Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic
Istorie recenta

Alegerile din 20 mai.1990 Uitarea vinovată a fesenismului majoritar

de Alexandru Gussi     HotNews.ro
Marţi, 19 mai 2020, 21:09 Actualitate | Opinii


Alexandru Gussi
Foto: Hotnews

Patologiile statului român, patologii societății de azi, nu pot fi înțelese decât plecând de la modul în care ne-am lansat în aventura libertății de după decembrie 1989.

De ce acum 30 de ani românii eliberați de comunism stăteau la cozile secțiilor de votare pentru a-l vota pe Ion Iliescu și FSN-ul? Ce sperau atât de tare sau de ce le era atât de frică încât să ofere unui om o majoritate demnă de un plebiscit și unei forțe politice controlul integral al guvernării și al Adunării Constituante?

Indiferent de răspunsuri, inevitabil parțiale, pe care le putem da unii sau alții, putem cădea de acord asupra unui lucru: consecințele acelui gest colectiv au fost decisive pentru definirea regimul politic și constituțional pe care îl avem și azi.

În acest acest articol încerc să argumentez că orice analiză a istoriei noastre politice și constituționale trebuie să țină seama că natura momentului 20 mai nu a fost una trecătoare, prin implicațiile sale aceasta își pune și azi amprenta asupra ADN-ului regimului politic, asupra încrederii românilor în stat și în procesul electoral.

1. Un prim pas. În direcția greșită

Alegerile din 20 mai 1990 sunt sursa inițială a legitimității sistemului nostru instituțional. Azi niciun istoric, politolog sau constituționalist serios nu va pretinde că a fost vorba despre un moment ideal democratic. Totuși analiza dominantă este că a fost un prim pas spre democratizare și că evenimentele electorale ulterioare, mai ales alternanțele la putere, au putut șterge consecințele aproximărilor democratice din 20 mai. În acestă logică se află și contra-argumentele la acuzația că “românii au fost manipulați de duminica Orbului”: în orice moment electoral există o competiție între discursuri manipulatorii. Gravitatea acțiunilor de manipulare/intoxicare, accentuată în 1990 de monopulul statal asupra televiziunii, nu scapă relativizării: eram abia la câteva luni de la căderea celui mai dur regim din Europa de Est, nimeni nu poate contesta nu numai libertatea votului, ci și faptul că fiecare putea vorbi liber, manifesta liber, înființa orice partid dorea.

Formalismul legal a fost respectat, formalismul democratic a fost și el măcar relativ respectat. În plus, în ciuda unor proteste ale cancelariilor occidentale din perioada campaniei electorale, alegerile din 20 mai au fost legitimate internațional. Chiar opoziția civică a dat indirect semnalul acceptării victoriei FSN prin retragerea principalilor organizatori din Piața Universității. Mai mult: partidele istorice, deși contestă vehement corectitudinea procesului electoral, își vor trimite puținii reprezentanți pe băncile noului Parament.

Și totuși, atunci ca și acum, oricărui analist imparțial îi apărea evidentă ratarea acestui prim exercițiu democratic. Atunci de ce alegerile sunt, într-un fel sau altul, recunoscute? Pentru că aproape toti actorii politici, mediatici, nu în ultimul rând cei internaționali, își resetaseră de mult așteptările. Deși trecuseră doar câteva luni, multe din speranțele născute în decembrie 1989 se dovediseră iluzorii. Condițiile campaniei electorale, modul în care puterea utilizase CPUN-ul pentru a-și legitima deciziile luate fără existența unui compromis real, utilizarea televiziunii pentru criminalizarea opoziției politice și civice, nu în ultimul rând discursurile președintelui Ion Iliescu despre democrația originală nu mai lăsau loc de interpretare: puterea de la București nu dorea să urmeze modelul democrațiilor liberale. Liderii săi, în frunte cu șeful statului, nu credeau în democrația occidentală, nu credeau în modelul politic și economic propus de Vest.

