Doors everywhere, mostly open, and not a single wall in sight.
Continents and oceans filled with doors and nothing else.
It turns out they’ve torn down the walls but kept the doors up (and even built new ones) so that people won’t lose confidence and interest in moving through space.
“It keeps people from suffocating” the lead architect explained. “It also keeps them from drifting.”
“Doors are everything.” the spokesman added. “This is great spiritual capital. It’s very religious, very optimistic. Just knock and walk through. See? That’s always exciting.”
.
Încerc să schițez în acest text un profil al profesionistului și al rolului său într-o societate ca a noastră, complet deformată de ideologii și, de aceea, profund de-profesionalizantă. Până să vorbesc despre facerea de bine (care s-a “profesionalizat”) voi vorbi despre decizii bune și decizii proaste raportate la nevoia noastră de schimbare. După ce voi fi vorbit despre binele făcut — nu oricum, ci “profesionist” — voi vorbi despre relele neevaluabile și despre raportul lor misterios cu realitatea.
“Mă dorește o schimbare!”
Viața oamenilor moderni e strâns legată, în orizontul său imediat, de transformare, adică de puterea fiecăruia de a se concepe pe sine — transfigurat — într-un viitor cât mai apropiat. Puține lucruri mobilizează în noi atâta speranță și nerăbdare ca întrezărirea posibilității unei transformări în bine.
Omul e presupus să se ia pe sine în primire, să-și poarte de grijă. Numai că autoguvernarea — în varianta sa nobilă (clasic-liberală) — a devenit, astăzi, o sarcină surprinzător de grea. În marea lor majoritate, oamenii nu iau decizii raționale. Nu doar autoguvernarea pune probleme insurmontabile, ci și varianta “mondenă” a purtării de grijă, așa-numita dezvoltare personală. Nu e evident pentru toți că dezvoltarea personală a devenit o fundătură. Singura evidență la care avem acces e aceea că oamenii sunt tot mai nemulțumiți de lume și de ei înșiși. V-ați întrebat de ce? După mine, pentru că ți se cere să-ți ameliorezi calitatea vieții chiar cu prețul vieții. Te ameliorezi sau mori.
Doar pentru că veni vorba: adoptarea legislației favorabile eutanasiei și sinuciderii asistate își găsește justificarea ultimă tocmai în această evidențiere a calității vieții și a extraordinarei semnificații pe care o are azi existența umană ca valoare (valoare despre care spuneam în alt text că a devenit absolut-închisă, deci inutilizabilă în scopuri neideologice). Repulsia față de orice zvârcolire în chinuri e — să nu uităm — una morală. Criza covid-19 a devenit ea însăși un bun exemplu de repulsie morală față de un rău ce nu poate fi nici controlat, nici înțeles, dar care îngenunchează omenirea zădărnicind, până azi, orice plan strategic.
Pentru că, în general, știm tot mai puțin despre lumea în care trăim, nu doar răul, ci și viitorul în general e mai degrabă plăsmuit decât anticipat pe criterii raționale. Că viitorul ia, astfel, forme tot mai provocatoare — adică mai mult utopice decât curajoase — e oarecum firesc. Vedem în aceste prime zile ale stării de alertă cum provocările viitorului topesc într-o singură himeră miliardele de nelămuriri și temeri individuale. Nimeni nu știe cum va arăta viața după pandemie, însă aflăm din The Guardian că Universitatea Cambridge e prima instituție academică ce mută în online toate cursurile pe tot anul academic 2021. Lumea trece deja — cu texte și subtexte cu tot — prin chinurile de moarte ale valului II de îmbolnăviri.
Trebuie să se întâmple cu orice preț ceva bun
Am ajuns în punctul în care simt nevoia s-o spun pe șleau: nu cred că mai suntem capabili să nu gândim ideologic. Și asta nu pentru că toți oamenii sunt nerăbdători să se alinieze unei “dogme” ideologice făcând eforturi conștiente de aliniere la, să zicem, dogma corectitudinii politice.
