Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Cum am ajuns o societate de consum și de ce este dificil de schimbat rapid ceva?

de Lucian Bondoc     Contributors.ro
Miercuri, 27 mai 2020, 12:17 Actualitate | Opinii


Lucian Bondoc
Foto: Arhiva personala

1 Conceptul (1)

Societatea de consum este, în esență( 2 ) , tipul de societate în care sistemul economic stimulează intenționat consumul și creează nevoi în sectoarele care îi sunt profitabile, implicând un volum mare de bunuri și servicii comercializate.

Cam toate țările dezvoltate, precum și numeroase țări emergente (precum România) sunt considerate a întruni caracteristicile respective în diverse grade.

Modelul este văzut, în general, negativ. Criticile cele mai frecvente susțin legături între acesta și excese, superficialitate, egoism, afectarea mediului, risipă la modul mai general, etc.

Se discută, însă, mult mai puțin și doar parțial despre cum s-a ajuns aici și care ar fi opțiunile pe termen scurt.

Cele de mai jos încearcă să sumarizeze ce cred că s-a întâmplat în această privință și de ce este complicat să se schimbe mare lucru rapid (deși problemele s-au acumulat și necesită atenție).

2 „Ingredientele”

Premise pentru o societate de consum au existat dintotdeauna – marea majoritate a oamenilor vor nu numai să nu trăiască în lipsuri, ci să și poată avea cam tot ce doresc.

Pentru a putea vorbi, totuși, de un stadiu în care să fie achiziționate volume mari de bunuri și servicii și un astfel de consum să fie stimulat sistemic sunt necesare patru ingrediente.

Este, practic, nevoie ca un procent important dintr-o populație să aibă (a) ce să consume, (b) cu ce să plătească, (c) dorința de a cumpăra diverse, cu timpul liber necesar și (d) contextul/politicile care să încurajeze o astfel de abordare.

Dacă doar câteva mii de persoane ar putea participa efectiv la consum, nu s-ar putea vorbi de o societate de consum. Nimeni nu consideră Franța secolului 17 o astfel de societate, în pofida numeroșilor prinți, duci și conți din perioada respectivă și a cheltuielilor extravagante ale unora dintre ei.

3 Momentul de pornire

Elementele de mai sus par să fi fost întrunite într-un grad suficient și să fi fost integrate în însuși modelul socio-economic statal acum aproximativ 100 de ani când majoritatea țărilor occidentale au reușit depășirea problemelor de sub-producție.

Un aspect important este acela că, nu numai că s-a atins un nivel de producție care permitea teoretic subzistența cam a întregii populații, dar, cu ajutorul tehnologiei (și inovației) și a specializării muncii, s-a intrat în era în care din ce în ce mai multe țări deveneau mai performante economic în fiecare an.

Se lansa un nou capitol în istoria omenirii care începea chiar ca în povești – „a fost odată ca niciodată”.

4 Implicația principală a tendinței de supraproducție de bunuri( 3 )

O creștere constantă de productivitate înseamnă, însă, simplificând, că se produce mai mult în fiecare an cu același număr de salariați sau chiar cu un număr mai mic. Desigur, sunt și companii care își reduc activitatea sau falimentează, dar, pe ansamblu, producția unei țări tinde să crească.

La nivelul unei societăți comerciale, dacă s-ar produce într-un an 10 000 de televizoare, iar anul următor, 10 100, ar trebui, în acel an următor, să se găsească mulți clienți noi și o parte din cei vechi să fie convinși să mai cumpere un al doilea televizor. Dacă prețul unui televizor scade (de exemplu, din cauza concurenței altor fabrici de televizoare), numărul de clienți necesar pentru a menține cifra de afaceri sau profitul devine și mai mare.

Dacă inovația care permite creșterea producției anul următor există, a te autolimita la 10 000 de televizoare sau a reduce la 9000, deși ai putea produce 10 100, ar duce, de regulă, la un declin economic rapid pentru că s-ar găsi concurenți care ar folosi invovația respectivă și ar deveni, astfel, mai competitivi.

Desigur, încercarea oricărei unități de producție de a încerca să fie mai eficientă cu fiecare an duce regulat – extrapolând la nivelul unei țări – la reașezări prin falimente, cumpărarea unor concurenți sau reprofilarea altora. Pe ansamblu, însă, tot se manifestă o tendință spre supraproducție.

