Creditul (lat. creditum)există din cele mai vechi timpuri, cu mult înainte de formele primitive de bani, de bănci și de industrie. Se presupune că primele monezi au apărut în Europa în sec. VIII-VII î.Hr., însă unele documente sumeriene din jurul anului 3.000 î.Hr. consemnează folosire sistematică a creditului sub forma cedării temporare a unor cantități de cereale sau de metale. Accesul la bunurile sau banii altcuiva a avut întotdeauna un anumit „preț”, care în istorie a purtat diverse denumiri: de laprayog– în sanscrită laintérêt,interest,dobândăetc. – în limbile europene moderne. Se consideră că cel mai vechi exemplu de legiferare și instituționalizare a creditului este „Legile lui Eshunna” – un text juridic babilonian din prima jumătate a secolului XVIII î.Hr. Oricum, se știe că istoria instituțională a multor civilizații a început cu reglementarea relațiilor de credit.
În general, ratele dobânzilor „nominale” (sumele, exprimate în formă procentuală, convenite de debitori a fi plătite creditorilor) au fost mărimi pozitive. Cu toate acestea, în cazul în care rata inflației ajunge să fie mai mare decât rata dobânzii convenite, profitul creditorului devine o mărime negativă (pierdere). În acest caz, rata dobânzii „reală” (rata dobânzii nominală corectată cu rata inflației) este negativă.
În epoca modernă, băncile centrale au acordat credite pe termen scurt băncilor comerciale, în general, cu dobânzi nominale pozitive. Recent, mai multe bănci centrale au început însă să aplice o politică de dobânzi mici sau zero, iar unele dintre ele (Banca Națională a Danemarcei, Banca Națională a Elveției și Banca Japoniei) au introdus dobânzi negative, ceea ce înseamnă că impun băncilor comerciale să plătească o anumită sumă pentru disponibilitățile bănești excedentare pe care le dețin în contul lor de la banca centrală. Scopul urmărit este incitarea băncilor comerciale să folosească acești bani pentru a acorda credite economiei și a stimula relansarea economiei afectate de criza din 2008. Este vorba, deci, despre lume pe dos: cei care economisesc (creditorii), sunt penalizați, iar cei care cheltuiesc mai mult decât câștigă (debitorii) sunt răsplătiți! Se pune întrebarea cum este posibil acest lucru și, mai ales, câtă vreme?
Pe scurt, dobânda este costul creditului sau al banilor; ea este suma, exprimată, de regulă, în formă procentuală (rata dobânzii), pe care debitorul se angajează să o plătească creditorului pentru a dispune temporar de fondurile acestuia din urmă și a-i compensa eventualele riscuri pe care și le asumă prin înstrăinarea acestor resurse.
În economiile moderne, există o pluralitate de rate ale dobânzilor.( 1 ) Teoria economică explică această diversitate prin acțiunea a numeroși factori, cum ar fi: cererea (investițiile) și oferta de capital (economisirea), cererea și oferta de monedă (masa monetară), anticipații, scadențe, fiscalitate etc. O concluzie importantă care se desprinde din studiul structurii și variațiilor ratelor dobânzilor este că, pentru a stimula economisirea (formarea de capital), ratele dobânzilor trebuie să fie pozitive; cu cât scadența creditului este mai îndepărtată, cu atât creditorul (investitorul) pretinde dobânzi mai mari pentru a compensa riscurile provenite dintr-o imobilizare de fonduri pe termen lung. În condiții normale, ratele dobânzilor trebuie, deci, să fie pozitive și să crească în funcție de durata creditului. De asemenea, randamentul efectiv al plasamentului de fonduri realizat sub forma acordării unui credit, respectiv costul real al unui împrumut, depind de rata inflației, adică de viteza cu care moneda își pierde valoarea. De aceea, anticipațiile cu privire la inflație constituie un important factor determinant al evoluției pe termen lung a ratelor dobânzilor.
Deși este foarte diversificată, gama ratelor dobânzilor comportă totuși o rată „directoare” în jurul căreia se formează celelalte rate. Cu alte cuvinte, pluralitatea ratelor observate pe piețele financiare (piaţa interbancară, piaţa creditului, bursele de valori, piaţa titlurilor de stat, piața euroobligațiunilor etc.) reflectă într-un mod neunivoc o anumită rată directoare, cum ar fi, de exemplu, rata dobânzii de politică monetară stabilită de către banca centrală. Ca urmare, multitudinea de rate poate fi telescopată la ceea ce, în mod teoretic, se numeşte „nivelul general al ratei dobânzii”. Şi, de fapt, majoritatea teoreticienilor utilizează acest procedeu reducţionist, deşi evaluările lor cu privire la dinamica mărimilor economice respective diferă în funcţie de modul de alegere a ratei directoare şi de metodele de analiză a factorilor care determină nivelul și evoluția ratele dobânzilor observate pe diverse piețe financiare, naționale și internaționale.
Băncile centrale își modifică adesea rata directoare pentru a răspunde oscilațiilor conjucturii economice și a stimula creșterea economică pe termen lung. Modificarea ratei directoare influențează înainte de toate mărimea și structura ratelor dobânzilor aferente creditelor pe termen scurt, însă se repercutează ulterior asupra ratelor la creditele pe termen mediu și lung. Într-adevăr, pentru același tip de credit, între ratele aferente unor scadențe mai lungi și cele aferente unor scadențe mai scurte există o anumită legătură, deși aceasta nu este una de strictă proporționalitate.( 2 ) Ca urmare, o rată directoare ridicată stimulează economisirea, pe când o rată scăzută dinamizează consumul și reduce costul investițiilor pentru întreprinderi.
