Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Propagandă, tuberculoză, păduchi şi alte probleme care existau în sistemul medico-sanitar din România (1965-1974)

de Petre Opris     Contributors
Joi, 28 mai 2020, 8:44 Actualitate | Opinii


Petre Opris
Foto: Arhiva personala

După evenimentele tragice care au avut loc în decembrie 1989, în România, în rândul unor specialişti români – care au criticat democraţiile din Occident în anii ’60 (din motive ideologice) şi, la un moment dat, au reprezentat statul român chiar la instituţiile internaţionale capitaliste – a apărut ideea justificatoare privind susţinerea de către aceştia a regimului comunist doar din motive idealiste. Dintr-o dată, un văl a fost luat din faţa ochilor lor şi au constatat public faptul că „egalitarismul specific acestui regim este un egalitarism în sărăcie. Bineînţeles, şi de o parte şi de alta există excepţii, însă nu excepţiile sunt cele care ne interesează, ci regula generală”.

Asemenea specialişti nu au avut o atitudine de regret pentru faptul că au sprijinit până în ultimul moment un regim politic criminal şi, într-un caz din domeniul economico-bancar românesc, s-a formulat ideea potrivit căreia „judecând drept, nu mă pot înscrie în nici unul dintre cele două curente de gândire şi acţiune – capitalismul sau socialismul. Atitudinea mea poartă totuşi un nume. Este o atitudine a unui idealist (subl.n.)”.

Pentru a afla opinia pe care o avea un comunist din aripa dură a P.C.R. despre idealism, suntem nevoiţi să apelăm la un citat din volumul „Probleme militare contemporane”, publicat de generalul-maior Valter Roman în anul 1949 la Editura de Stat din Bucureşti: „Oricare au fost variantele doctrinelor militare adoptate la noi în trecut, oricare au fost schimbările de „modă”, în esenţă se rămânea în cadrul concepţiilor idealiste-metafizice – haina ideologică a intereselor reacţionare, retrograde (subl.n.)”.

Cu alte cuvinte, economistul Costin C. Kiriţescu (membru titular al Academiei Române din anul 1992) şi alţi specialişti au avut noroc după condamnarea la moarte şi executarea lui Nicolae şi a Elenei Ceauşescu deoarece, în momentul în care au anunţat că renunţă la comunism şi şi-au proclamat idealismul, în funcţia de prim-ministru al României nu se afla comunistul Valter Roman (care a decedat în toamna anului 1983, după o intervenţie chirurgicală tardivă), ci Petre Roman – care a promovat un discurs politic în sens invers faţă de cel al tatălui său. Rezultatele pozitive şi negative ale acestuia se cunosc şi, în unele cazuri, vor fi redescoperite de istorici în documentele din arhive şi în cărţile din biblioteci.

Interesant de analizat este şi faptul că distanţa de la idealismul unor comunişti din perioada interbelică la triumfalismul şi fantasmagoriile din timpul Războiului Rece a fost parcursă chiar de dictatorii comunişti. De exemplu, în cuvântarea sa de la adunarea festivă organizată la Bucureşti, la 22 august 1961, în ajunul sărbătoririi Zilei Naţionale a României, Gheorghe Gheorghiu-Dej a afirmat astfel: „Unind în jurul său toate forţele patriotice ale ţării, Partidul Comunist Român a organizat şi condus insurecţia armată de la 23 August 1944, doborând dictatura militară-fascistă. Începeau zorii unei vieţi noi, se ridica soarele dreptăţii şi libertăţii pentru poporul român. În oraşe şi sate, bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, majoritatea covârşitoare a poporului a întâmpinat cu o explozie de bucurie şi entuziasm această zi, cea mai măreaţă din istoria ţării noastre.

Reacţiunea română, în frunte cu clica antonesciană, ca şi comandamentul nazist au fost surprise şi paralizate de această uriaşă mişcare de masă de o amploare fără precedent, care a arătat cu deosebită putere cât de adâncă era ura maselor împotriva dictaturii fasciste şi a blestematului război hitlerist (subliniere în textul original – nota P. Opriş)”.