Legimitatea democratică era vazută de conducerea FSN dintr-o perspectivă a raportului de forțe. Victoria din 20 mai e prezentată de aceștia din această perspectivă: o victorie într-un raport de forțe în care argumentul majorității electorale nu era decât unul dintre elementele dominației pe care FSN-ul o exercita asupra instituțiilor statului și a societății deopotrivă.

O dominație pe care o utilizează mediatic pentru a delegitima Occidentul și modelul său politic, pentru a ataca orice formă de opoziție, nu în ultimul rând pentru a nega dimensiunea anticomunistă a revoltei românilor din decembrie 1989.

Victoria din 20 mai e obținută în numele unui discurs plin de ambiguități asupra destinației finale. Ambiguități care erau însă ușor de clarificat privind la mijloacele utilizate pentru a face această victorie inevitabilă.

2. Mijloace și scopuri. Fesenismul ca stare de spirit

Așa cum am încercat să demonstrez în episodul precedent, în mai 1990 FSN-ul de facto nu exista. El era numele organizației virtuale inventate din interiorul conducerii statului pentru câștigarea unei legitimități electorale care să o înlocuiască pe cea revoluționară. FSN-ul era o ficțiune creată de statul postcomunist pentru a strânge voturi într-un ritual electoral în care nici unul din segmentele organizării alegerilor sale nu scăpa controlului celui care urma să câștige.

Asta nu însemnă însă că românii nu ar fi putut vota altfel. Ci că toți pași premergători momentului electoral au creat o atmosferă în care pentru majoritatea populației opțiunile pentru Ion Iliescu și FSN se impuneau. Toate celelalte alternative erau suspecte sau periculoase.

În lunile premergătoare alegerilor se agregă o stare de spirit colectivă care se va dovedi efemeră dar decisivă: fesenismul. Fesenismul era acel curent care identifica o serie de dușmani ai puterii și încerca să-i combată cu aproape orice mijloace.

Numai în mod auxiliar fesenismul era o formă de idolatrizare a personajelor principale din decembrie 1989: Ion Iliescu și Petre Roman. Dar accentul fesenismului, așa cum se poate spre exemplu vedea din colecția ziarului oficial al FSN, Azi, nu era pus pe un cult al personalității, ci pe combaterea adversarului. Așa putem înțelege în acel context dimensiunea implicită a mesajului aparent pacifist al sloganului folosit de Ion Iliescu “Un președinte pentru liniștea noastră”: încercarea de a legitima electoral violența unor agenți ai statului sau a susținătorilor conducerii statului împotriva celor care tulbură această liniște.

Foștii deținuți politici, care conduceau cele trei partide istorice, erau prezentați ca fiind însetați de răzbunare. Cei întorși din exil, precum candidații la președinție Radu Câmpeanu și Ion Rațiu, veniseră să-și ia proprietățile. Studenții și tinerii care manifestau în Piața Universității erau fie periculos de naivi, fie drogați sau plătiți. Intelectualii nu participaseră la Revoluție așa că nu aveau voie să-i critice pe conducătorii FSN care își riscaseră viața. Iar foștii dizidenți care părăsiseră CFSN-ul, precum Doina Cornea sau Ana Blandiana, doreau să vândă Transilvania. De fapt, toate aceste categorii erau văzute ca trădătoare și, după evenimentele din martie de la Târgu Mureș, gata să facă jocul iredentiștilor maghiari.

Ca alternativă la o opoziție prin definiție antiromânească, fesenismul produce categoria moral-politică a “bunului român”. “Bunul român” apăra FSN-ul și reciproc e apărat de FSN.

Acest tip de mesaj tinde să monopolizeze orizontul opiniei publice în măsura în care, pe de o parte, este difuzat prin majoritatea canalelor mass-media, dintre care cele mai importante sunt radioul și televiziunea și, pe de altă parte, e permanent hrănit și credibilizat de autoritățile statului.

