Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Comunism, ecologism, mediu ambiant

de Victor Barsan     Contributors.ro
Sâmbătă, 16 mai 2020, 11:25 Actualitate | Opinii


Victor Barsan
Foto: Arhiva personala

0.Preambul

Recunoscând valoarea şi importanţa ecologiei ca ştiinţă, vom discuta critic capcanele unor strategii recente care îşi propun, cel puţin declarativ, protejarea mediului. Critica vizează ecologismul superficial şi agresiv, aplicat fie în necunoştinţă de cauză, fie cu intenţia de a perverti protejarea naturii într-o afacere oneroasă – ceea ce recentul film al lui Jeff Gibbs şi Michael Moore numeşte “acapararea protecţiei mediului de către miliardari, bănci şi corporaţii”. Presupunem că cititorul a vizionat filmul respectiv; totuşi, conţinutul articolului este inteligibil şi în caz contrar. Deşi, din motive stilistice, vom evita, în continuare, sintagma “ecologism superficial şi agresiv”, acesta este atitudinea la care ne vom referi, în mod sistematic.

Evident, discuţia nu urmăreşte să chestioneze utilitatea folosirii energiilor regenerabile, ci să semnaleze limitele şi costurile acestora, atât financiar, cât şi ecologic.

1.Câteva adevăruri simple

Discutarea problemelor de mediu ar fi mult mai puţin turbulentă dacă s-ar ţine seama de câteva adevăruri simple:

*1.Bioxidul de carbon nu este un poluant, ci un nutrient. Prin fotosinteză, bioxidul de carbon şi apa dau glucoză şi oxigen; substanţa organică produsă astfel stă la baza întregului lanţ trofic, de la alge la om. Mai mult bioxid de carbon înseamnă recolte mai mari, hrănire abundentă; mai puţin, înseamnă recolte mai mici şi pericolul foametei.

*2.Clima Pământului este determinată, în principal, de Soare. Este un mare succes al propagandei întreţinute de psihoza încălzirii globale antropogene faptul că schimbările climatice ale Pământului sunt discutate fără a lua în consideraţie rolul Soarelui.

*3.Şţiinţa este, de regulă, ne-intuitivă. Pare evident că Soarele se învârteşte în jurul Pământului, şi că Pământul este relativ plat.

De circa 120 de ani, caracterul ne-intuitiv al ştiinţei a crescut spectaculos. Energia variază discontinuu, după cum a arătat Planck în 1900, iar timpul se scurge diferit în sisteme de referinţă diferite, după cum a arătat Einstein în 1905.

Nu numai că aceste adevăruri contravin flagrant intuiţiei comune, dar însăşi formularea lor corectă reclamă un bagaj de cunoştinţe, nu tocmai banal.

*4.Adevărul ştiinţific nu este plebiscitabil. El este stabilit, aşa cum este înţeles într-o anumită epocă istorică, de o elită auto-constituită prin recunoaşterea reciprocă a valorii membrilor ei. Funcţionarea corectă a acestui mecanism de recunoaştere depinde de onestitatea şi libertatea de exprimare existente la vremea şi în aria în care lucrează oamenii de ştiinţă.

Din păcate, onestitatea s-a diminuat considerabil de la începutul secolului XX până în zilele noastre. Când Planck l-a invitat pe Einstein să se mute la Berlin (1918), acesta l-a întrebat pentru ce. “Pentru că dumneata eşti creatorul teoriei relativităţii.” “Dar teoria relativităţii este înţeleasă de numai 12 persoane.” “Da, însă opt dintre ele locuiesc la Berlin.”

Autoritatea ştiinţifică se construia simplu, prin recunoaştere reciprocă, de către un număr restrâns de persoane. Era de neconceput ca o şcolăriţă să critice opiniile lumii academice şi să fie tratată altfel decât un caz clinic. Era de neconceput ca revistele academice să publice articole sub presiunea “corectitudinii politice”. Era de neconceput ca strategiile de dezvoltare ale ştiinţei sau ingineriei să fie plebiscitate; de exemplu, ca la o întrebare de genul: “este sau nu înţelept să folosim o anumită formă de energie?”, să răspundă alţii decât specialiştii în domeniul respectiv.

2.Comunism, ecologism, paradis terestru

Dar lucrurile s-au schimbat radical, şi nu numai în ştiinţă. Sub aspect politic, cea mai importantă schimbare a fost, probabil, apariţia comunismului. Comunismul s-a prăbuşit spectaculos şi dramatic în Europa, dar nu neapărat în afara ei; într-adevăr, în economia mondială de astăzi, un rol-cheie este deţinut de China comunistă.