După publicarea cuvântării respective în nr. 5265 din 23 august 1961 al ziarului „Scînteia” (aşa era ortografiat numele organului de presă al Partidului Muncitoresc Român) a urmat includerea acesteia în volumul „Articole şi cuvântări, iunie 1961 – decembrie 1962”, care a apărut în anul 1962 la Editura Politică – exact acolo unde generalul în rezervă Valter Roman îndeplinea funcţia de director (începând din anul 1954).

Pentru a nu se crede că este mai prejos faţă de predecesorul său şi, poate, pentru demonstra că merită să fie lider suprem, Nicolae Ceauşescu a hotărât în vara anului 1965 schimbarea denumirii partidului. Drept urmare, la deschiderea şedinţei din 19 iulie 1965 a Congresului al IV-lea al P.M.R., noul dictator al României a declarat: „Tovarăşi, începând din acest moment, partidul nostru va purta denumirea glorioasă – PARTIDUL COMUNIST ROMÂN –, sub conducerea căruia au fost răsturnate clasele exploatatoare şi cucerită puterea politică”. Şi iar s-a ajuns cu un document important la Editura Politică şi, evident, la Valter Roman.

Frazele rostite de Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu aveau o mare problemă: Partidul Comunist Român nu exista la 23 august 1944. Acesta se numea Partidul Comunist din România, avea sub 1000 de membri, era subordonat autorităţilor de la Moscova din luna mai 1921 şi era condus la 23 august 1944 de un triumvirat, constituit ad-hoc în luna aprilie 1944 şi alcătuit din Constantin Pârvulescu, Emil Bodnăraş şi Iosif Rangheţ. Cu câteva zile înainte de lovitura de stat, Gheorghe Gheorghiu-Dej reuşise să evadeze din lagărul de la Târgu Jiu, unde fusese internat şi, în drumul spre capitala României, a fost adăpostit de preotul Ioan Marina – viitorul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Justinian Marina.

Atât Gheorghe Gheorghiu-Dej, cât şi Nicolae Ceauşescu ştiau sau îşi puteau aduce aminte unde s-au aflat la data de 23 august 1944, iar Emil Bodnăraş era capabil să repete ce anume a spus la Moscova, în luna octombrie 1959, despre numărul infim al bolşevicilor care au preluat puterea în Rusia la 7 noiembrie 1917. Situaţia respectivă era comparabilă cu cea în care se găseau la 23 august 1944 aproape 1000 de comunişti români. Deoarece cunoşteau câţi agenţi sovietici/comunişti se aflau în România şi ce rol aveau aceştia, liderii politici de la Kremlin puteau să reamintească, ori de câte ori era necesar, despre rolul primordial pe care l-a avut Armata Roşie în propulsarea la putere a Partidului Comunist din România/Partidul Comunist Român după ocuparea României în toamna anului 1944.

În cazul patriarhului Justinian Marina, acesta nu a preluat trompeta de aur a îngerilor, ci a acceptat să fie trompeta propagandiştilor atei din România pentru a comunica mesaje în favoarea regimului comunist. De exemplu, în primele zile ale lunii aprilie 1966 a sosit în capitala României o echipă de filmare a Radioteleviziunii franceze, sub conducerea lui Jean Lanzi. Acesta trebuia să realizeze un film documentar despre România şi, în acest scop, s-au ales mai multe locuri din Bucureşti, Ploieşti, Braşov şi Constanţa. Difuzarea filmului urma să aibă loc „la posturile de televiziune din Paris în cadrul emisiunii „PANORAMA”, în ajunul plecării la Bucureşti a ministrului de externe francez, [Jacques-Maurice] COUVE DE MURVILLE”.

