Cum adică Isus al meu?

de Tatiana Niculescu     Contributors
Vineri, 15 mai 2020, 13:19 Actualitate | Opinii


Tatiana Niculescu
Foto: Arhiva personala
M-am întrebat adesea de ce, dacă “suntem creștini de 2000 de ani”, cultura noastră a produs atât de puține cărți, tablouri, sculpturi, compoziții muzicale inspirate de viața lui Isus. Privită de la distanță și prin comparație cu alte culturi europene, cultura română laică nu pare înrădăcinată într-o tradiție a explorării Evangheliilor. Eminescu însuși e departe de ceea ce s-ar numi un poet preocupat de figura lui Isus. De ce, de-a lungul timpului, scriitorii și gânditorii români, cu rare excepții, nu au fost interesați să redea în scris, în opere de ficțiune, de filozofie sau în eseuri, raportarea lor la învățătura și biografia lui Isus din Nazaret? Mi se va spune că secole de-a rândul, cu excepția Ardealului, a lipsit în principate evanghelizarea periodică (se consideră, îndeobște, că a fost suficientă evanghelizarea primordială, cea făcută de apostolul Andrei) și catehizarea coerentă, că o versiune în limba română și cu alfabet latin a Bibliei s-a răspândit destul de târziu, sau că perioada interbelică e plină de exemple care contrazic această impresie. La fel, mi se va aminti că memorialistica închisorilor comuniste a scos la iveală sute de pagini închinate credinței și lui Cristos. Înclin să cred însă că acestea sunt, mai curând, excepții stimulate tragic de un anumit context politic, de experiența suferinței individuale și colective și, prin urmare, opere inspirate de intruziunea violenței politice în viețile creatorilor noștri. După cum, cei 40 de ani de comunism au interzis prezența lui Isus în operele literare.

Când au fost liberi și au trăit într-un climat stabil economic, social și politic, cei mai mulți intelectuali umaniști – iarăși cu remarcabile excepții – nu au simțit nevoia să deschidă Biblia cu râvna cu care ar fi citit alte cărți și apoi să împărtășească publicului rodul gândirii lor pe marginea textelor sacre. După 1990, când vidul de autoritate lăsat în urmă de partidul comunist a fost umplut vrând-nevrând de Biserică, a apărut o categorie de umaniști proaspăt îmbisericiți, ulterior chiar erudiți într-ale Scripturii, dar care au produs, în general, și aprofundat doar interpretări ale Evangheliilor conforme cu tradiția sau sofisticate hermeneutici ale unor texte literare aparținând creștinismului occidental. Nu au riscat, cum s-ar zice, să se pună rău cu Biserica în care abia intraseră prin postcomunistă convertire și nu s-au aventurat să-l înțeleagă pe Isus pe cont propriu. A apărut, desigur, la polul opus, și o oarecare literatură anticlericală, dar care folosește învățătura lui Isus doar ca să sancționeze corupția, delăsarea și aroganța unora dintre clerici sau ca să critice ritualismul și ipocrizia bigotă.

Ideea de a se raporta la Biblie pur și simplu ca la cea mai bogată moștenire de înțelepciune a lumii, ca la o istorie în mișcare a relației omului cu Dumnezeu sau ca la o colecție de inegalabile poeme mitologico-istorice a stârnit mai curând timiditatea superstițioasă a scriitorilor decât un interes real față de Noul Testament. La fel, e aproape necunoscut la noi drumul invers: de la punerea credinței, a dogmelor, a religiei sub semnul tuturor întrebărilor, la credința avizată, la autenticitatea unei trăiri admirative a învățăturii lui Cristos. Nu trebuie înțeles de aici că, în fond, Isus le este indiferent celor mai mulți dintre scriitori, că învățăturile lui nu-i preocupă neapărat sau că, în vâltorile tranziției românești, au fost deja arse etapele apropierii de Evanghelii. Dar s-au configurat treptat doar două atitudini posibile: unii se află deja în postcreștinism și tresaltă de satisfacție la orice nouă apariție editorială menită să demoleze creștinismul, alții gravitează în jurul culturii bisericești, definindu-se ca intelectuali atașați unei confesiuni anume în luptă cu necredința lumii secularizate. Și unii și alții luptă și se luptă să-și impună punctul de vedere ca pe singurul adevăr valabil. În linii mari, inevitabil reducționiste, cam acestea sunt climatul și contextul în care apare surprinzătoarea carte a lui Gabriel Liiceanu, Isus al meu.

