și predare, standarde corelate cu evaluările sumative și formative la care se va adăuga și un “e-assessment”, examen online extern la sfârșitul clasei a X-a, pe patru arii curiculare: Limba engleză, Matematică, Științe(Chimie, Fizică, Biologie) și Istorie/Geografie.
Ca în orice schimbare majoră, nu a fost și nu este deloc ușor să planifici, să ajustezi și mai ales să implementezi. Nu este ceva simplu să treci de la o rutină de predare, învățare, recapitulare, examene, la una care să le implice pe toate acestea dar și să ofere posibilitatea copilului de a explora, de a investiga, de a descoperi în mod sistematic oferindu-I puțin câte puțin libertatea de a decide asupra propriei învățări. Așa ceva nu se poate realiza fără o colaborare continuă între profesori, fără decizii comune asupra înțelegerii conceptelor și fără stabilirea criteriilor de evaluare a atingerii obiectivelor de învățare.
Progresul vine odată cu încrederea reciprocă în profesionalismul colegilor și cu sprijinul continuu al conducerii.
Aștept cu mare curiozitate și speranță începerea programelor de pilotare în câteva școli românești. Indiferent de ce anume vor alege ele să încerce a schimba, căci fiecare își va stabili specificul funcție de propriul context, dacă intervenția se face calculat, implicând profesorii, părinții și elevii, și dacă se pornește de la bună voință și încredere în ceilalți, satisfacțiile vor apare chiar din primul an. Nu fără controverse, re-calibrari și tensiuni dar, cu răbdare și perseverență se poate întră pe un drum pe care urmându-l, atât elevii dar și profesorii și părinții, vor avea doar de câștigat. Spre binele fiecăruia în parte dar și al comunităților și, de ce nu…prin răspândirea experiențelor pozitive și al învățării din greșeli, spre binele sistemului de învățământ în general.
Căci, orice școală ar trebui să fie, în primul rând o comunitate, nu? O comunitate complexă, nu doar un loc de adunare al profesorilor și al elevilor; un loc unde părinții își trimit copiii pentru a fi educați într-un cadru social și într-o manieră coerentă, combinând tradițiile cu progresul și pe cât se poate individualizată. O școală este, la baza, o creație a comunității, deci școlile reprezintă materializarea unor necesități.