Susţinătorii comunismului (prin care nu înţeleg neapărat doar foştii membri sau simpatizanţi ai partidelor comuniste, ci şi aripa de extremă stângă actuală a unor partide de tradiţie social-democrată) se manifestă, în bună parte, ca ecologişti. Ambele categorii – comuniştii şi ecologiştii – au în comun ambiţia de a construi un paradis terestru: o societate paradisiacă sau un Pământ paradisiac.

Ambele categorii trăiesc cu iluzia că paradisul pe care îl visează poate fi construit urmând o teorie ştiinţifică. Deşi, la doar 20 de ani de la lansarea Manifestului Partidului Comunist, era clar că prognozele “Capitalului” privind “ascuţirea luptei de clasă” erau infirmate de realitate, iar “Capitalul” însuşi era construit pe statistici false, marxismul violent a avut câştig de cauză. Starea paradisiacă, anume comunismul, se putea atinge, conform teoriei marxist-leniniste, prin desfiinţarea proprietăţii private. Materialismul ştiinţific, predat generaţiei mele, care susţinea că evoluţia omenirii se încheie, în mod necesar, prin comunism, s-a dovedit o teorie falimentară. Din păcate, falimentul a costat vieţile a sute de milioane de oameni.

Pentru ecologişti, paradisul terestru este natura virgină, aşa cum era înainte de a fi afectată de prezenţa omului. Ei trăiesc cu iluzia că există o teorie a climei, adică o înţelegere ştiinţifică satisfăcătoare a fenomenelor meteorologice terestre. Conform acestei teorii, starea paradisiacă – adică revenirea la natura virgină – poate fi atinsă dacă nu ardem combustibili fosili.

În ciuda progreselor fizicii, matematicii, computerelor, meteorologia nu a ajuns, din păcate, la nivelul de elaborare al – să zicem – teoriei elasticităţii sau electromagnetismului. Pământul este un sistem extrem de complex, astfel că chiar o disciplină relativ simplă (şi extrem de importantă practic) – seismologia – este incapabilă de prognoze, fie şi pe termen scurt. Nici Soarele nu este înţeles satisfăcător, de exemplu nu există o teorie a petelor solare, esenţiale pentru evoluţia climei terestre. Cu atât mai puţin este înţeleasă influenţa unor ciclicităţi din sistemul solar, cu perioade de ordinul zecilor sau sutei de mii de ani. Nu doresc să intru în detalii, mai ales pentru că există un scurt-metraj excelent (“Marea înşelătorie a încălzirii globale”) şi o conferinţă a unui laureat Nobel, specialist în termodinamică (Ivar Giaever), uşor accesabile pe internet, pe tema schimbărilor climatice.

3.”Nu vă încredeţi în salvatori!”

Propaganda ecologistă se dovedeşte mult mai eficientă decât cea comunistă în fanatizarea mulţimilor. Dacă nimeni nu ştie cum arată o societate comunistă, oricine s-a bucurat de răcoarea unei păduri, şi s-a oripilat de poluarea unei metropole. Oricine şi-ar dori să revină în paradisul terestru, aparent atât de accesibil, al naturii nealterate de prezenţa omului. Dacă nimeni nu ştie exact ce înseamnă un duşman de clasă, oricine ştie exact se înseamnă să arzi combustibili fosili. Şi atunci când ai o ipostază vizibilă şi accesibilă a paradisului, cum să nu faci tot posibilul pentru a o realiza? Şi cum să nu-i urăşti pe cei care te împiedică să ajungi acolo? Cum să nu vrei să te alături celor care vor să salveze planeta?

În primii ani ai democraţiei post-decembriste a existat o inflaţie de salvatori: prin rigorism ortodox, prin libertinaj (numit conjunctural “integrare în absolut”), prin naţionalism, prin deriziune caragialescă (Partidul Liber-Schimbist), prin extrema dreaptă interbelică etc. Toate aceste forme de salvare au eşuat, iar un criteriu de alegere a liderilor politici, după aceste eşecuri, a fost “nu vă încredeţi în salvatori”.

Există, desigur, oameni cu harul salvării, cu chemarea apostolatului – de la Gheorghe Lazăr la Maica Tereza şi de la Mahatma Ghandi la Albert Schweitzer, dar aceştia au în comun, obligatoriu, absenţa interesului material. Nu este cazul bancherilor, a căror grijă prioritară nu pare a fi ajutorarea aproapelui. Aceasta este cel puţin opinia celor care, neputând plăti ratele la bănci, au fost evacuaţi din case şi dorm acum în stradă.