Cartea are șase capitole, un Cuvânt înainte și un epilog urmat de o anexă epistolară cu Andrei Pleșu și Horia Patapievici. În primele pagini, autorul îi explică cititorului titlul: de ce al meu, când se presupune că El e al tuturor? Atât de străin este Isus gândirii umaniste românești contemporane, atât de puțin înrădăcinat în reflecția intelectuală asupra vieții, încât e nevoie, într-adevăr, de o explicație detaliată pentru o astfel de carte, mai cu seamă din partea unui autor agnostic. E limpede, de la început, că ai a face cu o abordare nedogmatică a credinței, cu o lectură necanonică a Scripturii și cu o perspectivă personală asupra lui Isus și a creștinismului. Apoi, fiecare capitol e marcat de o mică poveste spusă fie în deschidere, fie pe parcursul argumentației, care este sâmburele ideii principale. O conversație despre credință cu amicii, o snoavă despre un sfânt, o amintire din viața autorului, o pildă dintr-un filozof stoic, un portret de eretic celebru, o pagină din istoria disputelor purtate într-un conciliu, un vis… Cititorul familiarizat cu celelalte cărți ale lui Gabriel Liiceanu va regăsi aici multe dintre tehnicile lui literare care îmbină gândirea speculativă și tăietura de bisturiu a rațiunii cu senzualitatea și erotismul formulărilor: de la incursiuni hermeneutice în țesătura unui text biblic, la analogii extrase din marea literatură a lumii; de la comentarii pe marginea unor texte de filozofie a religiei, la plonjări critice în contradicțiile configurării dogmei creștine; de la invocarea unor gânditori din toate timpurile ca martori ai neputinței de a-l „prinde” pe Dumnezeu în existență, la unele dintre cele mai cald-admirative pagini despre Isus scrise sub imperiul – adesea persecutor – al gândirii raționale și raționalizante.

Cartea e construită într-o structură de bolero stilistic, argumente subtil enunțate la început capătă treptat consistență, intensitate, se dezvoltă în volute și înaintează șerpuitor până când izbucnesc fie în negații vecine cu erezia, fie în polemici anticlericale furibunde, fie în viziuni cristice luminate mistic și se înmânunchează spre final nu într-o concluzie, ci, mai curând, într-o dezarmantă nedumerire. După ce s-a îndoit de legitimitatea unora dintre dogmele de bază ale creștinismului, după ce a descris contextul politic în care au avut loc primele concilii ecumenice care au stabilit aleatoriu, socotește autorul, liniile ortodoxiei credinței, după ce a creionat portretul unui Isus care mută omenirea pe altă orbită ontologică, după ce a descris ce au înțeles să facă oamenii și Bisericile cu învățătura lui în răspărul unei etici salvatoare a seamănului, după ce a supus creștinismul radiografiei întreprinse de filozofi și s-a certat în subtext cu prietenii lui îmbisericiți, dar și cu habotnicia, cu bigotismul, cu ateismul, cu ideologiile și cu mințile înțepenite în superstiții, Gabriel Liiceanu își interzice cu subtil umor să facă figură de edificat într-ale creștinismului. Dar este la fel de puțin edificat și în privința agnosticismului propriu.

Acesta pare să și fie pariul cărții: căutarea temeiurilor credinței e mai presus de credință, pare să spună Gabriel Liiceanu care are temeritatea needificatului fudul. El scrie despre excepționala moștenire morală lăsată omului de Isus, ca unul gata să arunce în aer edificiul instituțional al religiei, să submineze teologia dogmatică, să discrediteze tradiția liturgică, să-i ardă pe rug pe credincioșii instalați în certitudini și pe cei ocazionali, biciuind în același timp practicile Inchiziției medievale, să-i conteste aprig și pe intelectualii umaniști ai lui „Doamne-ajută!”. Cu ce legitimitate face toate acestea?, s-ar putea întreba un cititor îngrijorat care nu a apucat să parcurgă încă volumul Isus al meu și care poate, el însuși, nu are un Isus al lui. Legitimitatea acestui inedit în cultura noastră demers îi e dată autorului de propria neliniște metafizică, de febrila căutare a unor răspunsuri definitive, de nemulțumirea față de cele pe care le are la îndemână și care nu-i hrănesc îndeajuns orgoliul inteligenței și nu satisfac marele apetit al rațiunii lui de a desființa locuri comune și de a scandaliza bunul simț pios.

În această carte, Gabriel Liiceanu are verva și pornirile tumultuoase ale unui profet veterotestamentar ale cărui cuvinte aspre, izvorâte din durerea lui față de spectacolul realității, sunt menite să-i desființeze pe contemporanii bisericoși. În alte vremuri, și-ar fi sfâșiat veșmântul înaintea lor cerându-le imperios să se convertească la intransigența cu care vede el credința în Isus, la severitatea cu care judecă el păcatele omenirii și pe ale creștinismului occidental, la o etică a seamănului epurată de mistere, de miracole, de supranatural. Ca profet al propriei cărți, autorul anunță apocalipsa unei omeniri înglodate în violență și duplicitate. Ca reformator sui generis în câmpul lipsit de gesturi reformatoare al BOR, este necruțător. Dar tot acest discurs ultimativ are în centru o inegalabilă declarație de dragoste și admirație față de cel mai nepereche om ivit vreodată în istoria omenirii: Isus din Nazaret.



Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro






Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















2615 vizualizari


Abonare la comentarii cu RSS
Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by