La nivel macro, o economie care să producă doar strict ce este cu adevărat necesar sau util ar consuma mult mai puține resurse și timp, dar nu ar putea să fie decât mai săracă și profund dirijistă și planificată. Această ultimă abordare a fost încercată până la un punct de regimurile comuniste, cu semnificativ mai puțin succes economic comparativ cu modelul capitalist și cu blocaje din ce în ce mai mari, fiind imposibil practic de gestionat centralizat o astfel de complexitate (care este și în creștere) și de adaptat mai rapid decât o face piața. Cum decizi centralizat (a) câte aparate de aer condiționat să se producă în 2021, (b) cine să le facă (c) la ce preț si (d) de la ce moment ar trebui încercat să se producă altceva pentru că piața a fost saturată?

Dezvoltarea inteligenței artificiale va oferi relativ curând posibilități sofisticate și rapide de predicție și corelare la scară mare, dar și dacă se va atinge nivelul necesar, modelele politice nu vor transfera, probabil, în acest secol o astfel de putere către calculatoare, dincolo de alte riscuri și implicații.

Dacă o țară produce pe ansamblu mai mult, dar rămâne cu bunuri nevândute, producția „pe stoc” nu generează niciun beneficiu, ci costuri (cu depozitarea, materia primă irosită, etc).

Practic, așa ceva duce la un cerc vicios – e nevoie de reducerea producției, ceea ce implică de obicei concedieri, iar acestea reduc și mai mult consumul – oamenii concediați neavând bani, etc.

Tendința de supraproducție, împreună cu problematica ciclului îndatorării, despre care vorbește Ray Dalio, sunt principalii factori care duc la crizele regulate ale capitalismului.

Acesta este și motivul pentru care modelul este comparat uneori cu mersul pe bicicletă – trebuie să atingi o viteză minimă ca să nu cazi și este și imposibil să nu cazi din când în când.

Dacă nu te surprinde cu datorii, căderea de pe bicicleta capitalismului nu mai prea este dezastruoasă în numeroase țări la nivel de individ, cel puțin dacă am vedea-o prin ochii străbunicilor, dar după ce te-ai obișnuit să mergi pe bicicletă și toți cei din jur merg pe biciclete, revenirea la mersul pe jos nu mai este o opțiune la îndemână psihologic și nici una vandabilă politic.

Criza economică din 1929-1933 e văzută de unii autori ca o primă manifestare a problemei supraproducției, determinând economiștii de atunci, în frunte cu Keynes, să se concentreze mult mai mult decât anterior pe nevoia de generare de cerere (consum) și pe rolul guvernelor în această privință, în special în situații de criză economică. Atât timp cât nu se “sare calul”, sprijinirea cererii permite o îmbogățire a societății mai rapidă decât o acțiune doar asupra ofertei.

5 Legătura destul de slabă dintre societatea de consum și modelul politic

Cele de mai sus nu țin de un model socio-politic anume, ci de nivelul de dezvoltare.

Trebuie, astfel, înțeles faptul că un model economic și tehnologic care e mai performant cu fiecare an are nevoie obiectiv „să facă rost” în fiecare an de consumatori suplimentari sau să-i convingă pe cei existenți să consume mai mult. Pur și simplu, supraproducția are nevoie inerent de supraconsum, adică un consum mai mare decât cel pe care oamenii l-ar face normal, fără să fie influențați de marketing sau politici publice.

Nu este, deci, ceva care la nivel profund să țină de capitalism în sine (dincolo de rolul foarte diferit al concurenței și de diferențele notabile de abordări chiar și în cadrul capitalismului între țările scandinave, de pildă, și SUA). Și comunismul ajunsese în unele țări la supraproducție, doar că a gestionat acest aspect semnificativ mai slab decât capitalismul. Conducerea prea centralizată, teama excesivă de creditare și ideologia/politicile publice nefavorabile supraconsumului și stimulării inovației au fost handicapuri competitive majore.

Producția „pe stoc” a fost unul din motivele pentru care România a trecut entuziast în martie 1990 la săptămâna de lucru (și de școală) de 5 zile, reducându-și dintr-un foc cu 17% capacitatea de producție efectivă deși tocmai intra într-un nou joc global și nu fusese prea competitivă nici cu 100% din capacitate. Nu ar fi de dorit revenirea la 6 zile, dar trebuie înțeles și că multe decizii de la noi au fost gândite deficitar.

Revenind la evoluția istorică, s-a încercat influențarea ambelor capete ale balanței (în continuă creștere de volum în ultimul secol) - adică atât a ofertei de bunuri și servicii, cât și a cererii.

6 Limitarea producției

Articolul nu se concentrează pe acest aspect, dar aș menționa, totuși, că s-a încurajat/permis și reducerea masivă a ponderii capacităților de producție în economie, acestea fiind și redistribuite global.