Să revenim la problema noastră. Un articol ştiinţific recent dedicat incendiilor forestiere avertiza asupra pericolului renunţării la curăţarea pădurilor de uscături (erau vizate pădurile din zonele toride ale Californiei). Într-adevăr, sub presiunea unor ecologişti fanatici, care considerau că îndepărtarea vreascurilor este o imixtiune antropică nocivă în echilibrul pădurii, se renunţase la această igienizare anuală. Autorul articolului avertiza că, în acest fel, este favorizată apariţia unor focuri spontane (produse de trăznete); atunci când asemenea incendii devin prea numeroase, ele se pot extinde şi uni, producând un incendiu pe o suprafaţă suficient de mare, pentru a scăpa de sub control. Aşa ceva s-a întâmplat, probabil, în Australia, cu puţin timp în urmă. În formularea lui Édouard Herriot, e periculos să ai idei, fără a avea cunoştinţe.

“Fizica e simplă, dar subtilă”, spunea Ehrenfest. Luând termenul în sensul său etimologic, am putea spune: natura e simplă, dar subtilă. Din păcate, fanatismul este imun la subtilităţi.

Recentul film al lui Jeff Gibbs şi Michael Moore, “Planet of the Humans”, este extrem de preţios, pentru că dezvăluie faţa nevăzută a energiilor regenerabile, şi complicitatea cinică a politicienilor şi oamenilor de afaceri (dacă putem vorbi de două categorii distincte). Filmul îndeamnă la reflecţie, şi în acest sens voi aduce în discuţie câteva aspecte simple, dar nu foarte evidente.

4.Energiile regenerabile, dincolo de “Planet of the Humans”

Energiile regenerabile se bazează, în mare parte, pe pământuri rare. Însăşi opţiunea de a încredinţa viitorul energetic al omenirii unor elemente rare, nu unora abundente, pare riscantă. De asemenea, germaniul şi galiul, esenţiale pentru producerea celulelor solare de randament ridicat, exită în cantităţi foarte mici. Producţia de germaniu este de circa 155 tone pe an, iar cea de galiu, 315 (a se compara cu argintul, 3100 tone pe an). Este înţelept să ne sprijinim, în producţia pe scară largă a energiei, pe asemenea elemente? Pentru stocarea energiilor regenerabile, în cazul în care vor deveni dominante în energia produsă în viitor, va fi nevoie de o capacitate de stocare echivalentă cu zeci de miliarde de acumulatori de automobil. Cum se vor produce (şi cât vor costa) acumulatorii performanţi în care se speră, pe bază de litiu, când producţia anuală de litiu este de 35.000 tone pe an, iar timpul de viaţă al acestora este de câţiva ani? În cele mai favorabile circumstanţe, nu lipseşte un factor de circa o mie, de la capacitatea de stocare necesară, la cea care poate fi produsă efectiv, pentru implementarea folosirii predominante a energiilor regenerabile?

Dar să privim mai atent câteva caracteristici ale pământurilor rare, esenţiale pentru producerea automobilelor electrice, turbinelor eoliene şi panourilor solare.

Acestea apar, de regulă, în minerale împreună cu thoriul şi uraniul, elemente radioactive. Concentraţia de pământuri rare a zăcămintelor este foarte mică, iar pentru obţinerea unei cantităţi consistente de material util se excavează o cantitate uriaşă de steril radioactiv, care se depozitează la suprafaţă, în apropierea localităţilor minereşti. Surprinzător, nu există – sau nu sunt uşor accesibile – evaluări cantitative ale acestei radioactivităţi. Pe lângă elemente radioactive, sterilul conţine şi oxizi de pământuri rare, într-o concentraţie prea mică pentru o separare rentabilă economic. Sterilul este folosit, în China, la producerea fertilizatorilor, dar ajunge în sol şi prin simpla depozitare. Depozitare care, în 2005, a înseamnat o cantitate de 119.000 tone de oxizi de metale rare.

Efectul acestora asupra adulţilor nu este bine înţeles, dar se ştie că, în cazul copiilor, afecteaza IQ-ul şi memoria. De asemenea, s-au semnalat anomalii la naştere (birth defects) şi cazuri de leucemie.

Problema are şi o latură politică. Deng Xiaoping, liderul Chinei acum 40 – 50 de ani, spunea: “Orientul Mijlociu are petrol, noi avem pământuri rare… chestiune cu exterm de importantă semnificaţie strategică; trebuie să ştim să folosim această situaţie adecvat, în folosul ţării noastre.” Promovarea unor tehnologii bazate pe pământuri rare înseamnă acceptarea deliberată a controlului Chinei asupra energiei “regenerabile”.