Gândirea majorității a devenit iremediabil ideologică pentru că ceea ce își doresc oamenii cu disperare este ca ceva sau cineva să-i clintească. Își doresc ca cineva sau ceva să-i pună în starea de schimbare reală, fiindcă au nevoie, într-o lume pentru care consensul și reperele stabile nu mai au absolut nicio calitate normativă, să fie cât de cât siguri că e totuși cu putință să li se întâmple ceva bun. Cum ameliorarea e accesibilă doar în pachete ideologizate “ready-made”, ideologia e adesea indisolubil legată de chiar posibilitatea realizării binelui personal sau colectiv.
Binele, într-o lume atât de complexă, se definește într-un orizont fragil, mișcător, circumstanțial. Greu e nu doar să re-simți binele ca bine, ci și să faci bine un bine. Într-o lume atât de diversă, binele autentic e întotdeauna concret, se face, deci, în condiții inevitabil umile și fără câștig moral imediat. De unde, vom vedea, predispoziția oamenilor spre derută morală care face imposibilă separarea răului de ceea ce e mai puțin rău.
“Cererea de bine”
Industriile Transformării (psihoterapie, couching, PR, tehnici spirituale etc.) pun astăzi la dispoziția oamenilor instrumentele de care aceștia au nevoie pentru încropirea unui orizont de așteptări “bune”. “Cererea de bine” este astăzi într-adevăr enormă. Fără instituții dedicate și fără un climat propice care să întrețină această conștiință a datoriei realizării de sine( 1 ), oamenii de azi n-ar fi capabili să funcționeze. Dacă această datorie de a te ameliora nu ar fi înfățișată în absoluta sa urgență, Industriile Transformării ar da numaidecât faliment. Noroc că toată lumea asta seculară vrea s-o ducă bine!
Spuneam mai sus că oamenii blazați, trândavi sau dezorientați nu-și doresc, așa cum sugerează răutăcios ultra-fidelii dreptei, să îmbrățișeze neapărat o ideologie. Am impresia că e multă psihologie falsificată aici, însă despre asta voi scrie pe larg cu altă ocazie. Cei mai mulți oameni nici măcar nu țin să se emancipeze cu tot dinadinsul. Oamenii au intenții mult mai modeste, deși, în dezordinea morală în care ne ducem cu toții zilele, intențiile și obiectivele modeste nu sunt neapărat mai realiste.
Ce le trebuie, așadar, în primul și-n primul rând, oamenilor?
În primul rând, oamenii au nevoie de antidoturi la dezorientare, au nevoie, adică, de instrumente și de repere cu ajutorul cărora să-și poată concepe viitorul.
Chiar dacă pare o gogoriță, nu e. Să luăm un exemplu concret: ca să te poți proiecta într-un viitor afectiv, ai nevoie să poți concepe atașamentul cuiva față de tine și al tău față de cineva, trebuie să-ți poți măcar imagina loialitatea, fidelitatea, non-abandonul. Nu spun că ai nevoie de certitudini, ci de un cadru care să te ancoreze în speranță.
Să revin, în lumina celor spuse, la înspăimântătoarea noastră aderență la ideologii: obediențele ideologice apar mai rar ca angajamente explicite și mai des în calitatea lor de consecințe iminenteale strânsorii concretului. Ce înseamnă strânsoarea concretului în lumea de azi? Strânsoarea concretului înseamnă imperativul acțiunii în condiții de ininteligibilitate simbolică și interpersonală. De asta se lovesc oamenii secolului XXI. E, mi se pare, cel mai mare impediment în realizarea ordinii spontane. Omul se uită în jur și-i este imposibil să identifice vreun reper. Omul se uită apoi, temător, înlăuntrul său și nu dibuiește niciun îndemn clar. Nu pricepe nimic din nimic și din nimeni. Așa că nu știe niciodată nici ce-i într-adevăr de făcut, nici ce-i într-adevăr mai bine pentru el.
“Pas cu pas”
Prin anii ’80, Charles Lindblom lansa modelul incremental în contextul deciziilor publice: pentru că nu prea avem cum să calculăm raportul costuri-beneficii, precauția este singura plauzibilă. Aflăm de la Lindblom că așa se iau deciziile rezonabile în vederea realizării unor politici publice eficiente: pas cu pas, din aproape în aproape — costuri mici, așteptări mici. Nu suntem astfel puși în situația imposibilă de a controla și contabiliza totul luând-o mereu de la capăt.