În acele condiţii, George Macovescu (ministru adjunct al Afacerilor Externe) a propus la 6 aprilie 1966 „să se aprobe şi interviul cu patriarhul JUSTINIAN MARINA. În acest caz s-ar putea vorbi pe larg ziariştilor despre libertăţile religioase garantate de Constituţie, raporturile dintre stat şi biserică etc., teme care constituie adesea obiectul unor speculaţii în presa occidentală”. Evident, regimul comunist de la Bucureşti nu dorea să fie abordate subiecte controversate, precum decesul episcopilor greco-catolici în închisorile din România, prigonirea creştinilor care au luptat cum s-au priceput împotriva regimului comunist la sfârşitul anilor ’40 şi în deceniul următor sau despre eliberarea ultimilor deţinuţi politici din România în primăvara anului 1964 – înainte de vizita în S.U.A. a lui Gheorghe Gaston Marin (preşedintele Comitetului de Stat al Planificării).

O zi mai târziu, în cadrul şedinţei Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R., Chivu Stoica, Gheorghe Apostol şi Alexandru Bârlădeanu au aprobat „propunerile M.A.E. cu privire la acordarea de către ministrul Afacerilor Externe Corneliu Mănescu şi patriarhul Justinian Marina a câte unui interviu echipei de cineaşti francezi condusă de comentatorul Jean Lanzi”. Reuniunea respectivă a durat o jumătate de oră (de la 21.00 la 21.30) şi la aceasta nu a participat Nicolae Ceauşescu, însă liderul suprem al partidului a semnat protocolul şedinţei (întocmit la 8 aprilie 1966).

Într-un caz ipotetic, comentatorul Jean Lanzi ar fi putut să îl întrebe pe patriarhul Justinian Marina de ce membrii Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. au aprobat următoarea hotărâre, la reuniunea lor din 9 noiembrie 1965: „În legătură cu sesizarea că în ultimul timp o seamă de turişti străini introduc în ţară diferite materiale cu caracter religios, să se dea indicaţie organelor competente ca să reţină la frontieră orice materiale cu asemenea caracter, care nu sunt pentru uzul personal al turiştilor şi la plecare[a] din ţară să li se restituie aceste materiale.

În ce priveşte venirea prin poştă a unor materiale de propagandă duşmănoasă sau cu caracter religios, ele să nu fie trimise destinatarilor şi să se studieze implicaţiile politice şi financiare pe care le-ar putea avea restituirea acestor materiale celor care le-au expediat”.

Aşa arăta libertatea religioasă în România, despre care patriarhul Justinian Marina trebuia să amintească în interviul acordat comentatorului Jean Lanzi pentru filmul documentar realizat de o echipă franceză, înainte de sosirea la Bucureşti a ministrului de externe francez, Jacques-Maurice Couve de Murville.

Înainte de a avea contact cu reprezentanţii propagandistului-şef al Bisericii Ortodoxe Române, patriarhul Justinian Marina, cetăţenii români puteau apela la serviciile medico-sanitare din ţară. În cazul unor membri ai nomenclaturii comuniste, asemenea servicii erau asigurate şi în diferite locaţii din străinătate. De exemplu, deoarece era bolnav, Valter Roman a trimis două scrisori lui Nicolae Ceauşescu (la 11 aprilie 1983, respectiv 18 iulie 1983), în care a solicitat să i se aprobe deplasarea „pe linie de partid” la Karlovy Vary (Republica Socialistă Cehoslovacă), împreună cu soţia sa, Hortensia Roman (născută Vallejo), în lunile august sau septembrie 1983, pentru a continua un tratament medical.

Prin utilizarea sintagmei „pe linie de partid” în scrisoarea sa din 18 iulie 1983, Valter Roman a încercat să obţină de la Nicolae Ceauşescu fondurile pentru acoperirea în întregime a cheltuielilor care urmau să fie făcute de directorul Editurii Politice împreună cu soţia sa la Karlovy Vary (transport, cazare, masă, tratament medical). Evident, sumele necesare proveneau dintr-un fond al Comitetului Central al P.C.R. în care ajungeau şi banii oferiţi de statul român, sub formă de subvenţie, pentru forul de conducere al unicului partid din România.