Fesenismul mai are un avantaj: emite pe o lungime de undă ușor diferită dar proximă culturii politice ceaușiste. Limbajul puterii post-comuniste e un limbaj nou, dar face apel la instincte și credințe atent cultivate de educația și propaganda de până în decembrie 1989. Liderii partidelor istorice sau intelectualii critici emit pe cu totul altă lungime de undă. Totuși această diferență nu trebuie exagerată. Asta pentru că inundarea spațiului public cu mesaje care indică adversari și induc o teamă colectivă care amintește de teroriștii din 1989 nici nu va permite mesajului electoral al opoziției să fie ascultat.

Adevărul e că nu vom știi niciodată pe ce lungime de undă doreau românii să prindă mesajul politic: bruiajul făcut de cei care ar fi trebuit să organizeze alegeri democratice a anulat șansa unei reale campanii electorale, deci și a unor alegeri minim democratice.

Erau românii ușor de manipulat? Iată o falsă evidență. Deși e greu de vorbit despre românii ieșiți din comunism la nivel general, căci tocmai atunci diversitate lor începe să se exprime, marea lor majoritate era de mult imunizată în fața propagandei simpliste. În mod paradoxal tocmai de aceea mulți nici nu vor asculta mesajele partidelor politice: ele asumă faptul că sunt propagandă partizană. Asta în contrast cu discursul liderilor statului, cu discursul majorității mass-media: FSN-ul nu este un partid, liderii săi vor doar să păstreze cuceririle revoluției și să evite excesele unei schimbări prea rapide.

Căderea de tip revoluționar a regimului comunist produsese două mituri politice încărcate cu o credibilitate fără rival: credibilitatea salvatorului Ion Iliescu și credibilitatea TVR ca locul din care s-a proclamat căderea dictaturii. De la înălțimea acestor mituri românii află cine este sau nu “bun român”. Ceea ce duce inclusiv la violențele din timpul campaniei electorale, violențe îndreptate exclusiv împotriva opoziției văzută ca trădătoare, violențe care prin TVR devin ca prin magie violențe ale opoziției sau ale celor din Piața Universității.

În acest context alegerile sunt o formalitate. Cei de la cozile secțiilor de votare erau conduși mai mult de istorie decât de ei înșiși. O istorie care le spunea că participă la o sărbătoare a libertății. Dar mai ales o istorie care se înscria în tradiția alegerilor formale specifice democrațiilor populare. Dimensiunea libertății era anulată de condiționările mentale care făcuseră suspect pluralismul și, o dată cu asta, goleau alegerile de natura lor democratică.

Regimurile nedemocratice nu sunt neapărat lipsite de forme de legitimitate populară. Alegerile sunt în acest context un ritual care subliniază această legitimitate. Dar ea este de natură profund diferită de legitimitate democratică produsă de regimurile constituțional-pluraliste.

Momentul 20 mai nu este primul pas al democrației reprezentative în România. El este, cel mult, ultimul pas al statului comunist care produsese și susținea liderii FSN.

Câteva consecințe

Tipul de auto-intoxicare colectivă de la 20 mai 1990 este rezultatul unui context irepetabil. Morala poveștii nu ține de banalul îndemn de a nu repeta istoria. Lecția e legată de consecințele profunde pe care le are acest moment asupra construcției instituționale a statului postcomunist.

Păstrarea monopolului puterii executive, legislative și chiar a scrierii textului constituțional în mâinile conducătorilor FSN era un mare paradox câtă vreme FSN-ul, așa cum am explicat, nu exista. Nu o formațiune politică a câștigat alegerile, ci o alianță de sub-sisteme ale statului. Toate aveau în comun frica de schimbare, toate vedeau un pericol în orice formă de autonomizare socială.

Necesitatea reformării statului era o evidență, dar acest stat a dorit să se reformeze pe sine. Considera că e o treabă prea serioasă ca să fie lăsată politicienilor sau celor care ieșeau în piață. Momentul 20 mai nu e cel al victoriei unui partid, ci reprezintă în mod spectaculos victoria acestei logici care excludea compromisul, excludea ideea împărțirii puterii cu orice forță care venea din partea societății civile.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro






Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















2654 vizualizari

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by