ISTORIE

Blocaje politice şi cooperarea economică dintre Republica Federală Germania şi câteva state comuniste din Europa (1965-1968)

de Petre Opris     Contributors.ro
Joi, 14 mai 2020, 10:38 Actualitate | Opinii


Petre Opris
Foto: Arhiva personala

Începând din anul 1967, autorităţile comuniste de la Bucureşti au difuzat repetat mesajul referitor la stabilirea de relaţii diplomatice între România şi Republica Federală Germania, în condiţiile în care, dintre toate statele comuniste, doar Uniunea Sovietică mai avea asemenea relaţii cu autorităţile vest-germane (începând din luna septembrie 1955). Nicolae Ceauşescu şi membrii aparatului românesc de propagandă au subliniat în anii ’70 şi ’80 faptul că regimul comunist din România a adoptat o poziţie principială şi curajoasă în ianuarie 1967, acceptând riscul de a fi criticat în interiorul alianţei politico-militare din care România făcea parte din cauza poziţiei adoptate de autorităţile de la Bucureşti faţă de Republica Federală Germania.

Ceea ce au omis să spună Nicolae Ceauşescu şi subordonaţii săi, în mesajele adresate poporului român şi liderilor politici străini, a fost faptul că stabilirea de relaţii diplomatice între România şi Republica Federală Germania, la sfârşitul lunii ianuarie 1967, a fost realizată din iniţiativa autorităţilor de la Bonn. Politicienii comunişti de la Bucureşti au fost doar primii beneficiari, de conjunctură, ai unei schimbări majore efectuate în politica externă de către guvernul vest-german.

Este adevărat că autorităţile comuniste din România au încercat să stabilească relaţii de colaborare cu Republica Federală Germania încă din anul 1954, însă condiţia principală pe care acestea au dorit să o impună guvernului de la Bonn a provenit din arsenalul politicii externe sovietice. Concret, era vorba despre recunoaşterea indirectă, de către autorităţile vest-germane, a entităţii create de Iosif Stalin şi subordonaţii săi după încetarea blocadei instituite de sovietici împotriva Berlinului de Vest (23 iunie 1948 – 12 mai 1949): Republica Democrată Germană. Autorităţile comuniste de la Bucureşti au menţionat din când în când, în a doua parte a anilor ’50, faptul că erau interesate să aibă relaţii cu Republica Federală Germania deoarece doreau să dezvolte schimburile economice cu R.F.G. şi, în acelaşi timp, să menţină relaţiile politice, ideologice, diplomatice, economice şi culturale cu autorităţile Republicii Democrate Germane. În acest mod se putea consacra oficial divizarea statală arbitrară pe care politicienii sovietici au impus-o naţiunii germane începând din anul 1949.

Reacţia autorităţilor vest-germane faţă de propunerile repetate ale sovieticilor şi ale subordonaţilor acestora din aşa-zisele ţări de democraţie populară, referitoare la recunoaşterea Republicii Democrate Germane, s-a concretizat la 9 decembrie 1955 prin anunţarea „Doctrinei Hallstein”. Din acel moment până în anul 1966, guvernele care s-au succedat la Bonn au aplicat, cu o singură excepţie (în cazul U.R.S.S.), regula de a nu întreţine relaţii diplomatice cu statele care recunoşteau oficial existenţa Republicii Democrate Germane. În consecinţă, acţiunile de cooperare pe diverse planuri, dintre România şi R.F.G., nu au putut evolua normal timp de un deceniu, iar în cazul altor state comuniste din Europa blocajul respectiv s-a prelungit, sub diferite forme, până spre sfârşitul anilor ’60.

Una dintre personalităţile vest-germane implicate în acţiunile de destindere a relaţiilor dintre Republica Federală Germania şi mai multe state comuniste din Europa în cursul anilor ’60, inclusiv cu România, a fost Berthold Beitz – preşedintele Consiliului de Administraţie al firmei „Krupp” şi unul dintre susţinătorii programului de cercetare civilă în domeniul nuclear din R.F.G. Acesta a înţeles faptul că ţările comunizate cu forţa de autorităţile sovietice la sfârşitul anilor ’40 erau importante atât pentru produsele pe care le puteau furniza rapid şi în mod constant în Republica Federală Germania, cu costuri de transport scăzute datorită situării geografice a acestora faţă de R.F.G., cât şi pentru produsele vest-germane care puteau să fie oferite în scopul dezvoltării economice mai rapide a aceloraşi ţări, în special în domeniul industrial.