Din preambulul scrisorii din 18 iulie 1983 rezultă faptul că Nicolae Ceauşescu nu a aprobat în aprilie 1983 ca Valter Roman să se deplaseze în Cehoslovacia „pe linie de partid”, motiv pentru care directorul Editurii Politice i-a trimis liderului P.C.R. o nouă epistolă, în vara aceluiaşi an.

Într-un alt document din epocă, Silviu Curticeanu – şef al Secţiei Cancelarie a C.C. al P.C.R. (1982-1989) – a menţionat că Valter Roman a primit în luna august 1983 aprobarea lui Nicolae Ceauşescu să plece în Franţa timp de trei săptămâni, pentru un tratament medical, iar solicitarea privind deplasarea sa la Karlovy Vary a fost clasată.

După cum am precizat, Valter Roman a decedat în toamna anului 1983, după o intervenţie chirurgicală tardivă.

Alte două cazuri asemănătoare datează din toamna anului 1965. Astfel, la şedinţa din 9 noiembrie 1965, membrii Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. au aprobat „plecarea în Franţa a tov. Alex. Bârlădeanu şi a tov. Paul Niculescu-Mizil, cu soţia, pentru un consult medical”. Lidia Niculescu-Mizil urma să efectueze un tratament medical la Clinica de endocrinologie „Prof.dr. F. Klotz” din Paris, timp de 45 de zile, iar Paul Niculescu-Mizil trebuia „să plece la tratament medical la Paris, în cursul lunii noiembrie 1965, pentru o perioadă de aproximativ 3 săptămâni”. Lidia Niculescu-Mizil a fost însoţită la Paris şi de medicul de colectiv, dr. Segal Uşer.

În nota întocmită la 2 noiembrie 1965, la Serviciul Medical Special de pe lângă ministrul Sănătăţii şi Prevederilor Sociale şi adresată Secţiei Gospodăriei de Partid a C.C. al P.C.R. s-a făcut şi următoarea precizare: „Cheltuielile legate de această plecare (a Lidiei Niculescu-Mizil – nota P. Opriş) urmează a fi suportate de Secţia Gospodăriei de Partid a Comitetului Central al Partidului Comunist Român”. Era exclusă astfel achitarea din fondurile familiei Niculescu-Mizil a tratamentelor medicale necesare şi a cheltuielilor de transport, cazare şi masă la Paris.

Şase luni mai târziu, membrii Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. au aprobat, în şedinţa din 14 mai 1966, ca Alexandru Bârlădeanu să plece în Franţa pentru un consult medical, la solicitarea acestuia.

În aceste condiţii, se poate pune întrebarea de ce nomenclaturiştii Partidului Comunist Român se tratau la clinici medicale din străinătate, utilizând banii statului român? Un răspuns parţial l-am găsit în descrierea pe care a făcut-o fostul ilegalist comunist Gheorghe Stoica la şedinţa din 4 februarie 1969 a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. şi pe care o redăm în continuare – cu minime intervenţii din partea noastră, în scopul corectării unor greşeli de ortografie existente în stenograma reuniunii.

Menţionăm că documentul respectiv nu a fost destinat publicităţii şi participanţii la acea şedinţă nu şi-au imaginat, probabil, că opiniile lor vor ajunge să fie analizate în afara cercului restrâns de conducere al Partidului Comunist Român. Şi în acest caz (la fel ca în alte situaţii pe care le-am relatat, de-a lungul anilor, pe platforma Contributors.ro), veridicitatea situaţiilor expuse în cursul acelei reuniuni nu poate să fie pusă sub semnul întrebării de către nostalgicii epocii Ceauşescu şi de amatorii de atitudini idealiste. Din păcate, problemele din sistemul medico-sanitar românesc (tuberculoză, păduchi, utilizarea insuficientă a facilităţilor din staţiunile balneoclimaterice etc.) erau evidente după 21 de ani de comunism – care a fost instalat la Bucureşti cu ajutorul Armatei Roşii.

