Dacă tot s-a stârnit discuţia zilele astea, cred că nu-i cale mai bună să petreceţi cu folos weekendul viitor la plajă decât citind cartea (groasă) a istoricei canadiene Margaret MacMillan despre conferinţa de pace de la Paris din prima jumătate a anului 1919. Îndrăzniţi: deşi bate spre 700 pagini, volumul e clasic, curge ca un policier şi merită. Sunt multe analize importante în el, dar şi vignete memorabile, iar autoarea nu pare să aibă vreun parti pris în aceste teme care inflamează încă Europa de Est, la 100 de ani după evenimente. Ca să rămânem în ograda noastră, că aşa-i fair, înşir mai jos câteva puncte, mai mult ca trailer.
O confuzie actuală ar fi că, pentru români, anii 1918-20 sunt aproape exclusiv despre Ardeal şi Basarabia. In realitate, la Paris în 1919 “Comisia România” a fost în primul rând despre Banat, finalmente divizat 2/3 – 1/3 între România şi Iugoslavia. Despre asta nu se prea vorbeşte la noi, deşi în jurul Banatului au fost polemici şi proiecte politice interesante, care implicau şi maghiarii, şi germanii.
Apoi, în polemica la distanţă cu partea maghiară – pentru că nu a existat una propriu-zisă la Paris – guvernul de la Bucureşti nu a jucat cartea istorică, cum au foarte mulţi impresia azi, vehiculând poveşti cu dacii şi romanii. Ci, pragmatic şi eficient, în spiritul foarte recentei şi revoluţionarei declaraţii a preşedintelui american Wilson, a mizat pe “dreptul naţiunilor”, adică pe argumentul demografic. Dacă ar fi fost vorba de legitimitate istorică şi continuitate, era greu să revendici teritorii care politic nu îţi aparţinuseră vreodată şi unde nu ai creat instituţii – dar n-a fost aşa. Manualele şcolare de azi oferă o imagine deformată a poveştii şi argumentelor care au creat România Mare. Şansa a fost tocmai viziunea cea nouă a lui Wilson, care voia să pună pe baze noi şi liberale relaţiile internaţionale, scop în care i-a bătut cap în cap pe europeni toată primăvara lui 1919. Deşi n-a reuşit asta decât parţial, viziunea lui devenind realitate abia dupa celălalt război mondial, pentru România a fost suficient.
Pentru Aliaţi, armata română a fost mai curând o belea potenţială pe parcursul anului 1919, preocuparea majoră fiind să nu apară ciocniri catastrofale între noi şi sârbi în Banat, sau să ne oprească de-a ocupa teritorii prea întinse din Ungaria înainte de decizia finală a stabilirii graniţelor. Noi n-am fost doar “bastionul anti-bolşevic în est”, cum se repetă patriotic azi la TV, ci şi o forţă care a trebuia disciplinată cu greu de francezi şi ceilalţi. Pentru marile puteri, esticii erau mai curând ca nişte copii ce trebuiau supravegheaţi continuu, deoarece cum scăpau din mână, cum se încăierau şi încercau să-şi ia unul altuia jucăriile.
Comportamentul armatei române în Budapesta, unde a intrat în vara lui 1919, n-a fost deosebit de scandalos, mai ales având în vedere cum vor arăta ocupaţiile militare în al Doilea Război Mondial, dar nici n-a reprezentat vreo pagină de glorie. Episoade jenante au existat, precum gestul ridicol al atârnării opincii pe Parlamentul maghiar, sau acela mai grav al confiscării şi aducerii în ţară de instalaţii industriale sau alte bunuri, ca “despăgubiri” (despăgubirile reale urmau să fie reglementate oficial prin tratat), ceea ce ne-a scăzut în ochii opiniei publice internaţionale.
Rolul reginei Maria la conferinţa de pace de la Paris e cu dus-întors. In nici un caz n-a fost ea “negociatorul” genial de stat la nivel înalt, aşa cum romanţios o prezintă azi jurnalele, ci mai curând un element de culoare şi glamour. I-a fermecat pe unii, a creat mult interes şi comentarii la Paris, ceea ce-i de înţeles fiind vorba de un cap încoronat faţă în faţă cu o armată de jurnalişti hiper-excitaţi prezenţi în jurul sălilor de conferinţă. Dar a călcat în străchini cu remarci deplasate în prezenţa şefilor de stat, a fost superficială, a petrecut o grămadă de vreme la cumpărat de rochii cu presa după ea etc. Din fericire, negocierile adevărate de partea română au fost duse de prim-ministru şi diplomaţii de carieră, cu rezultatele ştiute.
Grăitor e episodul relatat în carte când regina Maria “s-a autoinvitat” la prânz la preşedintele Wilson împreună cu una-două persoane din suită, apoi a întârziat jumătate de oră şi a venit cu zece însoţitori. “Cu fiecare minut care se scurgea îmi dădeam seama, după felul în care preşedintele îşi încleşta maxilarul, că România mai pierdea o bucată de teritoriu”, a observat un alt invitat. Regina a rămas în schimb cu impresia că totul a decurs excelent şi că vizita ei la Paris a fost de mare ajutor: probabil aceste consemnări subiective ale ei sunt cele care modelează astăzi opinia majoritară.
Prim ministrul Ionel Brătianu nu se înghiţea cu regina Maria, antipatia fiind evident reciprocă, lucru curios tocmai între ei, cei doi entuziaşti ai războiului de partea Antantei, calificaţi mult vreme de ceilalţi ca aventurişti care au dus ţara la ruină. In memoriile sale de la Paris regina îl găsea “un individ obositor, unsuros şi anost”, ceea ce poate că era adevărat. Problema e că i-a spus asta preşedintelui american Wilson, personajul central al conferinţei de pace, religios şi auster, care nu prea gusta ciripitul ei monden; nu se ştie care a fost efectul. Alţi observatori prezenţi l-au găsit pe Brătianu, dimpotrivă, arogant şi strident. Cel mai prost l-a calificat un diplomat britanic: “Brătianu e o femeie cu barbă, un şarlatan convingător, un intelectual de Bucureşti, un om deosebit de neplăcut. Chipeş şi exuberant, îşi înclină frumosul cap într-o parte ca să-şi admire reflexia propriului profil în oglindă. Face glume elaborate şi îşi închipuie că sunt pariziene”. Ouch! atinge o coardă aici, să fim sinceri.
E drept că remarci veninoase unii despre alţii au lăsat foarte mulţi din cei prezenţi la conferinţa de pace, dar ce interesează acum este cum ne vedeau alţii pe noi, pentru că asta nu prea s-a spus: “Românii erau napolitanii Europei Centrale. Zgomotoşi, exuberanţi, melodramatici, iubitori de gâlceavă … In aristocraţie atât bărbaţii cât şi femeile adorau parfumurile tari. … Femeile se fardau puternic, bărbaţii ceva mai discret, dar suficient de mult încât autorităţile militare să intervină şi să restricţioneze uzul cosmeticelor în rândul ofiţerilor de rang înalt.”
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