În unele domenii, o serie de politici publice au limitat direct ce se poate produce prin interdicții sau prin plafonarea ajutorului statului (cum e cazul unor măsuri din cadrul politicii agricole comune europene). În celelalte domenii, au apărut limitări indirecte, cum ar fi reducerea numărului de zile lucrătoare.

Treptat, s-a ajuns – după cum menționam și într-un articol anterior( 4 ) – ca doar 17-18% din oameni să lucreze în producție în Occident și cei rămași în prezent în activitate să muncească, în medie, semnificativ mai puțin decât părinții lor (cam 50% din viață, iar din anii respectivi, peste 37% fiind zile libere, programul de lucru scăzând și el de la aproximativ 60 de ore pe săptămână la aproximativ 40).

Lucrând mult mai puțin (în medie) și în ponderi mici în producție, oamenii nu doar că au evitat o supraproducție semnificativ mai mare, dar au dobândit și mai timp liber suplimentar pentru a consuma.

Numai că migrarea dinspre producție înspre servicii (care au o creștere de productivitate scăzută) are loc doar în limita îmbogățirii medii a întregii societăți. De exemplu, nu se pot dezvolta turismul, meditațiile private sau restaurantele dacă nu sunt suficienți oameni care să-și permită să stea la un hotel, să plăteasca un meditator sau să ia masa în oraș.

7 Stimularea consumului

Pe partea de stimulare a consumului, ca mod de „gestionare” a tendinței de supraproducție, opțiunile sunt, de asemenea, limitate.

Ca să crești consumul, trebuie (a) să crești puterea de cumpărare a cât mai multor oameni/companii și (b) să și convingi beneficiarii să o „cheltuiască”.

7.1 Creșterea puterii de cumpărare

7.1.1 Creșterea puterii de cumpărare prin mărirea salariilor

Creșterea puterii de cumpărare pare să se fi făcut până la sfârșitul anilor ’70, în principal, prin măriri de salarii. O parte din circuit (dar doar o parte) se auto-susține, în sensul că o creștere a salariilor aduce mai mulți bani de cheltuit care, odată cheltuiți pe bunuri și servicii, aduc mai mult profit companiilor producătoare care pot crește salariile.

Mărirea enormă a populației din secolul 20 (de la aproximativ 1 la 7 miliarde) a ajutat și ea în primă fază.( 5 )

De asemenea, inventarea obiectelor de uz casnic (mașina de spălat, aragazul, frigiderul, fierul de călcat, etc.) a avut un rol major în intrarea pe piața muncii și a femeilor, ceea ce a mărit puterea de cumpărare a familiilor, mărind însă și numărul de persoane din societate care produceau.

O nuanță importantă ține, totuși, de faptul că intrarea femeilor pe piața muncii a mărit puterea de cumpărare a familiilor cu un impact mai redus asupra creșterii producției în sine pentru că multe femei s-au implicat în activități economice din zona în plină dezvoltare a serviciilor (sănătate, educație, justiție, asistență socială, administrație în sens larg, publicitate, turism, etc.).

Limitele stimulării consumului prin creșterea salariilor s-au arătat la sfârșitul anilor ’70, odată cu creșterea simultană a inflației și șomajului, urmate de prăbușirea etalonului aur. La acel moment s-a considerat (aspect asupra căruia se poate discuta în unele privințe) că nu se poate mări salariul la fel de repede ca mărirea producției, inflația și pierderile de competitivitate devenind excesive.

Pentru că o parte din evoluții nu mai erau explicabile de modelul keynesian, sub influența lui Friedrich Hayek și Milton Friedman, s-a trecut la politicile neoliberale.

Contextul Războiului Rece nu a ajutat, mărind presiunea spre soluții care să permită un nivel de trai în ascensiune care să arate superioritatea unui model social față de altul, chiar dacă parțial artificial.

7.1.2 Creșterea puterii de cumpărare prin îndatorare

S-a intrat atunci în Occident în ciclul îndatorării. Adică, dacă veniturile medii din muncă nu au mai fost mărite relevant, pentru a completa sumele necesare cumpărării unei mase de bunuri tot timpul în creștere, au venit în ajutor bani pe datorie.

De exemplu, salariul mediu real (ca putere de cumpărare) nu a mai crescut decât marginal în SUA în ultimii 40 de ani, această situație fiind unul dintre motivele frustrării sociale actuale americane care a și contribuit la alegerea ca președinte a lui Donald Trump.

Un rol negativ în această privință l-au avut și unele politici neoliberale excesive care au influențat modul de distribuire a creșterii economice, favorizând excesiv segmente populaționale foarte reduse ca număr.