5.Cât de regenerabile şi profitabile sunt “energiile regenerabile”?

Includerea biomasei (în general, eufemism pentru “păduri”) printre sursele de energie regenerabilă este abuzivă şi înşelătoare, dar este utilă propagandistic, deoarece duce la creşterea aparentă a ponderii “energiei verzi” în efortul energetic. Biomasa se reface într-un timp îndelungat (ceea ce se poate spune, la limită, şi despre turbă) şi produce bioxid de carbon, ca şi infamul cărbune; alunecăm discret de la “energie verde”, “CO2-free” la “energie regenerabilă”.

Singura energie propriu-zis regenerabilă este energia solară, care poate fi folosită fără a-i influenţa generarea (reacţiile termonucleare din interiorul Soarelui). Panourile, suporturile acestora, instalaţiile de stocare nu sunt, evident, regenerabile. Folosirea energiei eoliane duce la schimbări ale distribuţiei şi intensităţii curenţilor de aer, deci îi influenţează generarea. Îndepărtarea uriaşelor instalaţii eoliene va fi un coşmar al deceniilor viitoare. În cazul arderii lemnului, în fapt a deforestărilor (care se fac folosind combustibili fosili), pădurile se regenerează, dar într-un timp incomparabil mai îndelungat decât timpul în care sunt tăiate, iar ecosistemul este complet distrus.

Ponderea energiei solare, într-o ţară care investeşte masiv în dezvoltarea acesteia – Germania – este de ordinul procentului. Şi totuşi, sa raportează că, în anumite zile de vară, ponderea energiei verzi folosite efectiv este de 80%. Cum se poate realiza un asemenea salt, de la 1% la 80%? Doar prin decuplarea unor termocentrale, şi folosirea, pentru un timp scurt, a energiei fotovoltaice, înmagazinate în acumulatori, cu mult timp înainte. Este o manevră pur propagandistică, păgubitoare şi moral, şi practic. Pe de o parte, se compară o energie produsă în timp real (a termocentralelor), cu o energie produsă anterior, subvenţionată, stocată într-un sistem costisitor, şi livrată compact, fără nici o motivaţie inginerească. Folosirea eficientă a unei termocentrale presupune funcţionarea ei un timp relativ îndelungat, nu oprirea şi pornirea ei la intervale scurte (ceea ce este evident oricărui utilizator al unui calorifer electric), din motive propagandistice. Preţul ridicat al acestei dezinformări este plătit, desigur, de contribuabil.

S-a ajuns astfel la o formă şi mai grotescă de stahanovism decât cea din anii primului cincinal sovietic. Harnicul miner din Donbas, Stahanov, raporta depăşirea normei cu un factor de 14; falsificarea succeselor energiei “verzi” recurge la factori mult mai mari, şi este mult mai dăunătoare banului public.

Este extrem de frustrant faptul că informaţii esenţiale despre energiile regenerabile ajung foarte greu la marele public. Care este costul unei kilowatt-ore produse prin panouri solare, sau prin instalaţii eoliene, dacă se ţine cont de toate aspectele importante (fabricarea panourilor, pregătirea terenului, instalarea, stocarea energiei, timpul de funcţionare relativ scurt al instalaţiilor)? Care este impactul global asupra mediului? Cât de sustenabilă este producerea şi întreţinerea automobilelor electrice sau panourilor solare, ştiind că acestea folosesc elemente chimice produse în cantităţi foarte mici?

De asemenea, este frustrant că eşecurile energiilor regenerabile nu sunt mediatizate. Celulele Graetzel (dye-sensitized solar cells), bazate pe un mecanism electrochimic ingenios, au fost folosite la placarea exterioară ale unor mari clădiri urbane, s-au bucurat de o enormă publicitate, până ce s-a constatat că randamentul lor scade în timp, atingând minime care le fac inutilizabile. Panourile fotovoltaice au fost îndepărtate de pe clădiri. Acum vreo 10-15 ani se vorbea cu optimism despre un proiect gigantic, prin care se urmărea alimentarea Europei cu energie electrică obţinută din panouri fotovoltaice amplasate pe suprafeţe mari din Sahara. Energia urma să ajungă pe bătrânul continent prin cabluri submarine, în zona Gibraltarului. Proiectul a fost abandonat, ca nefezabil tehnic.

Nu numai că asemenea eşecuri ale energiilor regenerabile nu sunt mediatizate, dar orice formă de a le discuta critic este sever reprimată. Avem de a face cu un partizanat cu totul străin disputelor ştiinţifice, dar caracteristic celor financiare.

