În psihopatologie este cunoscut fenomenuldelirului indus. De pildă, se poate ca dintre doi colegi de salon într-o unitate psihiatrică unul să-și poată coopta camaradul la modul sau alternativ de înțelegere a lumii. Sau, se poate întâmpla uneori ca soția unui bolnav de, să zicem, schizofrenie, să raporteze trăirea unor elemente din sfera psihotică similare cu ale soțului. Soție, de altfel sănătoasă, poate împărtăși universul ideativ al celuiproductiv, convingerile bizare și neverificabile, etc. Se poate ajunge până în punctul în care persoana sănătoasă să experimenteze ușoare anomalii perceptive, poate halucinații olfactive discrete, congruente cu ale partenerului ei. Odată separată de bolnav simptomele se remit și dispar ca și când nu ar fi existat. Individul sănătos nu aremecanismelenecesare pentru a produce de unul singur aceste fenomene. De fabricarea lor se ocupă mintea psihoticului și doar a lui. Dar, puși laolaltă și având concursul unor împrejurări ei pot întreține țesătura unui înveliș psychotique!Folie à deux!Delirul poate deveni șifolieà trois, folie en famille, sau, (spun unii că și asta s-a mai văzut)folie a nation!
De bună seamă că este greu să cuprinzi experiența umană, să o separi în sectoare, să o izolezi în fragmente ca să înțelegi cum funcționează, ce, unde și de ce? Dar pe aici și pe dincolo s-a reușit. Cu puțină râvnă s-a ajuns până acolo unde să ne putem baza pe câteva predicții de încredere privind răspunsul uman în anumite circumstanțe. Dar particularitățile crizei actuale, amploarea și noutatea contextului ne-au adus în fața Necunoscutului. Exista certitudinea că vor fi damage-uri în mai toate sectoarele vieții, dar era greu de precizat maniera particulară în care ele vor fi resimțite în plan psihologic. Raportându-se la alte situații de criză (dezastre naturale, epidemii locale, crize de natura economică, etc) și trecând în revistă ecourile acestor dezastre în partitura experiențelor emoționale ale celor implicați, unii specialiști au preconizat că va exista o incidență crescută a depresiei și anxietății, chiar și în rândul celor care anterior nu erau atinși de aceste maladii. Cât despre cei care deja poartă pecetea unor experiențe vulnerabilizante exista deja un consens în ce privea așteptările. Acutizarea! De asemenea, s-a conturat așteptarea manifestării unor simptome specifice stresului post traumatic.
Dar, își are și psihicul uman fisurile lui, pe unde se strecoară nebănuitul. Chiar și în planul mentalului colectiv ne așteptam la fenomene interesante. Puțini, însă, au fost cei care s-ar fi așteptat la coagularea așa de eficientă și rapidă a unor comunități în jurul unor convingeri conspiraționiste. Ne-au zbârnâit WhatsApp-urile, s-au înroșit ecranele de notificări, asaltate de comunicate, avertismente, sfaturi și prescripții, îndemnând la acțiune sau neascultare, lăsând impresia unui fior apocaliptic.
Șocul a fost cu atât mai mare cu cât am văzut cum aderă la opțiuni interpretative care mai de care mai nărăvașe și oameni pe care îi cunoscusem a fi cu bună judecată.
Tocmai asta spun! Că se poate. Se poate ca într-un ecosistem social deosebit, indiviz sănătoși din punct de vedere psihologic să absoarbă o ideație bizară sau greu verificabilă în datele realității și să îi facă loc în propriul sistem mental.
Eu vad cu o oarecare duioșie această pricină , este adevărat și prin prisma formării profesionale. Nu am pretenția ca întreg universul să fie de acord cu mine. Dar cu puțină strădanie aș putea să vă supun atenției câteva principii generale care vor scoate fenomenul din aria amuzamentului, șocului și îl vor așeza, așa cum îi este și locul, în planul fenomenelor naturale, umane, explicabile în context. Nu! Nu spun că un val de paranoia e obligatoriu să cotropească societatea după un episod de criză, era de dorit nici să nu trecem pe aici. Dar toată istoria recentă a potențat acest răspuns adaptativ neobișnuit. (Nemângâierea mea stă în faptul că ticăloșia politică s-a prins rapid că e rost de campanie electorală și a fructificat.)
Cred că se poate face o analogie clarificatoare între modalitatea de contaminare biologică și maniera în care delirul „se poate lua”, tocmai pentru că modelul medical de transmitere a agenților patogeni este foarte viu în mințile noastre zilele acestea.
Există câteva universalii ale minții umane printre care se află sugestibilitatea și receptivitatea. Fiind ființe profund sociale, ca principiu a fost bine că am beneficiat de acest echipament. Ne-a permis să supraviețuim, să colaborăm, să împărtășim înțelepciunea și să evoluăm spre forme sofisticate de organizare. Partea de umbră constă în faptul că pe această poartă de intrare poate avea acces și opusul înțelepciunii, cum s-ar cuveni oare să îi spunem? Tocmai arhitectura minții noastre face ca informația, bună sau rea, să aibă potențialul de a fi transmisă, așa cum virusul are posibilitatea de a implanta informația conținută în celula umană. Odată intrați în contact cu informația depinde și de noi ce se întâmplă. Virusul informațional are șansa de a fi îndepărtat pentru că pur și simplu există o igienă psihică adecvată sau răspunsul imunitar al aparatului psihic este prezent, detectează și expulzează conținutul necorespunzător la timp.
Dacă va debuta o infecție ideatică simptomatică, e bine. Asta arată o luptă a conștiinței. De purtătorii asimptomatici ne temem, cei care nu arată niciun semn că s-ar opune. Acolo ideile neconcordante cu realitatea se instalează frumușel în camera de lucru, la butoane.
În situațiile pe care mintea noastră le percepe ca fiind periculoase intrăm, fără să ne fi dat acordul înainte, într-un mod de funcționare pur instinctual. Gata cu rafinamentul, achizițiile intelectuale, deliberările raționale. Și nu este neapărat rău să fie așa, pentru că și aceasta face parte din echipamentul performant al supraviețuirii.
Pe de altă parte, mintea umană este o ustensilă excelentă generatoare de sens. Are misiunea de a găsi sensul în toate experiențele, pentru că ne este pur si simplu mai bine așa.
Imaginați-vă ce se întâmplă atunci când funcționăm în plină autoritate a sistemului fight or flight, încercând în paralel să găsim un sens pentru întâmplările actuale. Unii pot sacrifica operațiile complexe în favoarea unora mai rudimentare, et voila!
În cele din urmă este important să înțelegem că asistăm la o reacție de adaptare și supraviețuire psihologică la un climat ostil vieții așa cum o știam înainte! Este cât se poate de firesc ca într-o situație de o noutate totală, imprevizibilă, frustrantă, indivizii să caute explicațiile și mecanismele din spatele fenomenului.
Cum de totuși s-a ajuns aici?
Cu cât membrii unei societății au trăit mai multă vreme într-o relație de inegalitate cu statul, într-o instanță infantilă, simbiotică, cu cât gradul de diferențiere al indivizilor este mai mic, cu cât imaturitatea este o regulă, cu cât reflexul utilizării rațiunii este mai slab, cu atât mai mare va fi potențialul epidemic al teoriilor conspiraționiste. Pentru că antrenează mecanismul emoțional, care este și așa excitat la maxim. Știm că în perioade de mare zbucium în rândul unei colectivități are loc o regresie temporară a ființei. Așa s-a putut antagoniza într-o asemenea măsură o categorie umană pentru ca genocidul să fie posibil.
Cu cât sistemul de educație va fi unul care sufocă reflexele vitale ale gândirii, inhibă setea naturală de cunoaștere și explorare, atrofiază mușchiul rațiunii cu atât indivizii rămân mai vulnerabili și susceptibili la a se antrena în exerciții mentale infertile și păguboase.
Nu faptul în sine că o mână de oameni au credințe la care nu pot adera este o problemă pentru mine. Nu faptul că există o mână de oameni de un scepticism vecin cu paranoia mă îngrijorează. E mai bine să cauți explicații, răspunsuri, vinovați chiar, asta arată o minimă zvâcnire cerebrală. Nici conținutul în sine al ideilor nu mă face să fiu bănuitoare. Validitatea conținutului si calității ideilor este relativă. Și un sistem democratic permite excentricitățile minții.
Ce mă pune pe gânduri este tocmai faptul că îmi este cunoscut că ideile bizare sau non bizare, au capacitatea de a se articula și sistematiza ducând la o restructurare particulară a gândirii. Un mod particular de gândire antrenează și nivelul afectiv. O gândire parazitată trage după sine un întreg psihism. Abia aici îngrijorarea mea profesională se trezește.
Ce le-aș spune celor care de pe o poziție sau alta participă la propagarea acestui filon? Ce mi-aș dori ca ei să înțeleagă, mai ales după ce am aruncat o privire pe câteva cercetări în direcția aceasta?