După cum menționam și într-un articol anterior, această evoluție a fost stimulată și de un puternic factor obiectiv, respectiv acela că majoritatea creșterii de productivitate în această perioadă a provenit din tehnologizare. Beneficiile au tins astfel și natural, nu doar ca urmare a unor politici, să „meargă” mai mult către deținătorii tehnologiilor respective și mai puțin către persoanele care contribuiau doar munca proprie.

Unii cititori pot considera profund nedreaptă stimularea puterii de cumpărare medii suplimentare prin îndatorare. Este, într-adevăr, foarte probabil că s-ar fi putut face relevant mai mult în privința salariilor, dar este important de înțeles și faptul că o creștere continuă de salarii și de protecție socială într-o lume globalizată este foarte dificilă dacă unele țări nu fac același lucru.

Țările care ar încerca să asigure o astfel de creștere continuă de salarii și alte drepturi pot performa bine inițial, dar riscă să intre în declin rapid în pasul doi (o forță de muncă mai costisitoare duce, de regulă, la produse mai scumpe față de cele din alte țări, deci mai dificil de vândut).

Este unul dintre motivele tensiunilor dintre Occident și China. Chiar dacă nivelul salariului mediu real nu a mai prea crescut în Vest, costurile încă sunt și așa semnificativ mai mari acolo, iar o parte sunt cauzate de standarde care nu se aplică în Est. Nimeni nu are, însă, dreptate 100% pe această temă, discuția fiind mai complexă. Ca în numeroase alte situații, este vorba de găsirea punctului optim de echilibru.

În orice caz, ciclul îndatorării a implicat că a devenit mult mai ușor în majoritatea țărilor dezvoltate să împrumuți bani. Acest lucru a fost posibil cu sprijinul evident al politicilor de stat, prin relaxarea condițiilor creării de bani, reducerea dobânzilor de referință și evaluării mai laxe a riscurilor împrumuturilor. „Creditul doar cu buletinul” nu a fost o invenție românească.

A încuraja creditul înseamnă până la un punct, la nivelul unei țări, doar eficientizare. Pentru că mulți oameni nu-și folosesc o parte din proprii bani, îi depun la bănci care îi „pun la lucru”, împrumutându-i altor oameni sau unor companii care vor să investească în diverse activități și bunuri care pot genera bogăție.

Dacă băncile ar putea acorda credite doar din sumele atrase ca depozite, aici s-ar cam opri totul – eficientizarea folosirii banilor din economie. Pentru că băncile au putut, însă, crea bani în proporție de multe ori mai mare față de rezerve (printre motivele pentru care acest lucru a fost permis fiind, probabil, chiar tendința de supraproducție și necesitatea generării unei puteri de cumpărare mai mari), majoritatea puterii de cumpărare astfel create a afectat indirect viitorul.

Chiar și așa, dacă folosești în bună parte banii împrumutați în investiții care vor genera mai mulți bani în viitor, este frecvent un lucru acceptabil și chiar foarte util să te împrumuți pentru că și în viitor vor fi bani suficienți. Fondurile de investiții, de exemplu, aproape că nu fac achiziții de societăți comerciale fără a recurge la finanțări bancare semnificative.

Și a te îndatora la nivel individual pentru a face meditații la economie sau a învăța o limbă străină poate fi un mod de a-ți crește șansele la mai multă bogăție în viitor. Dacă dobânda este rezonabilă, chiar și câștigul de confort mai rapid merită, uneori, o îndatorare.

Dacă nu folosești însă într-o proporție rezonabilă banii împrumutați într-un mod care să genereze bogăție în viitor, ci doar pentru consum în prezent, peste posibilitățile obișnuite, vei avea probleme în viitor și să plătești datoriile și să trăiești bine în acel viitor. De aceea politicile guvernamentale de stimulare excesivă a consumului neproductiv și cu investiții comparativ foarte mici sunt iresponsabile.

7.1.3 Modalități auxiliare de sprijinire a consumului

În plus de creșterea salariului mediu real până la sfârșitul anilor 70” și de cea a îndatorării de atunci încoace, puterea de cumpărare a mai fost stimulată prin alte (cel puțin) patru modalități importante.

Acestea sunt oarecum auxiliare față de cele de mai sus, fiind practic modalități de creștere a numărului de consumatori și de redistribuire a bogăției, facilitând mai multor indivizi participarea la consum.

Prima modalitate a vizat stimularea creării de locuri de muncă prin multiple politici publice, astfel crescând numărul de oameni cu un venit decent și care pot contribui prin el la consum.