Pare de bun simț să spui că o societate deschisă care e într-adevăr funcțională trebuie să-și gestioneze așteptările (colective și individuale) incrementalist sau, ca să zic așa, cu prudența unui canceros: “one day at a time”.
Scrie Lindblom așa (cu sublinierile mele):
(…) its remedial orientation — its concern with identifiable ills from which to flee rather than abstract ends to be pursued — and what appears to be the mind’s need for a broad (and some would say “higher”) set of lasting ambitions or ideals. I am myself committed to some such ideals; that is, I make use of them. Yet they are often only distantly and loosely operative in the specific analysis of policy problems. At best they can only be incompletely analyzed — held in the mind loosely where they ( are )beset by internal contradictions. They do not represent, as has been suggested, a distant synoptic guidance of incremental analysis, for synopsis on values remains impossible.( 2 )
Se poate trage de aici concluzia că acest tip de smerenie administrativă care se orientează exclusiv pe eliminarea obstacolelor descurajează nu doar orice orizont de așteptări colective și orice țintă comună, ci și capacitatea noastră — a fiecăruia dintre noi — de a mobiliza simțul ansamblului.
Asta mi se pare deja problematic. E ca și cum ai încerca să faci ordine într-o încăpere slab luminată fără ca măcar să-ți pui problema să aprinzi lumina.
…Fiindcă, nu-i așa, de unde să luăm lumină? Noi nu suntem niște iluminați, iar presimțirile noastre și ambițiile noastre înflăcărate nu fac — nici la propriu nici la figurat — doi bani. Așa gândește orice liberal clasic cu bun simț, fără să-și dea seama că, într-o lume ca a noastră (o lume care a devenit incapabilă să se înțeleagă pe sine), gândind doar așa (de frică să nu zgândărești vreun monstru totalitar care picotește în tine), poți rata însăși înlănțuirea înțelesurilor, poți rata contiguități și contaminări care, puse laolaltă, te-ar putea sprijini în intuirea conturului unei forme de adevăr. Dar cine să joace asemenea jocuri periculoase?! Sper să nu fiu suspectată de afilieri dubioase dacă vă mărturisesc că în niciun alt context nu mi s-a părut mai potrivită observația lui Dostoievski cum că unii oameni ar fi bolnavi de propria lor sănătate…
Când “peste”, când “sub”, dar niciodată “în”
Nu am apelat de florile mărului la cazul incrementalismului. Exemplul de mai sus mă ajută să înaintez în explicația care să mă conducă, într-un final, la schițarea profilului acelui profesionist de care avem nevoie azi mai mult ca niciodată.
Îmi răsare în minte o altă observație, de data asta aparținând altui titan al literaturii. Robert Musil insinuează undeva în Omul fără însușiri că filozofia lui “pas-cu-pas” e menită să nu atingă niciodată nivelul realității.
Ce aflăm de la Dostoievski și ce ce aflăm de la Musil ne dezvăluie, mi se pare, o maturitate a gândirii cu care niciun specialist recent în filozofie politică, niciun teoretician și niciun scriitor recent nu se mai poate lăuda.
Ce ne transmit acești scriitori, de fapt? Că sănătatea și realitatea sunt mereu mai mult decât ele însele. Eu traduc asta așa: când pasul pe care te pregătești să-l faci devine mult mai important decât ținta spre care te îndrepți, fidelitatea însăși față de un ideal își pierde temeiul. Ajungi să nu te mai bizui pe viitor, iar un om cu adevărat matur — adică unul care nu doar mimează, strategic, maturitatea—ar trebui să știe că celui incapabil să-și schițeze viitorul nu-i va fi ușor nici să recunoască și nici să se împotrivească relelor prezentului.
E drept că ideea conform căreia ceva sau cineva ne-ar conduce pe toți, direct spre o țintă recognoscibilă sună extrem de dubios în urechea managerilor cu experiență și a iubitorilor de libertate (mă refer aici la iubitorii pe stil clasic). Acestora din urmă, demersul le-ar mirosi imediat a tiranie. Ei îți vor aminti cât de puține lucruri știm despre legile care ne mișcă, ne apropie și ne separă unii de alții. Într-o lume halucinant de complexă, așadar, nu se poate înainta decât târâș grăpiș, manifestând oroare față de orice precizie.
1
1
