Mă întrebam, nerăbdător, cît va dura pînă cînd se va trece și la „deconstrucția” pandemiei actuale. Răsuflu ușurat: n-a durat mult. Descopăr, tradus pecontributors.ro, un articol al bine-cunoscutului filosof italian Giorgio Agamben. După ce a relativizat, în cartea sa,Homo sacer, distincția dintre regimurile totalitare și cele liberale (în acord cu un procedeu de tip „negaționist” al stîngii extreme, despre care a vorbește și Thierry Wolton înNegaționismul de stânga), Agamben trece „la nivelul următor”.
Teza sa constă în ștergerea diferenței ontologice și epistemice dintre știință, mai ales partea ei numită medicină, și religie. O declară ritos chiar la începutul articolului: „A devenit evident de mult timp că știința este religia zilelor noastre.” De aici rezultă, de pildă, că orice acțiune de contestare a regulilor de carantină impuse recent, a altor măsuri sanitare de combatere a epidemiilor, contestare mai ales în numele cerințelor economice sau ale cultului creștin trebuie văzută ca o manifestare de „război civil” (polemos epidemios), purtat între religia-știință și alte două religii ale Occidentului modern: creștinismul și capitalismul: „Este foarte probabil că epidemia cu care ne confruntăm să nu fie altceva decît înfăptuirea războiului civil mondial…”
Or, nu numai că nu e evident deloc că știința e religie, dar această teză de bază e complet falsă și chiar scandaloasă prin ignorarea evidenței. (Bineînțeles, nu-i Agamben primul care să încerce să relativizeze specificitatea științei. De exemplu, unul dintre „marii maeștri” ai relativismului, Paul Feyerabend, afirma acum cîteva decenii că „știința trebuie să fie tratată ca o tradiție printre multe altele, nu ca ca un standard pentru a judeca ce este și ce nu este.”) Firește, nu mă refer la anumite utilizări sau valorizări „superstițioase” ale unor științe sau ale savantului. Faptul că unii medici se comportă la ei în clinică precum niște mici „dumnezei”, sau că unii naivi au crezut că știința e un panaceu și că poate explica totul, e incontestabil, dar el ține de o anumită atitudine falsă față de știință și cunoaștere. În sine știința, sau științele, mai ales cele ale naturii și ale vieții – printre care medicina – nu sunt deloc religie. Cu atît mai puțin reprezintă ultima o reprezentare „gnostico-maniheică”, cum susține Agamben. Acesta nu se ferește să activeze un întreg vocabular religios, spre a descrie știința și medicina și practicile lor, urmărind în acest fel să-și orienteze (sau mai curînd, să-și dez-orienteze) cititorul, fără a mai trebui să demonstreze ceva: teoria științifică se cheamă la el dogmă, boala cu agenții săi, virușii și bacteriile,devine zeul malign al vechilor Gnoze, vindecarea a fost pusă în rolul zeului cel bun, „ai cărui reprezentanți cultici sunt medicii și terapia”, practica medicală e descrisă drept o liturghie. Există și teologi ai religiei-medicină” – n-ați știut cine sunt? Sunt virusologii. Cred că a uitat să trateze tamponul faringiano-nazal drept noua cuminecătură, iar declarațiile pe propria răspundere drept noua spovedanie. Regretabil! Un asemenea vocabular, profund tendențios și total inadecvat, e făcut ca să ne inducă în eroare, mai ales că el nu este folosit în sens metaforic și ironic, așa cum, poate, am fi tentați un moment să credem. Nu, Agamben e teribil de serios: ia termenii strict în sensul lor de bază. Medicina la el nu este un fel de „religie”, ci chiar o religie, ba chiar, azi, Religia!
Merită să argumentăm prea mult în favoarea a ceea ce ar fi trebuit să fie de bun simț? Nu cred. Mai ales fiindcă tocmai bunul simț a fost negat de atîtea ori de deconstrucționiștii postmoderni, încît e dificil să-i mai poți convinge pe ei. Dar poate că unii cititori nu le vor cădea în cursă și pentru ei merită de ridicat mănușa. De aceea să reamintim: dogma religioasă, prin natura ei, nu poate fi nici confirmată, nici infirmată experimental. Ea poate fi primită, sau nu. Atît. Teoria științifică poate și trebuie să fie testată experimental și astfel, confirmată, sau – cum spune – K. R. Popper – falsificată, iar dacă falsificarea nu reușește, ea e acceptată ca fiind provizoriu adevărată. Pur și simplu aproape nu merită să explicăm tentativa delirantă de a trata uniform o propoziție de tipul, „cutare epidemie se datorează unui anume virus, cu cutare caracteristici” – propoziție testabilă, falsificabilă și mereu amendabilă – și propoziția „Dumnezeu constă în Treimea cea de-o ființă, Tatăl, Fiul și Sfîntul Duh”, articol de credință care nu poate fi supus testării experimentale, nici falsificării și nici amendării. Or, dacă nu pot fi tratate uniform, medicina nu este o religie, iar teoria ei nu este o dogmă.