Politica săptămânii de lucru de 35 de ore din Franța este un exemplu de încercare de generare indirectă de locuri de muncă. Un alt exemplu îl constituie schemele de ajutor de stat care, în marea lor majoritate, favorizează proiectele depuse spre finanțare care prevăd numeroase locuri de muncă.

O serie de reglementări au forțat și crearea directă a unor locuri de muncă. Printre cele mai recente exemple se numără Regulamentul european privind protecția datelor personale care, pe lângă alte obiective, impune multor societăți comerciale crearea unui post de responsabil pentru protecția datelor. Nu toate persoanele respective au fost angajați noi, dar, astfel de cerințe măresc, pe ansamblu, numărul locurilor de muncă.

Aproape toate politicile la nivelul UE au vizat și vizează direct sau indirect stimularea forței de muncă și crearea de locuri de muncă. Și ponderea funcționarilor publici a crescut notabil în lume în ultimii 50 de ani.

De asemenea, nevoile societăților comerciale de diverse servicii de consultanță (de contabilitate, fiscală, juridică, financiară, de mediu, de cadastru, de protecția muncii, de protecție la incendii, protecția datelor personale, securitate, etc.) sunt, și ele, semnificativ mai mari decât în trecut. Chiar și zona masivă de consultanță necesară pentru accesarea de fonduri europene a generat numeroase locuri de muncă. Rămâne de discutat dacă o parte din fonduri au fost folosite eficient.

O a doua modalitate a constat în instituirea și creșterea progresivă a salariului minim în multe țări. Astfel de măsuri forțează angajatorii să distribuie o cotă mai mare din beneficiile activității către angajați, crescând șansele pentru un consum mai mare din partea acestora.

Desigur, fără o calibrare atentă, efectul poate să fie inversat (aspect detaliat mai jos).

A treia modalitate a fost reprezentată de politicile guvernamentale de investiții, statul contribuind practic direct la consum (prin plăți către companii care construiesc drumuri, poduri sau școli, de exemplu, companiile respective susținând, la rândul lor, salarii în industria materialelor, sectorul transporturilor, etc.). Beneficiile investițiilor depind de câți bani are statul respectiv și de cât de inteligent îi folosește.

În fine, globalizarea a permis o piramidă economică cu bază planetară, nu doar la nivelul unei țări. Intrarea pe noi piețe de desfacere în străinătate permite practic ca alte țări să plătească pentru producția proprie, puterea de cumpărare din străinătate susținând, astfel, producția și economia din țara care exportă, dincolo de eficiențele și sinergiile economice facilitate de schimburi la nivel global.

La acest punct, este posibil ca unii cititori să gândească – “aha, știam noi că străinii au plănuit să ne transforme într-o piață de desfacere!”.

Sunt unele nuanțe și aspecte care necesită o politică mai abilă la noi, dar trebuie conștientizat că (a) nu este o problemă specifică României, ci tuturor țărilor, inclusiv consumatorilor din țările occidentale, (b) nu poți fi o piață cu vreun consum notabil dacă nu ai cu ce să consumi, (c) nu te obligă nimeni, ca atare, să consumi volume mari, (d) chiar între țările din Occident sunt diferențe notabile pe acest subiect și (e) nu a fost ceva gândit dezinteresat, dar Occidentul nu a abordat lucrurile nici „atât de partizan” cum se crede îndeobște pentru că delocalizările de capacități de producție din Vest către Est au fost uriașe.

Așa a ajuns SUA să fie importator net, transferând de decenii, în fiecare an, câteva sute de miliarde de dolari către Asia. Cei care doresc o deglobalizare, și încă una rapidă, ar trebui să fie foarte atenți la locul geografic în care trăiesc.

Pentru a avea doar partea bună a globalizării, cea de eficiențe, o țară ar trebui să exporte măcar cât importă (sau să importe echipamente care să-i permită să exporte mai mult în pasul doi). Numeroase țări nereușind aceasta, pe termen lung, pot să fie perdanți și câștigători constanți, aspect ce generează tensiuni, cum, de altfel, vedem în plină desfășurare la nivelul întregii planete în prezent.

7.2 Stimularea consumului efectiv al populației

Multor români poate să li se pară ceva amuzant, dar și în cazul în care s-a asigurat putere de cumpărare prin acumulare în timp, creștere de salarii sau prin facilitarea îndatorării, nu este simplu la nivel global nici să convingi populația să o folosească masiv pentru consum (ca debușeu pentru o producție cât mai mare).


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro






Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















1743 vizualizari


ESRI

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by