Obsesia comuniştilor privind concentrarea puterii de decizie într-un cerc foarte mic de aşa-zişi conducători politici – în realitate, în mâinile unor diletanţi în domeniul medico-sanitar, nişte demagogi care se temeau de pierderea puterii, pur şi simplu –, obsesia, deci, apare şi în al doilea document pe care îl publicăm în continuare. Nicolae Ceauşescu a solicitat în mod clar, la 3 aprilie 1974, lista cu numele medicilor care urmau să fie selecţionaţi pentru a lucra la o nouă instituţie de tratament geriatric din România deoarece aceştia urmau să intre în contact cu cetăţeni străini şi orice problemă de ordin ideologic din dosarul lor personal le putea afecta nominalizarea respectivă.

În altă ordine de idei, se poate observa faptul că, după analizarea unui program de folosire mai eficientă a tratamentului geriatric, Nicolae Ceauşescu şi-a expus încă o dată, la 3 aprilie 1974, marele său complex de inferioritate faţă de realizările tehnice din alte ţări, criticând foarte dur pe cei care îndrăzneau să propună importuri de aparatură medicală pentru înzestrarea unei instituţii noi de geriatrie. Aceasta urma să fie finalizată în România în anul 1974 şi, în prima etapă, se prevedea utilizarea a 1200 de locuri pentru pacienţi – proveniţi, în principal, din străinătate.

Deoarece am menţionat despre plecarea la Paris a Lidiei Niculescu-Mizil pentru a efectua un tratament medical timp de 45 de zile şi despre nota întocmită la 2 noiembrie 1965 de Serviciul Medical Special de pe lângă ministrul Sănătăţii şi Prevederilor Sociale pe această temă, ne-am propus să prezentăm şi câteva amănunte privind acel serviciu şi asistenţa medicală care se acorda membrilor nomenclaturii comuniste pe teritoriul României.

Într-un document intitulat „Referat cu privire la îmbunătăţirea asistenţei medicale a cadrelor de partid, de stat şi din organizaţiile de masă” – discutat şi aprobat de Nicolae Ceauşescu, Ion Gheorghe Maurer, Emil Bodnăraş, Paul Niculescu Mizil şi Ilie Verdeţ la reuniunea din 25 noiembrie 1966 a Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. – a fost reamintit faptul că exista o reţea de unităţi medicale speciale în România, prin care se acorda asistenţă de specialitate pentru cadrele de partid, de stat şi din organizaţiile de masă, precum şi membrilor de familie ai acelor cadre.

Reţeaua specială respectivă îşi desfăşura activitatea în conformitate cu Hotărârea nr. 554/II, emisă în anul 1959 de Biroul Politic al C.C. al P.M.R. şi în care se preciza că „Ministrul Sănătăţii şi Prevederilor Sociale răspunde personal de organizarea, îndrumarea şi calitatea asistenţei medicale din aceste unităţi. Pentru controlul aplicării dispoziţiile ministrului şi pentru a-l ajuta în selecţia cadrelor, funcţionează Serviciul medical special pe lângă ministru (format din 20 de consilieri permanenţi, medici cu experienţă îndelungată – nota P. Opriş)”.

Decizia emisă în anul 1959 de membrii Biroului Politic al C.C. al P.M.R. a fost transpusă într-un act legislativ: Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1914/1959. Prin aceasta s-a stabilit oficial împărţirea reţelei medico-sanitare speciale „în 2 grupe de unităţi medicale diferenţiate prin subordonarea financiar-gospodărească:

a) Unităţi medicale care sunt finanţate, conduse şi controlate din punct de vedere financiar-gospodăresc de către Secţia Gospodăriei de Partid a C.C. al P.C.R.;

b) Unităţi medicale care sunt finanţate, conduse, îndrumate ş controlate de către Ministerul Sănătăţii şi Prevederilor Sociale”.