Sigur, se poate spune că unele utilizări politice ale recomandărilor sanitare nu se includ în sfera științei. De exemplu, nu se poate stabili științific cînd exact se impun măsurile de relaxare, deoarece raționalitatea epidemiologică și cu cea economică se confruntă într-o oarecare măsură – nu totuși majoră – fără a exista o soluție rațională unică pentru a le concilia – dovadă răspunsurile diferite date acestei probleme de diferitele state. (Dacă ar exista o soluție unică rațională atît în acest caz, cît și în toate celelalte, omenirea n-ar mai fi avut nevoie de oameni politici și de politică, ci ea ar fi putut fi condusă întotdeauna în modul optim numai de către specialiști și „tehnocrați”.) Dar asta nu înseamnă că am avea de-a face cu vreo dogmă care să impună soluția, ci numai cu o negociere între diferiți specialiști și politicieni și, în final, cu bricolarea unei soluții de compromis, care – departe de a fi perfectă și unică – pare a fi măcar acceptabilă într-o anumită măsură în condițiile date.
Or, în cazul în care am accepta că medicina în general e o religie, medicii – sacerdoți, iar terapia formează cultul și liturghia, ceea ce se întîmplă lunile astea constă, după filosoful italian, în acapararea întregii vieți de către o religie devenită totalitară: „Întreaga viață a ființelor umane trebuie să devină în orice moment locul unei săvîrșiri neîntrerupte a cultului.” Lucru devenit posibil prin intervenția statului: „Puterea profană trebuie să se asigure că liturghia religiei medicale, care coincide acum cu întreaga viață, este respectată punctual.” ”Practica cultului nu mai este liberă și voluntară, supusă doar sancțiunilor de natură spirituală, ci trebuie făcută normativ obligatoriu.” Nu așadar necesitatea obiectivă de a salva vieți în condițiile inexistenței unui vaccin și a unui tratament eficient au determinat toate statele lumii, practic, să impună – pe o durată determinată și deja, în multe cazuri aproape încheiată – măsurile de „distanțare socială”, ci un fel de exclusivism religios, pe care celelalte două religii – creștinismul și capitalismul – nu-l mai pot combate eficient, ele pierzînd de altfel bătălia cu noua religie, scrie Agamben.
Autorul n-are intenția să demonstreze niciuna din aceste teze scandaloase. Se mulțumește, ca să ne impresioneze, să ne amețească cu un verbiaj onto-politico-teologic perfect incoerent. Iată un eșantion: „Dacă luăm aminte la starea de excepție cu care ne confruntăm, am putea afirma că religia medicală combină criza perpetuă a capitalismului cu ideea creștină a unei perioade ultime, a unui eschaton în care decizia finală este întotdeauna în curs, iar sfârșitul vine, în mod simultan, grăbit și întârziat, într-o încercare neîncetată de a-l putea guverna, fără a putea reuși asta vreodată.” Cum se poate asambla necontradictoriu (în medicina-religie) o devenire perpetuă (presupusa criză a capitalismului) cu un moment final, adică să fie simultane capătul și drumul spre el, e de neînțeles. Cum poate fi o decizie finală mereu în curs de a fi luată, deci încă neluată, rămînînd totuși finală, adică deja luată, rămîne de asemenea un mister logic de neelucidat. Mai rămînea să ne spună – în felul „clasicilor” marxist-leninismului – că totul se explică printr-un „proces dialectic”, cu alte cuvinte că profunzimea filozofiei cere să anulăm, după bunul plac al autorului, orice contradicție logică.
Alteori, Agamben face pur și simplu deducții absurde: din faptul că la Homer există expresia polemos epidemios cu sensul de „război în interiorul poporului”, adică „război civil”, Agamben extrage („așa cum sugerează etimologia termenului”, zice, abuzînd fără să roșească, în succesiunea lui Heidegger, de o etimologie greacă scoasă din context) faptul că „epidemia… este în primul rînd un concept politic”. (În treacăt fie zis, Hipocrate dăduse deja termenului epidemia sensul lui medical.) Adică, ca să traducem, epidemia, după Agamben, e un obiect simbolic, precum sunt „statul”, „națiunea” ori „partidul”, și nu un obiect natural, sau în primul rînd un obiect natural, precum mările sau peștii, care trebuie studiat cu mijloacele științelor naturii, nu cu cele ale științelor sociale. Oare, după el, toate epidemiile sunt și au fost primordial „concepte politice”? Și Marea Ciumă, cînd a murit o treime din numărul europenilor de atunci, tot așa a fost? Morții de atunci și cei de acum sunt „constructe” socio-politice, precum clasele sociale? Sau numai unii sunt? Dar epizotiile ce sunt? Căci animalele, credem, n-au, precum oamenii, facultatea de simbolizare. Ele n-au politică. N-au nici epidemii? Și totuși mor și ele de vreo gripă aviară sau porcină etc. Surprinzător, nu-i așa? Și oare, să zicem, rata de transmitere a noului Coronavirus e și ea un „concept politic”? Scade sau crește ea, după cum votează electoratele și decid politicienii? Cînd Mao Tse-tung declanșa Marele Salt Înainte din anii 50, tot așa trata normele agriculturii și ale zootehniei, ca pe niște „concepte politice”, de care Marele Cîrmaci nu avea a ține seama, căci ele fuseseră, chipurile, inventate de imperialiști. Rezultatul au fost cîteva zeci de milioane de morți.