Avantajele economice ale abordării lui Berthold Beitz, subliniate în discuţiile cu politicienii vest-germani, se bazau şi pe nişte date statistice. De exemplu, Republica Federală Germania s-a aflat pe locul al treilea în schimburile comerciale internaţionale ale Ungariei (după U.R.S.S. şi Republica Democrată Germană) şi, în anul 1966, s-au obţinut următoarele rezultate: exporturi ungare în R.F.G. în valoare de 321 milioane de mărci (cu 12% mai mult faţă de anul 1965) şi importuri din R.F.G. în valoare de 371 milioane de mărci (cu 20% mai mult faţă de anul 1965). Circa 60% din exporturile ungare în R.F.G. erau formate din produse agroalimentare.

În cazul relaţiilor economice polono–vest-germane, acestea s-au îmbunătăţit parţial în anul 1966, când a fost semnat un protocol adiţional la acordul comercial bilateral (Varşovia, 10 mai 1966). Pentru Polonia, protocolul respectiv a permis extinderea în R.F.G. a exporturilor proprii de utilaje, nave, motoare electrice, produse chimice, televizoare, aparate de radio şi diverse produse de uz casnic – în condiţiile în care Republica Federală Germania era deja al doilea partener comercial occidental al Poloniei şi înregistra un sold pasiv de circa 25 de milioane de dolari în relaţiile economice cu guvernul de la Varşovia. Schimburile comerciale preconizate pentru anul 1967 între cele două state urmau să atingă nivelul de 220 de milioane de dolari. Pentru o simplă comparaţie, menţionăm faptul că deficitul înregistrat de autorităţile de la Bonn în schimburile comerciale cu U.R.S.S. a fost de 180 de milioane de mărci în anul 1966, iar Serviciul Central pentru Schimburile cu Străinătatea de pe lângă Ministerul vest-german al Afacerilor Externe a avut un buget anual de 150 de milioane de mărci în anul 1967, din care 80% a fost dedicat pentru finanţarea reţelei „Goethe-Institut” – în scopul studierii limbii germane în străinătate şi promovării imaginii culturale a R.F.G. pe plan mondial.

În primăvara anului 1967, compania „Volkswagen” a apreciat în mod pozitiv piaţa poloneză şi, drept urmare, a deschis patru staţii proprii de service auto pe teritoriul Poloniei. Cu toate acestea, autorităţile de la Varşovia au continuat să fie nemulţumite de nivelul taxelor vamale pe care guvernul de la Bonn le stabilise la produsele agroalimentare care proveneau din ţările socialiste – în special la carne de porc, ouă şi cereale. Atitudinea respectivă poate fi înţeleasă în contextul liberalizării taxelor aplicate din 1966 în Republica Federală Germania la produsele respective şi a impunerii la nivelul Pieţei Comune a unor reglementări noi, în scopul protejării preţului produselor agroalimentare realizate în spaţiul economic vest-european faţă de importurile de produse similare (de exemplu, din Polonia, Ungaria, România, Iugoslavia şi Bulgaria).

În aceeaşi perioadă, în balanţa comercială a Republicii Federale Germania exista un deficit de 1,8 miliarde de mărci din cauza importării unor cantităţi mari de petrol din statele arabe şi exportării de bunuri vest-germane cu o valoare totală mai mică în acele ţări. Situaţia respectivă urma să se agraveze după declanşarea, la 5 iunie 1967, a Războiului de Şase Zile, arabo-israelian, şi instituirea de către anumite state din Orientul Mijlociu a unui embargou asupra livrărilor de ţiţei către ţările din Europa occidentală şi S.U.A.

Pe de altă parte, autorităţile comuniste de la Varşovia nu acceptau, în acel moment, stabilirea de relaţii diplomatice cu Republica Federală Germania deoarece considerau că autorităţile de la Bonn trebuiau, mai întâi, să recunoască inviolabilitatea graniţei de vest a Poloniei – stabilită în vara anului 1945 la conferinţa de la Potsdam.