Situaţia sistemului respectiv a fost reanalizată la 14 noiembrie 1966 şi membrii Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. au aprobat la şedinţa lor din 25 noiembrie 1966 o listă a unităţilor medicale speciale care se subordonau ministrului Sănătăţii şi Prevederilor Sociale, lista unităţilor aflate sub controlul Direcţiei medicale speciale (subordonată, la rândul său, ministrului Sănătăţii) şi o nomenclatură a funcţiilor de partid, de stat şi din organizaţiile de masă pentru care se acorda asistenţă în următoarele unităţi medicale şi grupuri speciale:

1. În cazul unităţilor medicale speciale care se subordonau direct ministrului Sănătăţii şi Prevederilor Sociale:

- Sanatoriul 12 A (Otopeni) – unde aveau dreptul să se interneze membrii, membrii supleanţi ai Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R., secretarii C.C. al P.C.R., precum şi soţia/soţul, copiii, părinţii, fraţii şi surorile lor; membrii şi membrii supleanţi ai C.C. al P.C.R. (cu familiile); membrii Comisiei Comisiei Centrale de Revizie a P.C.R. (cu familiile); membrii Colegiului Central de Partid; membrii Consiliului de Stat; preşedintele şi vicepreşedinţii Marii Adunări Naţionale; membrii guvernului; conducătorii organelor centrale ale administraţiei de stat asimilaţi miniştrilor; şefii misiunilor diplomatice româneşti acreditaţi în străinătate; procurorul general al ţării; preşedintele Tribunalului Suprem; lucrătorii din aparatul C.C. al P.C.R. (aflaţi în nomenclatura C.C. al P.C.R.); primii secretari ai comitetelor regionale şi al Comitetului orăşenesc de partid Bucureşti; rectorul şi rectorii adjuncţi ai Academiei de Ştiinţe Social-Politice „Ştefan Gheorghiu”; directorul şi directorii adjuncţi ai Institutului de ştiinţe istorice şi social-politice; primul secretar şi secretarii C.C. al U.T.C.; preşedinta, vicepreşedintele şi secretarele Consiliului Naţional al Femeilor; preşedintele, vicepreşedintele şi secretarii Uniunii Generale a Sindicatelor; preşedinţii Uniunilor de creaţie şi ai Asociaţiei oamenilor de ştiinţă; membrii Biroului Prezidiului Academiei Române; preşedinţii comitetelor executive ale Sfaturilor populare regionale şi al oraşului Bucureşti; şefii misiunilor diplomatice ale ţărilor socialiste acreditaţi în România (serviciu care se oferea pe bază de reciprocitate); oaspeţii C.C. al P.C.R. şi ai guvernului.

În total: 952 de persoane titulare ale posturilor menţionate şi 525 de membri ai familiilor;

- Spitalul nr. 12 (Elias). În total: 10.287 de persoane titulare şi 12.649 de membri ai familiilor;

- Secţia Sanatorială a Spitalului nr. 12 (Elias);

- Policlinica nr. 10 din Bucureşti;

- Preventoriul şcolar de copii de la Voila;

- Sanepid-ul nr. 10 din Bucureşti;

- Oficiul Farmaceutic Special;

- colectivul de medici curanţi;

- colectivul de consilieri permanenţi. (1)

2. În cazul unităţilor aflate sub controlul Direcţiei medicale speciale (subordonată ministrului Sănătăţii şi Prevederilor Sociale):

- Spitalul „Alexandru Sahia”;

- Policlinica nr. 1 „Alexandru Sahia”;

- Sanatoriul de la Predeal, destinat pentru tratarea bolnavilor de tuberculoză;

- Policlinica nr. 2 „Alexandru Sahia”;

- Policlinica Corpului diplomatic;

- Sanatoriul „1 Mai” de la Olăneşti (prevăzut cu 95 de paturi pentru cazare);

- Sanatoriul „1 Mai” de la Govora (55 de paturi);

- Sanatoriul „1 Mai” de la Băile Herculane (60 de paturi);

- Sanatoriul „1 Mai” de la Sovata (60 de paturi);

- Sanatoriul „1 Mai” de la Borsec (60 de paturi);

- Sanatoriul „1 Mai” de la Slănic Moldova (125 de paturi).

Ministrul Sănătăţii şi Prevederilor Sociale avea obligaţia de a analiza şi semna toate referatele medicale întocmite pentru următoarele persoane:



Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro






Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















2994 vizualizari

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by