6.Energia nucleară

Există vreo posibilitate de a produce energie nepoluantă în cantităţi semnificative, la un preţ moderat? Pe termen mediu, răspunsul este evident: folosirea centralelor nucleare electrice, bazate pe fisiune. Pe termen lung, marea speranţă se leagă de reacţiile de fuziune, care asigură energia din stele. În ce măsură această speranţă se va realiza, şi când anume, e imposibil de spus acum.

Întrucât folosirea energiei nucleare face obiectul unor dezbateri aprinse, şi problematica ei este destul de depărtată de cea a “energiilor verzi”, vom analiza separat, în două anexe, accidentul de la Cernobîl şi cel de la Fukushima. Analizele ne vor duce la concluzia că folosirea energiei nucleare este recomandabilă, fiind nepoluantă şi – după asimilarea experienţelor de la Cernobîl şi Fukushima – lipsită de riscuri majore. În mod absolut sigur, zona limitrofă unei centrale nucleare moderne este incomparabil mai puţin contaminată decât zona limitrofă a unei mine de metale rare.

Prezentarea echilibrată, prin mass-media, a avantajelor energiei nucleare ar convinge consumatorii de oportunitatea acestei alternative. Dezavantajul reorientării preferinţelor energetice ale oamenilor constă în faptul că producerea de energia nucleară foloseşte instalaţii existente; aşadar miliardarii, băncile şi corporaţiile sunt private de fabuloasele subvenţionări ale investiţiilor în energii regenerabile. De asemenea, construind sub rigurosul control al IAEA (International Atomic Energy Agency), urmând tehnologii care trebuie respectate cu stricteţe, există puţin loc pentru inovaţii şi fantezii subvenţionabile.

7.Concluzii

Situaţia producţiei de energie şi a protecţiei mediului pare să fie următoarea: folosirea combustibililor fosili trebuie limitată; folosirea energiei nucleare, cu producere zero de bioxid de carbon, trebuie încurajată; “energiile regenerabile” nu sunt sustenabile, dar rămân importante pentru situaţii extreme (regiuni izolate, spaţiul cosmic). Folosirea energiei termonucleare, inepuizabile şi nepoluante, rămâne o speranţă deocamdată incertă.

Criza energetică şi cea ecologică prin care trecem sunt gestionate cu rea credinţă de “forma canceroasă de capitalism” – pentru a folosi expresia lui Jeff Gibbs şi Michael Moore – care domină lumea occidentală. Este lipsit de înţelepciune, dacă nu de-a dreptul iresponsabil, ca aceste crize majore să fie discutate într-o atmosferă de isterie şi incultură ştiinţifică, în care experţii oneşti sunt adesea trataţi ca “duşmanii poporului” din comunism. “Mainstream-media” joaca un rol extrem de nociv în crearea şi diseminarea confuziei. Direcţia în care mergem este dezastruoasă. Fiecare dintre noi poate contribui la restabilirea normalităţii, printr-un efort de înţelegere şi răspândire a adevărului.

Anexa 1. Accidentul nuclear de la Cernobîl

Reactorul de la Cernobîl face parte din clasa RBMK, acrominul pentru “reactor de mare putere cu canale” (în limba rusă). Aceste reactoare, de construcţie originală şi ingenioasă, constituie punctul culminant al programului nuclear sovietic de realizare a reactorilor duali, utilizaţi atât în scopuri civile (producerea de energie electrică şi termică) cât şi militare (producerea de plutoniu pentru focoase nucleare), care folosesc uraniul natural (drept combustibil) şi apa obişnuită (pentru răcire). Energia obţinută astfel este mult mai ieftină decât cea produsă de reactorii care folosesc uraniu îmbogăţit şi apă grea.

Primele reactoare de acest tip au fost din clasa AM, acronimul pentru “Atomi pentru pace” (Atom Mirny), traducerea sloganului “Atoms for Peace”, lansat de preşedintele Eisenhauer într-un discurs ţinut în faţa Adunării Generale a ONU în 1953. Folosirea de către cele două superputeri rivale a aceleiaşi devize pacifiste a constituit unul dintre puţinele gesturi amicale care au destins întrucâtva primul deceniu al războiului rece.

Reactoarele RBMK erau reactoare de mare putere, proiectate să funcţioneze 45 de ani, după o revizie făcută la mijlocul intervalului respectiv. Reactorul din Ignalina (Lituania), aflat în funcţiune până la intrarea Lituaniei în UE, avea 1500 MW, ceea ce înseamnă foarte mult, chiar după criteriile secolului XXI.


Citeste intreg articolul si coemnteaza pe contributors.ro






Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















1970 vizualizari

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by