În cazul relaţiilor dintre autorităţile comuniste de la Belgrad şi cele de la Bonn, acestea erau marcate de eforturile depuse de câţiva politicieni vest-germani în scopul revenirii la situaţia anterioară anunţului făcut la 9 decembrie 1955 de guvernul condus de Konrad Adenauer – referitor la punerea în aplicare a „Doctrinei Hallstein”. Atunci au fost rupte relaţiile diplomatice ale Republicii Federale Germania cu Iugoslavia şi cu alte ţări care au recunoscut existenţa Republicii Democrate Germane sau şi-au menţinut relaţiile diplomatice cu guvernul est-german. O excepţie de la acea regulă s-a aplicat în cazul U.R.S.S., cu care autorităţile vest-germane au stabilit relaţii diplomatice în luna septembrie 1955. Guvernul de la Belgrad a încercat să găsească soluţii pentru a reduce efectele negative generate de „Doctrina Hallstein” în schimburile economice bilaterale şi, în cele din urmă, în 1964, a fost reînnoit acordul comercial cu Republica Federală Germania.

Un an mai târziu au început discuţiile între cele două părţi privind stabilirea unui acord referitor la situaţia cetăţenilor iugoslavi care lucrau temporar în Republica Federală Germania. În aprilie 1967, autorităţile de la Bonn apreciau că numărul muncitorilor respectivi era de circa 150.000-250.000 şi fluctua din cauza plecărilor şi sosirilor repetate ale acestora. Veniturile anuale totale pe care le obţineau, în valoare de aproximativ 200 de milioane de mărci, erau importante pentru autorităţile de la Belgrad. În acelaşi timp, Iugoslavia era o destinaţie turistică preferată de cetăţenii vest-germani, însă acest aspect nu putea să influenţeze decisiv balanţa de plăţi dintre cele două state – care înregistra un sold pasiv de 650 milioane de mărci vest-germane pentru guvernul de la Belgrad.

Deşi nu a avut o susţinere clară, de la început, din partea cercurilor economice şi politice de la Bonn, acordul referitor la situaţia cetăţenilor iugoslavi care lucrau în mod temporar în Republica Federală Germania, în cadrul „Gastarbeiterprogramm” (Programul lucrătorilor oaspeţi), a fost semnat în anul 1968. Cu acel prilej s-au restabilit şi relaţiile diplomatice bilaterale – chiar dacă guvernul est-german nu a fost de acord cu decizia autorităţilor comuniste de la Belgrad. Discuţiile pe acea temă au început în anul 1967 între reprezentanţii Iugoslaviei şi cei ai Republicii Federale Germania şi s-au prelungit până în 1968 deoarece experţii juridici nu au găsit, iniţial, formulările acceptabile pentru ambele părţi în documentele care urmau să fie semnate. Totodată, Războiul de Şase Zile din Orientul Mijlociu a creat o stare de incertitudine pe plan internaţional, care s-a reflectat şi în blocarea temporară a discuţiilor dintre Iugoslavia şi R.F.G. pentru normalizarea situaţiei politice dintre cele două state.

La acele chestiuni s-au adăugat problemele pe care le puteau crea exporturile masive, pe piaţa vest-germană, a confecţiilor care se realizau în Iugoslavia, România şi Hong Kong.

În aceeaşi perioadă, autorităţile comuniste din Bulgaria căutau, la rândul lor, soluţii pentru stabilirea de relaţii diplomatice cu Republica Federală Germania în condiţii cât mai favorabile pentru guvernul de la Sofia. Problema respectivă a fost abordată de Apostol Paşev (preşedintele Comitetului de Stat al Planificării) şi de I. Nedev (ministru adjunct al Comerţului Exterior), în cursul vizitei pe care au efectuat-o în R.F.G. la începutul anului 1967. Cei doi reprezentanţi bulgari au solicitat atunci un credit de stat în valoare de aproximativ 100 de milioane de dolari de la guvernul vest-german, precum şi amânarea achitării unor datorii scadente ale guvernului de la Sofia faţă de creditorii vest-germani.

Reprezentanţii guvernului de la Bonn au răspuns că nu se puteau acorda credite de stat autorităţilor comuniste din Bulgaria, iar legarea problemei respective de stabilirea, în schimb, a relaţiilor diplomatice între cele două state a fost respinsă categoric de autorităţile vest-germane.

Revenind la cazul României, putem remarca faptul că, în primăvara anului 1966, compania „Ernst Otto Reise” a invitat în Republica Federală Germania o delegaţie de specialişti români din domeniul construcţiilor de drumuri. Vizita de studii urma să se desfăşoare în vara acelui an şi partea română a anunţat că este de acord cu organizarea acţiunii respective. Autorităţile de la Bucureşti nu au precizat atunci dacă experienţa pe care o obţineau în R.F.G. specialiştii români era necesară pentru realizarea a cinci şosele în Dobrogea, stabilite deja pe următoarele itinerarii: Vama Veche – Mangalia – Constanţa – Mamaia – Sibioara (un drum naţional cu caracteristici de autostradă, care dubla şoseaua existentă); Adamclisi – Negru Vodă – Mangalia; Hârşova – Topolog – Cataloi – Tulcea; Măcin – Horia – Babadag (Sud); Mihai Viteazu – Sinoe – Grindul Lupilor – Portiţa – Grindul Crasnicol – Sfântu Gheorghe. O parte dintre acele planuri cu şosele au rămas până în prezent, în anul 2020, la stadiul de intenţii neconcretizate.

Deoarece autorităţile comuniste de la Bucureşti erau conştiente de faptul că băuturile răcoritoare de pe piaţa românească erau în cantităţi insuficiente şi de o calitate îndoielnică, în ianuarie 1966 a fost stabilit un contract cu compania „Pepsi Cola GmbH” (care avea sediul central la Offenbach/Main), în scopul achiziţionării, prin Întreprinderea de Stat pentru Comerţ Exterior „Maşinimport”, a unei instalaţii de preparare a băuturii răcoritoare „Pepsi Cola”. Aceasta urma să fie pusă în funcţiune în anul 1967 şi avea o capacitate de producţie de 10.000 sticle (de 0,25 ml) pe oră. Substanţa activă pentru obţinerea băuturii era livrată timp de 10 ani de compania „Pepsi Cola GmbH”, fără posibilitatea de a fi fabricată în România în perioada respectivă – nici măcar sub licenţă.

A urmat aprobarea la 17 mai 1966, de către membrii Comitetului Executiv al Comitetului Central al P.C.R., a hotărârii privind creşterea capacităţilor de cazare de pe litoralul românesc al Mării Negre cu 32.000 de locuri (până în anul 1970) şi promovarea lor prin publicitate pentru a atrage turişti străini, inclusiv din Republica Federală Germania. O parte din cantitatea de băuturi „Pepsi Cola”, îmbuteliate în România, urma să fie vândută acestora, mai ales în sezonul estival.

Un an mai târziu, autorităţile comuniste de la Bucureşti au încercat să profite de avantajul creat de nominalizarea, în a treia decadă a lunii mai 1967, a ambasadorilor Republicii Federale Germania şi României în cele două ţări şi au trimis la Bonn o delegaţie condusă de Alexandru Albescu (adjunct al ministrului Comerţului Exterior). Până la 4 iunie 1967 au avut loc discuţii cu reprezentanţii Ministerului Economiei şi cei ai Ministerului Afacerilor Externe vest-german despre acordarea unor liberalizări în comerţul reciproc şi despre alcătuirea unor contingente de produse româneşti care urmau să fie vândute pe piaţa vest-germană, în condiţiile aplicării unor taxe vamale mai mici. De asemenea, membrii delegaţiei române au propus încheierea unui acord general de cooperare în domeniul turismului. În acel moment, autorităţile comuniste de la Bucureşti deţineau informaţii privind preferinţele cetăţenilor vest-germani cu venituri modeste de a efectua concediile de odihnă pe litoralul iugoslav al Mării Adriatice, nu în România.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro






Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















1121 vizualizari


Abonare la comentarii cu RSS
Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by