Băncile centrale stabilesc nivelul ratei directoare în funcție de numeroși parametrii, cum ar fi: rata creșterii economice, rata șomajului, poziția balanței de plăți, rata inflației, cursul de schimb, rata dobânzii „naturală” etc. Aceasta din urmă este rata care echilibrează cererea și oferta de capital de împrumut și, deci, menține economia în situația de ocupare deplină a mâinii de lucru, fără a genera presiuni inflaționiste. Ideea subdiacentă este că, fiind la un nivel de echilibru, rata naturală este neutră, în sensul că nu constituie un accelerator al creșterii economice sau un obstacol în calea acesteia. În cazul în care ratele dobânzilor sunt mai mici decât rata naturală, politica monetară este expansionistă; în cazul în care acestea sunt mai mari decât rata naturală, ea este restrictivă.
În prezent, în literatura economică se consideră că, în multe țări, rata dobânzii neutră are de câteva decenii o tendință de scădere. Principalele cauze ale acestei evoluții sunt următoarele:
- tendințele demografice pe termen lung (îndeosebi îmbătrânirea populației din țările avansate), care duc la încetinirea creșterii economice potențiale;
- încetinirea ritmului progresului tehnic, ceea ce determină o slabă creștere a productivității;
- eroziunea continuă a cererii de consum, ca urmare, de exemplu, a ajustării salariului real la nivelul productivității și a creșterii inegalităților de venit și avere;
- tendința de scădere a inflației, ca urmare a faptului că anticipațiile pe termen lung nu mai țin seama de ținta anunțată de banca centrală;
- creșterea aversiunii față de risc, ceea ce sporește economisirea din motive de precauțiune; resursele formate prin economisire din motive de precauțiune nu sunt investite în activele riscante oferite pe piețele financiare actuale; etc.
Acțiunea conjugată a acestor factori explică destul de bine situația frapantă existentă în prezent pe multe piețe financiare: ratele dobânzilor pe termen lung sunt foarte mici, iar în unele cazuri, chiar negative.
Revenind la politica monetară, este de menționat că, în perioda anterioară crizei financiare mondiale, principalele bănci centrale ale lumii au redus drastic ratele dobânzilor nominale, aducându-le adesea aproape de zero sau chiar sub zero – în pofida teoriei economice, care afirmă că „borna zero” nu poate fi depășită. Explicația acestei situații rezidă în faptul că politica monetară are efecte similare atât în regiunea de deasupra „bornei zero”, cât și în zona de dedesubtul ei. Astfel, ratele dobânzilor negative incită consumatorii și întreprinderile să-și cheltuiască sau să-și investească banii mai degrabă decât să-i păstreze într-un cont la o bancă, ori decât să riște ca valoarea lor să fie erodată de inflație. Până acum, aceste rate excesiv de mici au permis, în linii mari, dinamizarea economiilor în care au fost aplicate, deși efectele secundare și pericolele inerente sunt încă puțin cunoscute. Or, asemenea consecințe negative și riscuri există.
În primul rând, ratele negative exercită un efect potențial asupra rentabilității băncilor comerciale. Într-adevăr, una din funcțiile economice importante ale băncilor este mobilizarea resurselor (economiilor) și alocarea lor pentru finanțarea unor proiecte economice cu randament probabil ridicat.( 3 ) Ele nu sunt instituții de caritate, ci organizații comerciale, care umăresc obținerere unui anumit profit din diferența dintre dobânzile plătite deponenților și dobânzile încasate de la clienții cărora le acordă credite. În cazul în care banca centrală reduce rata dobânzii directoare la nivele foarte mici sau sub zero, este de așteptat că băncile vor evita să repercuteze imediat pierderile asupra deponenților. Într-adevăr, reducerea dobânzilor pe care băncile le plătesc deponenților îi poate face pe aceștia să-și retragă depozitele, ceea ce ar lipsi băncile de o importantă resursă de creditare și, deci, de profit. Însă, dacă băncile nu fac acest lucru sau nu îl fac deocamdată, profitul aferent creditelor pe care le acordă poate deveni negativ, deoarece dobânzile încasate pe baza acestor credite nu mai ajung să acopere cheltuielile implicate de atragerea de depozite și celelalte cheltuieli de funcționare. În consecință, rentabilitatea băncilor va fi diminuată, iar stabilitatea sistemului financiar poate fi pusă în pericol.
În al doilea rând, dobânzile negative la depozitele bancare pot incita deponenții să-și transforme economiile în numerar, deoarece valoarea nominală a bancnotelor și monezilor nu poate fi modificată.( 4 ) Deși unii autori au propus renunțarea completă la numerar pentru a ușura aplicarea dobânzilor negative, chiar și în cazul mai plauzibil în care se menține utilizarea banilor efectivi, dobânzile negative vor determina până la urmă populația să-și păstreze economiile în afara sistemului bancar. (Cu alte cuvinte, s-ar reveni mai devreme sau mai târziu la forma de economisire primitivă numită în limba română „bani la ciorap”).
Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro
